Sfinţenia este una, dar trebuie cultivată după propria vocaţie...

În ceea ce priveşte unitatea sfinţeniei creştine şi a diversităţilor şi diferenţierilor sale, Lumen Gentium învaţă: „În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează în iubire” (Lumen Gentium – LG 41).

 

Ce înţelege Conciliul când afirmă că o sfinţenie este cultivată de toţi creştinii? Răspunsul la această întrebare nu este greu dacă ţinem cont de ce am spus mai sus şi deci că termenul „sfinţenie” înseamnă, în mintea conciliului, unirea credincioşilor cu Cristos pe care Duhul sfânt o împlineşte în Biserică.

 

A spune că sfinţenia creştină este „una” este echivalent cu a afirma că viaţa de unire cu Cristos este una. Acest adevăr este tocmai cel pe care a fost ilustrat de conciliu nu numai cu cuvintele sumare ale textului citat, dar că toată învăţătura lui LG despre existenţa noastră în sânul Bisericii. Toţi creştinii participă de fapt la viaţa unicului Domn şi sunt membre ale unicului său trup care este Biserica. Ceea ce conciliul a spus în acest context despre funcţia Duhului sfânt, despre natura şi efectele harului şi dinamismul său, despre botez, despre mir şi euharistie, despre cultul liturgic şi despre rugăciunea privată, despre credinţă, speranţă, iubire şi întregul complex organic al virtuţilor, ca şi despre dimensiunile escatologice şi ecleziale ale vieţii creştine; pe scurt tot ceea ce a propus ca esenţă a vieţii creştine ca atare sau ca proprietate, calitate şi caracteristici tipice celor care, purtaţi de Duhul sfânt, trăiesc unirea lor cu Cristos în Biserică, explică şi aprofundează sensul afirmaţiei că viaţa de unire cu Cristos, şi deci sfinţenia tuturor creştinilor, este una.

Nu doar din punct de vedere strict teologic, dar şi din acela al vieţii pastorale, este foarte important a concepe şi a propune întreaga doctrină despre sfinţenia creştinilor în perspectiva unirii lor cu Cristos în Biserică, insistând în acest context pe faptul că sfinţenia creştinilor este una. De fapt este clar că insistenţa asupra dimensiunilor cristocentrice, pneumatice şi ecleziale ale vieţii şi sfinţeniei creştine, comune tuturor credincioşilor, conferă întregii învăţături teoretice şi practice cu privire la aspiraţia creştinilor spre sfinţenie o orientare sănătoasă şi rodnică, pentru ca ancorată în principii dogmatice traine şi profunde, în timp ce elimină preicolele imaginare ale unei rupturi între teologie şi spiritualitate ca, aşa cum demonstrează destul de amplu istoria, comportă totdeauna o însărăcire dacă nu de-a dreptul sterilă a ambelor. Ea diminuiază chiar inconvenientele unei exagerate şi unilaterale diviziuni în domeniul diferenţierilor vieţii şi sfinţeniei creştine, care – dacă sunt prea mult accentuate – împiedică o apreciere înţeleaptă şi echilibrată a complementarităţii reciproce şi organice care rezultă de aici în folosul întregului trup mistic şi a tuturor membrilor săi.

 

LG mai oferă principiile de bază pentru o altă învăţătură, nu mai puţin importantă, care nu poate fi subevaluată, aceea a diversificărilor şi diferenţierilor sfinţeniei creştine. Cuvintele adăugate imediat după partea frazei în care apare cuvântul „una sanctitas” subliniază de fapt că sfinţenia creştină, în mod radical una întrucât este unire cu Cristos, se diferenţiază însă „conform darurilor şi oficiilor proprii fiecăruia”.

 

Învăţătura sfintei Scripturi despre suverana libertate a lui Dumnezeu în distribuirea „harurilor” sale şi a „darurilor” sale, date nouă după măsura dăruirii lui Cristos, este clară în această privinţă şi este de altfel confirmată amplu de întreaga istorie a mântuirii noastre. Aici găsim numeroase exemple de „vocaţii” sau „chemări” ale domnului date numai unora şi că, departe de a face referinţă în mod exclusiv la numite datorii externe sau la oficii în biserică, sunt în schimb autentice chemări la un tip de sfinţenie personală sau, cum vedem în cazul sfintei Fecioare Maria, absolut unică şi irepetibilă. În toate aceste cazuri este vorba totdeauna de o chemare la o sfinţenie care nu este la îndemâna celui care nu a primit o asemenea chemare.

