 |
| „Să vă iubiţi unul pe altul!” |
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (6 mai 2018)
Omilie
În duminicile după sărbătoarea
Paștelui lecturile ne arată cum oamenii au crezut în Cristos cel înviat. Și noi
putem crede ca ei. Duminică de duminică suntem invitați să medităm la ceea
ce constituie izvorul și centrul: iubirea lui Dumnezeul pentru noi.
Prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 10,25-26.34-35.44-48) ne propune din nou relatarea botezului lui Corneliu – un ofițer roman care locuia în Cesareea maritimă, o cetate palestiniană – și a tuturor celor din casa sa. Primii discipoli ai lui Isus erau evrei. Gândeau că este necesar să devii evreu ca să-l urmezi pe Cristos. Marea noutate revelată de Dumnezeu lui Petru este deschiderea Bisericii către păgânii: „Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (v. 34-35). Își dă seama de riscul acestei afirmații, de deschiderea universală a iubirii lui Dumnezeu în ciuda poziției „credincioșilor circumciși”. „În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul” (v. 44), adică păgânii din casa lui Corneliu. „Credincioşii circumcişi care veniseră cu Petru erau uimiţi că darul Duhului Sfânt se revărsase şi asupra păgânilor” (v. 45). Petru s-a schimbat cu totul. Ce este el împotriva Duhului Sfânt? Duhul suflă unde vrea și peste ascultătorii lui Petru; nu face diferență; se adresează tuturor inimilor iar apostolul deschide larg porțile botezului la toți cei care cred că Isus Cristos a înviat. „Poate oare cineva să le refuze apa, pentru ca aceştia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca şi noi, să fie botezaţi?” (v. 47). E constrâns – el evreu – să-l boteze pe primul păgân. Este Paștele lui Cristos în mers spre împărăție; este lucrarea Duhului Sfânt.
În Scrisoarea întâia a sfântului Ioan (1In 4,7-10) există un text de meditat și mai ales de trăit. Apostolul exprimă experiența de viață avută cu Cristos dându-ne cea mai frumoasă definiție a lui Dumnezeu pe care nimeni nu o gândise în mintea sa că „Dumnezeu este iubire”. Vream să avem credință adevărată? Atunci să începem cu iubirea: „să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu” (v. 7). Primii creștini se mai certau. Sfântul Ioan le repetă să se iubească unii pe alții „pentru că Dumnezeu este iubire” (v. 8). Nu este numai iubire; este iubirea incandescentă – foc plin de însuflețire; el este iubirea în persoană. Și că „nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit” (v. 10). Nu noi l-am iubit, ba chiar l-am trădat prin păcatele noastre și el a luat inițiativă căci ni „l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (v. 10). Iubire și jertfă pentru păcatele noastre. Prin Paștele lui Cristos, mort și înviat, Dumnezeu și-a manifestat pe deplin iubirea. Paștele este culmea iubirii față de noi.
În Evanghelia acestei duminici (In 15,9-17) Isus ne spune: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu” (v. 12). Evanghelia face parte din discursurile rostite de Isus la ultima Cină. După ce le-a spălat picioarele, Isus continuă să le vorbească discipolilor cu pasiune şi cu insistenţă despre marea revelaţie a evangheliei care este iubirea lui Dumnezeu: iubirea Tatălui pentru Fiul, iubirea Fiului pentru Tatăl, iubirea lui Cristos pentru noi, iubirea noastră pentru Isus şi fraţii noştri, căci iubirea vine de la Dumnezeu şi se întoarce spre Tatăl.
„Să vă iubiţi unii pe alţii”. Este imperativul pe care apostolul Ioan nu oboseşte ca să-l adreseze comunităţii sale. El ştie bine cât de centrală este iubirea în viaţa ucenicilor. A învăţat aceasta direct de la Isus. Ioan a făcut în mod concret experienţa acestei iubiri. A putut să-i guste gingăşia, i-a văzut radicalitatea şi mărime care se întinde până la a-i iubi pe duşmani, până la dăruirea vieţii. A fost un martor privilegiat al acestei iubiri.
Evanghelistul Ioan vorbeşte aici despre o iubire diferită de aceea pe care o înţelegem în mod obişnuit cu acest termen. Iubirea este pentru noi acel complex de sentimente care se naşte spontan în inimă, format dintr-o atracţie, simpatie, dorinţă, pasiune, complăcere şi satisfacţie de sine. Limbajul Vechiului Testament vorbeşte despre iubire folosind termenul grec eros doar de două ori, iar în Noul Testament nu se vorbește niciodată. Erosul este dorința acaparatoare, efortul omului, este iubirea egocentrică.
