Scrisoria enciclică „Fratelli tutti” a papei Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială [3 octombrie 2020]

„Fratelli tutti” - enciclica papei Francisc [în italiana].pdf

Vatican: Conferinţă despre scrisoarea enciclică "Fratelli tutti" a Sfântului Părinte Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială (4 octombrie 2020)

Sinteza enciclicii „Fratelli tutti” 

Care sunt marile idealuri, dar şi căile care pot fi parcurse concret pentru cel care vrea să construiască o lume mai dreaptă şi fraternă în propriile relaţii zilnice, în social, în politică, în instituţii? Aceasta este întrebarea la care intenţionează să răspundă, în mod deosebit, "Fratelli tutti": papa o defineşte o "Enciclică socială" (6) care împrumută titlul de la "Îndemnurile" Sfântului Francisc de Assisi, care folosea acele cuvinte "pentru a se adresa tuturor fraţilor şi surorilor şi a le propune o formă de viaţă cu gust de Evanghelie" (1). Sărăcuţul "nu făcea războiul dialectic impunând doctrine, ci el comunica iubirea lui Dumnezeu", scrie papa, şi "a fost un părinte rodnic care a provocat visul unei societăţi fraterne" (2-4). Enciclica tinde să promoveze o aspiraţie mondială la fraternitatea şi la prietenia socială. Pornind de la apartenenţa comună la familia umană, de la a ne recunoaşte fraţi pentru că suntem fii ai unui Creator unic, toţi în aceeaşi barcă, aşadar toţi având nevoie să conştientizăm că într-o lume globalizată şi interconectată ne putem salva numai împreună. Motiv inspirator citat de mai multe ori este Documentul despre fraternitatea umană semnat de Papa Francisc şi de marele imam de Al-Azhar în februarie 2019.

Cursuri de formare pentru preoți la Traian (NT) [seria a III-a (3-5 octombrie 2017)]

(foto: Adrian Fărăoanu)

Conferința: pr. Iosif Antili, Fundamentele biblice ale familiei.
Conferința: pr. Felician Tiba, „Creați pentru a ne dărui”: fundamentele antropologice ale familiei în exortația post-sinodală „Amoris laetitia”.
Conferința: pr. Mihai Pătrașcu, Aspecte canonice în exortația post-sinodală „Amoris laetitia”.
Conferința: pr. Benone Farcaș, Prezentarea unor aspecte canonice și pastorale ale scrisorii apostolice în formă de „Motu proprio” a suveranului pontif Francisc.
Conferința: pr. Daniel Iacobuț, Spiritualitatea conjugală și familială în „Amoris Laetitia”.
Conferința: pr. Felix Roca, În drum spre Sinodul Episcopilor: tinerii.

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr [2005]

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr – conferință ținută de pr. Isidor Chinez [2005]

http://www.dialogteologic.ro/Portals/0/docs/DT1516_Isidor%20CHINEZ.pdf

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.

TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

2. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].

Citește în continuare →

„Numele lui Dumnezeu este milostivire” - conferința cardinalului Walter Kasper (19 octombrie 2016)

Conferința...

Dezbatere cu participanții (19.10.2016).

Card. Walter Kasper,
președinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Pormovarea Unității Creștinilor,
în vizită la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității București (joi, 20 octombrie 2016; foto: Alexandru Abadi;  Angelus Communicationis).

Grupul de preoți care au făcut exercițiile spirituale din 3-7 octombrie 2016

Prima serie - grupul de preoți care au făcut exercițiile spirituale
(foto: adi.faraoanu).

Am fost la Traian (NT) unde am făcut exerciții spirituale cu un grup de preoți. Ca pedicator l-am avut pe pr. Daniel Iacobuţ de la Seminarul Iaşi.

pr. Daniel Iacobuț



El a ales ca temă:

 

Instituirea Euharistiei (1Cor 11,23-26;

cf. Mt 26, 26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,14-20).

²³ Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea

²⁴ și, mulțumind, a frânt-o și a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceți aceasta în amintirea mea”.

²⁵ De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceți aceasta ori de câte ori beți în amintirea mea”.

²⁶ Căci ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din potirul acesta, vestiți moartea Domnului până când va veni.

 

 Pâine luată, binecuvântată, frântă, dăruită pentru a da rod...

„Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea și, mulțumind, a frânt-o și a zis: «Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceți aceasta în amintirea mea». De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: «Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceți aceasta ori de câte ori beți în amintirea mea».

------------------------

 



Excelenţa Sa, mons. Miguel Maury Buendia, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, a fost prezent marţi, 4 octombrie, la seminarul franciscan din Roman unde a prezidat Liturghia hramului şi a hirotonit diaconi cinci fraţi franciscani apoi s-a îndreptat spre Centrul „Gaudium et spes” din Traian (NT) unde i-a salutat pe preoţii din prima serie a exerciţiilor spirituale.

 

(foto:http://www.ercis.ro)

Euharistia, Biserica și lumea dupa „Gaudium et spes” [conferință – 2000]

Cina cea de Taină.

