 |
| Cina cea de Taină.
Dacă vreți să știți
mai multe dați clic:
pr. Isidor Chinez –
conferință – Traian (NT) [5 aprilie 2000]
1. Fuga de lume. Sunt mai multe cauzele care au provocat această
atitudine a Bisericii față de lume în antichitatea creștină.
Mai întâi, Biserica primară avea conștiința că este comunitate de mântuire:
de aici acea atitudine de rupere de lume – lumea fiind simțită nu numai ca o
realitate diferită, dar ca o amenințare dușmănoasă ce-și află expresia în
persecuții.
Apoi este influenÛa curentelor de gândire platonice și
neoplatonice, pentru care întâlnirea cu Dumnezeu și propria perfecțiune sunt
obstaculate de contactul cu lumea sensibilă: unica atitudine posibilă fiind aceea
de „a căuta să fugi de pe pământ acolo sus, atât cât este posibil” (Teeteto,
71,a).
În fața unei societăți cu moravuri decăzute, este tentantă această distanțare,
care se amplificată pe plan etic și spiritual prin acea asceză de separare
propusă mai ales din partea ambientului monastic, a eremiților care se retrăgeau
din lume pentru a trăi „separați” viața lor în Cristos.
Personalismul nu este doar o reacție la
abstracțiile idealismului kanțian; el vrea să depășească pesimismul
existențialist (sintetizat în renumita frază a lui J.P. Sartre „infernul sunt ceilalți”) și viziunea
despre omul condamnat la faliment și la lipsa de semnificație. În același timp
vrea să salveze valoarea individului împotriva tendințelor absurde și ipocrite
de colectivizare care, absolutizând dimensiunea socială, tind să-l respingă pe
omul luat în parte într-un anonimat în care se pierde valoarea absolută a
existenței personale. În general personaliștii sunt
gânditori credincioși (catolici cum sunt: Charles Renouvier [1815-1903],
Emmanuel Mounier [1905-1950], Romano Guardini [1885-1968]; protestanÛi ca Paul
Ricoeur [n. 1913]; evrei ca Martin Buber [1878-1950], Emmanuel Levinas [n.
1906]). Aceasta explică faptul că discursul lor personalistic se deschide în
mod necesar dimensiunii religioase și lui
Dumnezeu.
|
[...]
„Odată – scrie Teihard de
Chardin pentru a explica adevărata natură a ofertoriului – se purta în
templul vostru primele roade și primii născuți ai turmelor. Ofranda pe care voi
o așteptați acum, aceea de care aveți nevoie în mod misterios în fiecare zi
pentru a astâmpăra foamea voastră, pentru a potoli setea voastră, este cu nimic
mai puțin decât creșterea Lumii purtată de universul în devenire. Primește,
Doamne, această hostie totală pe care Creația, transformată prin atracția ta,
ți-o prezintă în zorile celei noi. Această pâine – efortul nostru – nu este de la sine, eu o știu, decât o
dezagregare imensă. Acest vin – durerea noastră – nu este nici el decât o
băutură care se dizolvă. Dar în adâncul acestei mase informe, ai pus – eu sunt
sigur de aceasta, pentru că o simt – o dorință irezistibilă și sfințitoare care
ne face să strigăm, de la cel necredincios la cel credincios: «Doamne, fă-ne
una!»” (Chardin, P. T. de, Hymne de l’Univers, Seuil, Paris 1961, 23).
[...]
(Aflați mai multe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu