† Duminica a 6-a a Paştelui (B): Chemaţi să iubim [6 mai 2018]

„Să vă iubiţi unul pe altul!”

Chemaţi să iubim

pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (6 mai 2018)

Lecturi: Faptele Apostolilor 10,25-26.34-35.44-48; 1Ioan 4,7-10; Evanghelia Ioan 15,9-17; lecturi

Omilie

În duminicile după sărbătoarea Paștelui lecturile ne arată cum oamenii au crezut în Cristos cel înviat. Și noi putem crede ca ei. Duminică de duminică suntem invitați să medităm la ceea ce constituie izvorul și centrul: iubirea lui Dumnezeul pentru noi.

Prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 10,25-26.34-35.44-48) ne propune din nou relatarea botezului lui Corneliu – un ofițer roman care locuia în Cesareea maritimă, o cetate palestiniană – și a tuturor celor din casa sa. Primii discipoli ai lui Isus erau evrei. Gândeau că este necesar să devii evreu ca să-l urmezi pe Cristos. Marea noutate revelată de Dumnezeu lui Petru este deschiderea Bisericii către păgânii: „Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (v. 34-35). Își dă seama de riscul acestei afirmații, de deschiderea universală a iubirii lui Dumnezeu în ciuda poziției „credincioșilor circumciși”. „În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul” (v. 44), adică păgânii din casa lui Corneliu. „Credincioşii circumcişi care veniseră cu Petru erau uimiţi că darul Duhului Sfânt se revărsase şi asupra păgânilor” (v. 45). Petru s-a schimbat cu totul. Ce este el împotriva Duhului Sfânt? Duhul suflă unde vrea și peste ascultătorii lui Petru; nu face diferență; se adresează tuturor inimilor iar apostolul deschide larg porțile botezului la toți cei care cred că Isus Cristos a înviat. „Poate oare cineva să le refuze apa, pentru ca aceştia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca şi noi, să fie botezaţi?” (v. 47). E constrâns – el evreu – să-l boteze pe primul păgân. Este Paștele lui Cristos în mers spre împărăție; este lucrarea Duhului Sfânt.

Sfinții mențin cu noi legături de iubire și de comuniune

„L-au recunoscut la frângerea pâinii”

[The supper at Emmaus] -

de Salomon de Bray.

„Sfinții care au ajuns în prezența lui Dumnezeu mențin cu noi legături de iubire și de comuniune. […] Putem spune că «suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. […] Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aș putea duce niciodată singur. Ceata sfinților mă ocrotește, mă susține și mă poartă»”.

(Papa Francisc, Exortația apostolică Gaudete et exsultate despre chemarea la sfințenie în lumea contemporană, Iași, Presa Bună 2018, nr. 4).

Tărie și har pentru cel obosit

Simone Weil - de Linda Richardson.

„Numai harul poate da curajul
lăsând intactă tandrețea
sau dând sensibilitate
lăsând intactă curajul”.

(Simone Weil [1909-1943]; trad.I.C.).

Tărie și har pentru cel obosit 
pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu!

Cristos este chipul substanţial al Tatălui

Sfântul Atanasie (295-373).

„Dacă Cristos nu ar fi fost chipul substanţial al Tatălui, nu ar fi fost Dumnezeu decât, ca să zic aşa, prin participare, nu ar fi putut niciodată îndumnezei pe nimeni; pentru că el însuşi nu ar fi fost decât o fiinţă îndumnezeită. Cine are un lucru luat împrumut nu poate, de fapt, să facă parte altuia de el, întrucât ceea ce posedă nu este lucrul său, ci proprietatea donatorului, şi pomana pe care a primit-o nu serveşte decât să acopere lipsa goliciunii proprii” (Sfântul Atanazie, De synodis, 51).

Sfântul Atanasie (295-373) este figura cea mai dramatică şi mai impresionantă a părinţilor Bisericii; îndârjit apărător al dreptei credinţe în timpul marii crize ariene, imediat după conciliul de la Niceea. Este un mare luptător înălţat la vârsta de treizeci şi trei de ani la prestigiosul scaun episcopal din Alexandria.

Ziua muncii – sfântul Iosif Muncitorul

„Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (Lc 2,40)
– de Walter Rane.

„Orice muncă – spusese deja în radiomesajul de Crăciun din 1942 – are o demnitate inalienabilă şi, în acelaşi timp, o legătură intimă cu perfecţionarea persoanei: nobilă demnitate şi prerogativă, pe care nu le micşorează în nici un mod oboseala şi povara care trebuie suportate ca efect al păcatului original, în ascultare şi supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu” (Pius al XII-lea).

„Munca nu-mi place deloc
– nu place numănui –
dar ce-mi place e ceea ce e în muncă:
e posibilitatea de a te găsi pe tine însuți.
Propria realitate, ceea ce nimeni altul va putea cunoaște”. (Joseph Conrad).