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/09/euharistia-biserica-si-lumea-dupa-gaudium-et-spes-conferinta-2000/

 

Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes
 

pr. Isidor Chinez – conferință – Traian (NT) [5 aprilie 2000]

 

1. Fuga de lume. Sunt mai multe cauzele care au provocat această atitudine a Bisericii față de lume în antichitatea creștină.

 

Mai întâi, Biserica primară avea conștiința că este comunitate de mântuire: de aici acea atitudine de rupere de lume – lumea fiind simțită nu numai ca o realitate diferită, dar ca o amenințare dușmănoasă ce-și află expresia în persecuții.

 

Apoi este influenÛa curentelor de gândire platonice și neoplatonice, pentru care întâlnirea cu Dumnezeu și propria perfecțiune sunt obstaculate de contactul cu lumea sensibilă: unica atitudine posibilă fiind aceea de „a căuta să fugi de pe pământ acolo sus, atât cât este posibil” (Teeteto, 71,a).

 

În fața unei societăți cu moravuri decăzute, este tentantă această distanțare, care se amplificată pe plan etic și spiritual prin acea asceză de separare propusă mai ales din partea ambientului monastic, a eremiților care se retrăgeau din lume pentru a trăi „separați” viața lor în Cristos.

 

 [...]

 

 

Personalismul nu este doar o reacție la abstracțiile idealismului kanțian; el vrea să depășească pesimismul existențialist (sintetizat în renumita frază a lui J.P. Sartre „infernul sunt ceilalți”) și viziunea despre omul condamnat la faliment și la lipsa de semnificație. În același timp vrea să salveze valoarea individului împotriva tendințelor absurde și ipocrite de colectivizare care, absolutizând dimensiunea socială, tind să-l respingă pe omul luat în parte într-un anonimat în care se pierde valoarea absolută a existenței personale. În general personaliștii sunt gânditori credincioși (catolici cum sunt: Charles Renouvier [1815-1903], Emmanuel Mounier [1905-1950], Romano Guardini [1885-1968]; protestanÛi ca Paul Ricoeur [n. 1913]; evrei ca Martin Buber [1878-1950], Emmanuel Levinas [n. 1906]). Aceasta explică faptul că discursul lor personalistic se deschide în mod necesar dimensiunii religioase și lui Dumnezeu. 

 

[...]

 

„Odată – scrie Teihard de Chardin pentru a explica adevărata natură a ofertoriului – se purta în templul vostru primele roade și primii născuți ai turmelor. Ofranda pe care voi o așteptați acum, aceea de care aveți nevoie în mod misterios în fiecare zi pentru a astâmpăra foamea voastră, pentru a potoli setea voastră, este cu nimic mai puțin decât creșterea Lumii purtată de universul în devenire. Primește, Doamne, această hostie totală pe care Creația, transformată prin atracția ta, ți-o prezintă în zorile celei noi. Această pâine – efortul nostru –  nu este de la sine, eu o știu, decât o dezagregare imensă. Acest vin – durerea noastră – nu este nici el decât o băutură care se dizolvă. Dar în adâncul acestei mase informe, ai pus – eu sunt sigur de aceasta, pentru că o simt – o dorință irezistibilă și sfințitoare care ne face să strigăm, de la cel necredincios la cel credincios: «Doamne, fă-ne una!»” (Chardin, P. T. de, Hymne de l’Univers, Seuil, Paris 1961, 23).

 

[...] 

 

(Aflați mai multe... 

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/09/euharistia-biserica-si-lumea-dupa-gaudium-et-spes-conferinta-2000/).

 

Căsătoria, familia și Sfânta Scriptură

Ana cu Samuel la Templu –

de Frank W. W. Topham – 19th century.

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/06/casatoria-familia-si-sfanta-scriptura-conferinta-2008/

 

 

Dacă putem vorbi despre o reînnoire a vieţii conjugale şi familiale în timpurile noastre, atunci aceasta începe cu Conciliul Vatican al II-lea. De aceea, voi porni de la câteva sublinieri ale Conciliului pentru a ajunge în cele din urmă la a vedea importanţa Scripturii pentru familia creştină.

 

 

Soţii – colaboratori şi interpreţi ai iubirii lui Dumnezeu

 

[...]

 

De subliniat:

 

– trăirea autentică a iubirii conjugale îi dispune pe soţi să colaboreze cu iubirea Creatorului şi a Mântuitorului: deci soţii sunt implicaţi în opera creaţiei şi a răscumpărării;

 

– în procreaţie şi educaţie soţii au conştiinţa că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii acestei iubiri.

 

Ce trebuie să facă un interpret? Să-mi fie îngăduit să fac apel la un exemplu. O interpretare perfectă a unei Mazzurca de Chopen presupune ca pianistul să aibă înalte calităţi profesionale. Acestea pot fi reduse în principal la trei. În primul rând trebuie să ştie să citească în mod corect muzica; în al doilea rând să aibă o mare capacitate tehnico-manuală, la care orice pianist este serios educat şi mai cere un îndelungat exerciţiu zilnic; dar mai ales trebuie ajuns la o aşa profundă sintonie spirituală cu Chopin încât să reuşească să realizeze interpretarea ca şi cum pianistul însuşi ar compune în acel moment fragmentul executat. Pe scurt: cunoaşterea limbajului muzical, tehnica executivă, inspiraţia artistică.