Apostolul foloseşte, în schimb, cuvântul agápe pentru a vorbi despre iubirea care se naşte din Dumnezeu şi care trebuie să domine raporturile dintre ucenici. Agápe este dăruire jertfitoare, coboară spre om, este calea lui Dumnezeu către om, se dăruiește altora, este un har: mântuirea este lucrarea iubirii divine. Pentru a exprima această iubire scriitorii Noului Testament au ales un cuvânt rar în limba greacă: agápe. În vocabularul grecesc sunt mai multe verbe care înseamnă „iubesc”: filéo – indică iubire în general, stérgo – iubire între rude şi prieteni, eráo – mai ales iubire fizică dintre un bărbat şi o femeie (de aici substantivul éros – dragoste) și agapáo – indică iubirea gratuită, generoasă şi respectuoasă (de unde și momentul de agapă – ospăț prietenesc).
Pentru a înţelege iubirea lui Dumnezeu nu trebuie să plecăm de la sentimentele noastre sau de la psihologia noastră, ci chiar de la Dumnezeu. Scripturile sunt documentul cel mai privilegiat pentru înţelegerea acestei iubiri; căci ele nu sunt altceva decât relatarea despre faptele istorice ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Pagină după pagină, în Sfintele Scripturi, vedem un Dumnezeu care pare că nu are pace până când nu găseşte răspuns în inima omului. Putem parafraza pentru Dumnezeu frază cunoscută pe care sfântul Augustin o aplica omului: „Neliniștită este inima mea până se va odihni în tine”. Este un Dumnezeu care se face cerşetor, cerşetor de iubire. Într-adevăr, în timp ce el întinde mâna pentru a cere iubire el o dă oamenilor. El este Duhul care coboară în materie spre a lumina întunericul nopții, pentru a da viaţă spiritualizând-o, pentru a înălţa şi a salva omul.
Aceasta este iubirea creştină: Dumnezeu care coboară, în mod gratuit, în adâncul vieţii oamenilor pentru a-l ajunge pe cel pe care-l iubeşte. Da, Dumnezeu este neliniştit atâta timp cât nu găseşte omul, atâta timp cât nu-i atinge inima. Şi este atât de neliniştit „încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Iubirea lui Dumnezeu, am putea spune, „a coborât”, s-a înjosit până la a ajunge până în adâncul vieţii oamenilor, şi cu o dăruire totală, „până la a-şi da viaţa pentru prietenii săi” (v. 13), cum spune în evanghelia de astăzi.
Isus ne-a chemat să iubim în mod gratuit. Doar atât…
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 10,25-26.34-35.44-48) ne propune din nou relatarea botezului lui Corneliu – un ofițer roman care locuia în Cesareea maritimă, o cetate palestiniană – și a tuturor celor din casa sa. Primii discipoli ai lui Isus erau evrei. Gândeau că este necesar să devii evreu ca să-l urmezi pe Cristos. Marea noutate revelată de Dumnezeu lui Petru este deschiderea Bisericii către păgânii: „Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (v. 34-35). Își dă seama de riscul acestei afirmații, de deschiderea universală a iubirii lui Dumnezeu în ciuda poziției „credincioșilor circumciși”. „În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul” (v. 44), adică păgânii din casa lui Corneliu. „Credincioşii circumcişi care veniseră cu Petru erau uimiţi că darul Duhului Sfânt se revărsase şi asupra păgânilor” (v. 45). Petru s-a schimbat cu totul. Ce este el împotriva Duhului Sfânt? Duhul suflă unde vrea și peste ascultătorii lui Petru; nu face diferență; se adresează tuturor inimilor iar apostolul deschide larg porțile botezului la toți cei care cred că Isus Cristos a înviat. „Poate oare cineva să le refuze apa, pentru ca aceştia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca şi noi, să fie botezaţi?” (v. 47). E constrâns – el evreu – să-l boteze pe primul păgân. Este Paștele lui Cristos în mers spre împărăție; este lucrarea Duhului Sfânt.
În Scrisoarea întâia a sfântului Ioan (1In 4,7-10) există un text de meditat și mai ales de trăit. Apostolul exprimă experiența de viață avută cu Cristos dându-ne cea mai frumoasă definiție a lui Dumnezeu pe care nimeni nu o gândise în mintea sa că „Dumnezeu este iubire”. Vream să avem credință adevărată? Atunci să începem cu iubirea: „să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu” (v. 7). Primii creștini se mai certau. Sfântul Ioan le repetă să se iubească unii pe alții „pentru că Dumnezeu este iubire” (v. 8). Nu este numai iubire; este iubirea incandescentă – foc plin de însuflețire; el este iubirea în persoană. Și că „nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit” (v. 10). Nu noi l-am iubit, ba chiar l-am trădat prin păcatele noastre și el a luat inițiativă căci ni „l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (v. 10). Iubire și jertfă pentru păcatele noastre. Prin Paștele lui Cristos, mort și înviat, Dumnezeu și-a manifestat pe deplin iubirea. Paștele este culmea iubirii față de noi.
