 |
| Cappella della Pontificia Facoltà di Scienze dell'Educazione “Auxilium” di Marko Ivan Rupnik |
Evanghelia Luca 9,18-24: În acel timp, pe când
era singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el, Isus i-a întrebat, zicând: „Cine
spun mulţimile că sunt eu?” Ei i-au răspuns: „«Ioan Botezătorul»,
alţii «Ilie», iar alţii că «a înviat unul dintre profeţii cei vechi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci, răspunzând, Petru a zis: „Cristosul
lui Dumnezeu!” Dar el le-a interzis cu stricteţe să spună aceasta
cuiva, zicând: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie
respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să
învie”. Apoi le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după
mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa
pentru mine, acela o va salva”.
Lecturile biblice pentru această
duminică adresează o chemare la a crește în credinţă. Adevăratul Dumnezeu este
dincolo de ceea ce credem noi. Pentru a-l recunoaşte, avem nevoie de a asculta
de Cuvântul său şi de a ne hrăni din el. Ne invită să devenim conştienţi de
greşelile noastre şi să ne acomodăm la adevăratul Dumnezeu.
Este ceea ce s-a întâmplat în
timpul lui Zaharia (din prima lectură). Profetul proclamă un Dumnezeu mântuitor
și eliberator. Se adresează asasinilor care merită să fie pedepsiți pentru
crimele lor. Dar Dumnezeu schimbă pedeapsa în har. El va transforma prin
răspândirea în ei a „un duh de îndurare şi de implorare”. Atunci, vor deplânge
că nu au reuşit să-l iubească. „Oamenii vor privi la cel pe care l-au străpuns”.
Este nerecunoştinţa, infidelitatea, păcatele noastre care l-au străpuns de durere.
Dar cu un duh nou, putem să ne întoarcem spre Dumnezeu. Putem cere iertare aceluia
pe care trebuie să-l iubim mai presus decât orice.
Când privim la cruce, ştim mai
mult decât Zaharia, că inima lui Dumnezeu este străpunsă de păcatele noastre.
Dar iubirea sa este mult mai mare decât toate rătăcirile noastre. Nu trebuie să
repetăm greşelile noastre. A ne afunda în vinovăţie nu este un lucru bun. Ceea
ce aşteaptă Dumnezeu de la noi este să ne ridicăm ochii spre el. Este pentru
noi o sursă ce însuflețește, care încercă să ne purifice. Este ceea ce se
întâmplă de fiecare dată când ne mărturisim. Atunci când primim iertarea lui
Dumnezeu, totul se reînnoiește. Putem să-i ajutăm pe fraţii noştri prizonieri
în sentimentul lor de vinovăţie.
Sfântul Paul (din lectură a doua)
a trebuit să treacă de această etapă de convertire. Altădată, credea că este
fidel lui Moise persecutând creştinii. Dar când l-a întâlnit pe Cristos, viaţa sa
s-a întors complet; a descoperit că trebuia să schimbe convingerile sale
religioase. A înţeles că mântuirea lui Dumnezeu nu este rezervată unui singur
popor dar pentru toate popoarele de pe pământ. Făcând alianţă cu Israel,
Dumnezeu a avut în minte toată lumea; vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Aceasta
este ceea ce mărturisim noi. Acest lucru va fi posibil numai dacă vom ieşi din
certitudinile noastre pentru a ne adapta la iubirea care este în Dumnezeu.
În Evanghelie vedem pe Isus că îi
întreabă pe ucenicii săi: „Cine spun mulţimile că sunt eu?” această întrebare îi
pune pe gânduri și pe ei; își amintesc de cugetările oamenilor. Au auzit de
contradicții și adesea critici ale cărturarilor şi fariseilor. Tot felul de
zvonuri circulă pe acest subiect. De fapt, oamenii nu știu prea multe. Şi aceasta
se întâmplă și astăzi. Când se vorbește despre Dumnezeu, unul fiecare îşi dă
seama că este într-o ignoranță mare.
„Şi voi, cine spune-ți?” „Pentru voi,
cine sunt eu?” Această întrebare, Isus nu o pune decât celor Doisprezece, dar o
pune fiecăruia dintre noi. Ca și Petru, vrem să răspundem: „Tu eşti Mesia lui
Dumnezeu”. Acest răspuns este bun, deoarece merge mult mai departe decât al
cărturarilor şi fariseilor. Cei Doisprezece au simţit că Isus nu este un profet
ca alţii. Este cu mult mai mult. Este unic şi fără pereche.
Dar cu această frumoasă mărturie
de credinţă, sunt încă departe de rost. Ei l-au recunoscut în Isus pe Mesia.
Dar ce aşteptă acel Mesia? Luarea armelor împotriva duşmanilor ţării? Această
ispită nu s-a schimbat de-a lungul secolelor. Să nu uităm un lucru foarte important.
Nu este Dumnezeu acela care trebuie să se adapteze dorințelor noastre; noi
suntem cei care avem nevoie să ne adaptăm la iubirea sa.
Noi avem nevoie să înțelegem
punerea la punct pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: „Trebuie ca Fiului Omului
să sufere mult, să fie respins de către bătrânii, de arhierei şi de cărturari,
să fie ucis şi a treia zi să învie”. Adevăratul Mesia a lui Dumnezeu nu este acela
care credem noi că este. Este „Mesia străpuns” anunţat de Zaharia. Acela care
și-a dat trupul său și și-a vărsat sângele pentru noi şi pentru mulțime.
Ca și apostolii, noi avem de adaptat
la cuvintele lui Cristos. Astfel putem să crească în noi credinţa. Ceea ce cerem
astăzi este să-l urmăm, să ne angajăm pe calea iubirii. Cale care ne va permite
să cunoaștem pe Isus Cristos: va fi pe calea crucii. A Iua crucea în fiecare
zi, este a renunţa la egoism, a ne pune în ascultarea celuilalt, a nevoilor
sale, a aşteptărilor sale, a chemărilor sale. Acest lucru cere neapărat să 'facem
o cruce' asupra proiectele și dorințele noastre. Dar ceea ce face valoarea unei
vieți este iubirea noastră cea de toate zilele pentru toţi cei care ne
înconjoară.
Euharistia ne face să proclamăm că
Isus este Mesia, un Mesia victorios, dar este un Mesia dus la moarte.
Proclamând credinţa noastră şi primind Pâinea vieţii, să acceptăm să-l urmăm în
fiecare zi pe drumul unde ne duce el.
(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