 

[...]

 



Euharistia în viața socială [conferință - 2000]

Pâine frântă...

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/25/euharistia-in-viata-sociala-conferinta-2000/

4. Un exemplu: experiența mântuirii în întâlnirea lui Zaheu cu Isus (Lc 19,1-10)

 

a) Isus creeaza aceasta întâlnire

 

Să încercăm să vedem aceasta realitate cu un exemplu simplu de descifrat. Este vorba despre vameșul Zaheu. Textul subliniază că nu este doar unul dintre vameși, ci un personaj deosebit care, folosindu-se de profesie, și-a facut o pozitie socială și un patrimoniu: este șeful vameșilor și este bogat. Iar dacă vameșii în general sunt considerați păcătoși publici, acest vameș este cu adevarat și pe deplin. A știut să se folosească de condiția sa socială, a știut să-și realizeze viaţa conform propriilor interese. Pe de altă parte, este o persoană care îl cunoaște pe Dumnezeu și aparține unei tradiții de credință. Cunoaște Scriptura, poruncile, adevarurile credinței sale, însă își traiește viaţa sa: o înțelege și o evaluează în baza lui „a avea”, o proiectează orientând propriile sale decizii în mod egoist. Această căutare de sine este urmată de un alt criteriu: acela al încrederii în mâinile proprii, în șiretenie, în propria abilitate. Acest criteriu îi este ghid.

 

Acest om a auzit probabil vorbindu-se despre Isus ca despre o persoană ieșită din comun. Acum, când Isus trece prin oraș, este curios „să vadă cine este”: aici nu este o dorinta de convertire, nu este o căutare a Domnului; nu este nici dorința de a-l întâlni pe acest Isus din Nazaret; este curiozitatea de a vedea cine este, de a-l vedea în față. Însă bogatul șef al vameșilor este mic de statură și Isus nu merge singur, ci înconjurat de mulţime. Zaheu n-are cum să-l vadă pe Isus în față. Ceea ce a auzit despre Isus trebuie să-l fi socat, întrucât curiozitatea de a-l vedea este destul de tenace, nu ca o dorință trecătoare și superficială. Pentru a obține ceea ce urmărește „aleargă” înainte și urcă într-un copac. Desigur, Zaheu nu este unica persoana scundă din Ierihon, dar textul nu ne vorbește despre alți copaci cu alte persoane care s-au suit pentru a-l vedea pe Isus. Putem spune că este vorba despre o curiozitate „serioasă” de a vedea „cine este” Isus.

 

În timp ce Zaheu se gândește că a atins ceea ce urmărea, este surprins de inițiativa altuia. Isus îl privește, și nu din curiozitatea de a-l vedea, ci pentru că vrea să-l întâlnească. Cuvântul lui Isus explică imediat că privirea sa asupra lui nu este privire de judecată și de separare așa cum o aveau toți ceilalți pentru dânsul (cf. Lc 19,7). Isus îl cheamă pe nume și se autoinvită în casa lui. La aceasta nici Zaheu, nici alții nu s-au așteptat. Isus se face aproape pentru Zaheu voind să creeze o relație de adevar, fără scheme prefabricate sau calcule de conveniență. Isus se expune judecății altora. El o știe ca și Zaheu, de fapt. Isus este cel care în realitate creează aceasta întâlnire de la persoană la persoană spunând cu fermitate că acum „se oprește” la el, fără condiționări și fără considerații despre condițiile interioare și exterioare ale vameșului. El îi ofera propria vecinătate acolo unde vameșul trăiește distanța. El intra în viaţa acestui om cu un gest de fraternitate, care nu are alt motiv decât numai bunătatea lui Dumnezeu. Isus își prezintă hotarârea sa de apropiere, cerându-i lui Zaheu să o accepte. Răspunsul lui Zaheu este sigur, dar este creat de propunerea lui Isus. Acum, el, cel curios să-l vadă, are posibilitatea să-l însoțească și să-l primească ca oaspete în casa sa. I-a cerut să coboare imediat din acel copac și el coboară în grabă. I-a cerut să-l primească și el îl primește cu bucurie. Nu a căutat această relație cu Isus, nici prin cap nu i-ar fi trecut lui, cel considerat exclus din comunitatea religioasă a poporului său. Acum însă trăiește acest raport ca pe o realitate dăruită.

Seminarul diecezan din Iași între 1956-2006 – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/07/seminarul-diecezan-din-iasi-dialog-teologic-18-2006-c59ftefan-lupu1.pdf

Vechea clădire a seminarului până 1977.
 



Noua clădire a seminarului din 1981.

Paternitate responsabilă în Humanae Vitae (de pr. Isidor Chinez) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/06/paternitate-responsabila-in-humanae-vitae-de-pr-isidor-chinez.pdf