 

De altfel aceste „chemări”, în timp ce subliniază aspectul absolutei libertăţi a lui Dumnezeu în a lua iniţiativa de a stabili o unire cu creaturile, fac referinţă la faptul că Dumnezeu adresează fiecăruia chemarea sa şi vrea cu fiecare să stabilească o unire personală. Ei bine, orice unire dintre persoane posedă un caracter tipic, unic, irepetibil, determinată de toţi acei factori în virtutea cărora fiecare persoană se distinge de altele. De aceea, considerând raporturile personale şi unirea pe care două persoane le au cu o a treia, nu putem niciodată să vorbim despre identitate, dar trebuie mai curând să recurgem la categoria asemănării; cu alte cuvinte suntem pe planul analogiei şi nu în cel al univocului.

 

Aceasta are valoare desigur şi pentru raporturile noastre personale cu Cristos şi pentru unirea noastră cu el; mai mult, aici se verifică în mod cu totul special, preeminent şi unic, pentru că raporturile şi unirea personală corespund celei mai intime tendinţe a persoanei noastre şi o angajează total în toate manifestările existenţei şi ale vieţii.

 

Harul nu distruge natura, dar o pătrunde şi o înaltă. Mai mult, tocmai în ordinea unirii noastre cu Cristos, această diversificare a araporturilor fiecărei persoane cu el este accentuată şi devine încă mai operantă prin faptul că noutatea vieţii nu ne este dată conform unor legi ridige ale dreptăţii distributive, ci conform libertăţii suverane a Domnului: „Fiecăruia dintre noi i-a fost dat harul conform măsuriii darului lui Cristos” (Ef 4,7). Şi aceasta conferă persoanei umane ridicate în planul supranatural caracteristici personale şi mai speciale decât sunt ele doar în planul natural.

 

Duhul sfânt uneşte oamenii cu Cristos dân fiecăruia dintre ei acel loc şi acea funcţie pentru edificarea armonioasă a întregului organism viu. Tocmai această diversificare între fiecare dintre membre, provenind din diversitatea calităţii şi darurilor personale şi din măsura diferită a dăruirii Domnului, contribuie în mod remarcant la vitalitatea şi frumuseţea întregii Biserici.

 

Învăţătura că toţi creştinii sunt chemaţi la sfinţenia creştină nu înseamnă deloc că toţi sunt chemaţi la aceeaşi sfinţenie, sau că ei sunt chemaţi la aceeaşi intensitate şi profunditate de unire cu Cristos, dimpotrivă, ea învaţă contrarul.

 

Din acest motiv explicit conciliul nu se mulţumeşte să ofere învăţături clare şi profunde despre sfinţenia comună tuturor credincioşilor, dar are grijă de a trata în mod amplu despre sfinţenia proprie laicilor, membrilor ierahriei şi călugărilor.

 

Conceptul teologic că sfinţenia creştinilor este una, dar în acelaşi timp diversificată şi diferenţiată, este baza a tot ceea ce învaţă conciliul nu numai în LG 41 cu privire la „exerciţiul multiform al sfinţeniei”, dar şi în LG 42 despre „calea şi mijloacele de sfinţenie”.

 

Considerând lucrurile în această lumină, nu va fi nici o dificultate în a admite că nu toţi suntem chemaţi la aceeaşi sfinţenie, adică la aceeaşi formă şi tip de unire cu Cristos, şi deci la aceeaşi plinătate a vieţii creştine sau la aceeaşi perfecţiune a carităţii.

 

Cine de altfel ar îndrăzni să spună co toţi suntem chemaţi la aceeaşi plinătate a sfinţeniei, sau la unirea cu Cristos, care este proprie sfintei Fecioare Maria?

 

Şi cine ar putea să susţină cu seninătate că toţi creştinii trebuie să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate şi să-l iubească cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toate puterile lor” (cf. Mc 12,30), ar fi deci, în virtutea acestei vocaţii comune creştine, chemaţi la aceeaşi perfecţiune a carităţii, adică la o formă de caritate care ar fi absolut identică pentru toţi în modalitate, intensitate şi profunzime, şi că nu ar fi în nici un mod diferenţiată de vocaţii şi harurile speciale ale Domnului?

 

Sfânt, aşadar, este acela care în ambientul limitatelor dar irepetibilelor sale caracteristici, calităţi şi circumstanţe personale, vocaţie şi har dat de Dumnezeu „după măsura dăruirii lui Cristos” (Ef 4,7), se deschide şi corespunde harului comunicat şi şi, conformându-se lui Cristos, trăieşte pe deplin – şi îi permite lui Cristos să trăiască în el – acel determinat mod existenţial care îi este dat lui.

         

Se înţelege atunci de ce acele persoane care în situaţiile lor existenţiale concrete participă şi împărtăşesc în mod profund personal viaţa şi iubirea lui Cristos, răspândesc în jurul lor căldura iubirii lui, splendoarea vieţii sale şi amabilitatea lui în circumstanţele în care se află ele şi atrag oamenii la Cristos care este izvorul acestei bunătăţi.

(MOLINARI P., „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985⁴,1369-1386; trad. pr. Isidor Chinez).