În Evanghelia acestei duminici (In 15,9-17) Isus ne spune: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu” (v. 12). Evanghelia face parte din discursurile rostite de Isus la ultima Cină. După ce le-a spălat picioarele, Isus continuă să le vorbească discipolilor cu pasiune şi cu insistenţă despre marea revelaţie a evangheliei care este iubirea lui Dumnezeu: iubirea Tatălui pentru Fiul, iubirea Fiului pentru Tatăl, iubirea lui Cristos pentru noi, iubirea noastră pentru Isus şi fraţii noştri, căci iubirea vine de la Dumnezeu şi se întoarce spre Tatăl.
„Să vă iubiţi unii pe alţii”. Este imperativul pe care apostolul Ioan nu oboseşte ca să-l adreseze comunităţii sale. El ştie bine cât de centrală este iubirea în viaţa ucenicilor. A învăţat aceasta direct de la Isus. Ioan a făcut în mod concret experienţa acestei iubiri. A putut să-i guste gingăşia, i-a văzut radicalitatea şi mărime care se întinde până la a-i iubi pe duşmani, până la dăruirea vieţii. A fost un martor privilegiat al acestei iubiri.
Evanghelistul Ioan vorbeşte aici despre o iubire diferită de aceea pe care o înţelegem în mod obişnuit cu acest termen. Iubirea este pentru noi acel complex de sentimente care se naşte spontan în inimă, format dintr-o atracţie, simpatie, dorinţă, pasiune, complăcere şi satisfacţie de sine. Limbajul Vechiului Testament vorbeşte despre iubire folosind termenul grec eros doar de două ori, iar în Noul Testament nu se vorbește niciodată. Erosul este dorința acaparatoare, efortul omului, este iubirea egocentrică.
Apostolul foloseşte, în schimb, cuvântul agápe pentru a vorbi despre iubirea care se naşte din Dumnezeu şi care trebuie să domine raporturile dintre ucenici. Agápe este dăruire jertfitoare, coboară spre om, este calea lui Dumnezeu către om, se dăruiește altora, este un har: mântuirea este lucrarea iubirii divine. Pentru a exprima această iubire scriitorii Noului Testament au ales un cuvânt rar în limba greacă: agápe. În vocabularul grecesc sunt mai multe verbe care înseamnă „iubesc”: filéo – indică iubire în general, stérgo – iubire între rude şi prieteni, eráo – mai ales iubire fizică dintre un bărbat şi o femeie (de aici substantivul éros – dragoste) și agapáo – indică iubirea gratuită, generoasă şi respectuoasă (de unde și momentul de agapă – ospăț prietenesc).
Pentru a înţelege iubirea lui Dumnezeu nu trebuie să plecăm de la sentimentele noastre sau de la psihologia noastră, ci chiar de la Dumnezeu. Scripturile sunt documentul cel mai privilegiat pentru înţelegerea acestei iubiri; căci ele nu sunt altceva decât relatarea despre faptele istorice ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Pagină după pagină, în Sfintele Scripturi, vedem un Dumnezeu care pare că nu are pace până când nu găseşte răspuns în inima omului. Putem parafraza pentru Dumnezeu frază cunoscută pe care sfântul Augustin o aplica omului: „Neliniștită este inima mea până se va odihni în tine”. Este un Dumnezeu care se face cerşetor, cerşetor de iubire. Într-adevăr, în timp ce el întinde mâna pentru a cere iubire el o dă oamenilor. El este Duhul care coboară în materie spre a lumina întunericul nopții, pentru a da viaţă spiritualizând-o, pentru a înălţa şi a salva omul.
Aceasta este iubirea creştină: Dumnezeu care coboară, în mod gratuit, în adâncul vieţii oamenilor pentru a-l ajunge pe cel pe care-l iubeşte. Da, Dumnezeu este neliniştit atâta timp cât nu găseşte omul, atâta timp cât nu-i atinge inima. Şi este atât de neliniştit „încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Iubirea lui Dumnezeu, am putea spune, „a coborât”, s-a înjosit până la a ajunge până în adâncul vieţii oamenilor, şi cu o dăruire totală, „până la a-şi da viaţa pentru prietenii săi” (v. 13), cum spune în evanghelia de astăzi.
Isus ne-a chemat să iubim în mod gratuit. Doar atât…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu