† Sfânta Familie (A): Ia copilul și pe mama lui și fugi în Egipt (omilie)

Fuga în Egipt - de Rose Datoc Dall

Evanghelia - Matei 2,13-15.19-23: ¹³ După ce au plecat ei, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif, zicând: „Sculându-te, ia copilul și pe mama lui, fugi în Egipt și stai acolo până când îți voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă”. ¹⁴ Sculându-se, [Iosif] a luat copilul și pe mama lui, în timpul nopții, și a plecat în Egipt. ¹⁵ A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ceea ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: Din Egipt l-am chemat pe fiul meu. ¹⁹ După ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, ²⁰ și i-a spus: „Sculându-te, ia copilul și pe mama lui și mergi în țara lui Israel, pentru că au murit cei care căutau [să ia] viața copilului”. ²¹ Sculându-se, [Iosif] a luat copilul și pe mama lui și a intrat în țara lui Israel. ²² Auzind că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său, Irod, s-a temut să meargă acolo. Fiindu-i revelat în vis, s-a dus în părțile Galileii ²³ și a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeți: „Se va chema Nazarinean”.

 

Omilie

 

Evanghelia ne arată o familie unită și solidară în jurul copilului pe care trebuie să-l protejeze. Ei dorm la Betleem. Dar la Ierusalim, Irod nu doarme. Cercetează cum să facă să ucidă pe copilul nou născut. Evanghelia lui sfântul Matei ne prezintă familia din Nazaret pe calea dureroasă a exilului. Iosif, Maria şi Isus trăiesc condiţia dramatică a refugiaţilor. Parcurg un drum care, într-un anumit sens, anticipă pe cel al Calvarului. Aşteptarea devine fără sfârșit. Timpul trece mult mai încet. Noaptea pare că nu se mai sfârşeşte.

Nu ştiu care sunt gândurile fiecăruia în faţa imaginii sfântului Iosif aşa cum este prezentată în Evanghelia de astăzi: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îți voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă!” Iar Iosif porneşte şi merge în Egipt împreună cu Maria şi copilul Isus. Toate acestea fără să spună nici o vorbă.

Astăzi este din nou Crăciunul, și se va întoarce mereu pentru că nimeni să nu fie surprins de uitare. Îngerul, așa cum a făcut-o cu Iosif, și nouă ne spune: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui”. Da, trebuie să luăm copilul cu noi, în inima noastră, în viața noastră, în gândurile noastre. Crăciunul este purtarea copilului. Nu e un îndemn moral, cum ar spune: de Crăciun toți suntem mai buni. Crăciunul pune o întrebare de viață și de moarte. De fapt cine ar ucide un copil. Evanghelia vorbește de Irod. Am putea spune că Irod nu s-a sfârșit; strategia răului continuă să lucreze în lume, nu sfârșește a face victime slabe și inocente. Câți copii sunt mutilați din cauza luptelor! Și câte sunt victime ale diferitelor forme de violență! Amenințările cu moartea nu se limitează doar la pasajul evanghelic de uciderea copiilor nevinovați, Irozi acestei lumi continuă să creeze haos. Pentru aceasta evanghelia Nașterii continuă cu forță să ne spună: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui”. Isus este încă amenințat; amenințat în viața celor mai slabi. Uneori este amenințat chiar în inima noastră. Este ușor a-l exclude din inimă, a-l obliga să plece din preocupările noastre. Este ușor să uităm despre acest copil. Totuși în el este toată salvarea noastră.

Astăzi liturgia ne prezintă Sfânta Familie de la Nazaret pentru a aminti că copii au nevoie de familie pentru a fi salvați. Să ne gândim la copiii familiilor noastre… Fără o familie nu se poate dezvolta nici cu sănătatea trupului nici a inimii. Se poate spune că familia nu e suficientă, mai ales când lipsește iubirea. Ei bine, Crăciunul vine să ne spună tuturor, la toate familie, să primim pe Isus, adică să primim iubirea. Trebuie să luăm cu noi copilul, să-l luăm în inima noastră, în viața noastră, în gândurile noastre. Liturgia din duminica de astăzi vrea să contemplăm pe Maria și Iosif cu Isus. Este familia de la Nazaret. Evanghelia lui Matei se spune că familia este necesară și pentru Isus; chiar și el a avut nevoie de o familie.

Dar, în același timp, trebuie spus că Maria și Iosif au nevoie de Isus. Fără el această familie nu ar fi început. Isus este singura bogăție a familiei de la Nazaret, este singura rațiunea a vieții Mariei și a lui Iosif. Părinții sunt chemați să imite ascultarea lui Maria și Iosif a cuvântului îngerului, adică a Cuvântului lui Dumnezeu, ca să fie tați și mame după evanghelie. Iosif a ascultat vocea de sus și ne invită să facem la fel. Sunt persoane unite în adversități și prompte de a se lăsa dirijate de providența divină.

Să luăm pe Isus cu noi și vom fi mântuiți. Să luăm pe Isus cu noi și vom putea trăi împreună cu alții. Să ascultăm cuvântul îngerului, adică evanghelia, și vom parcurge căile vieții, vom evita pericolele, și vom găsi Egiptul nostrul, refugiul nostrul, chiar dacă costă dureri și sacrificii.

Exemplul: Un negustor credincios, în fiecare an de sărbătoarea Crăciunului dădea o masă bună unui copil, unei femei şi unui bărbat. Toţi trei fiind săraci. Prin aceasta voia să cinstească Sfânta Familie. În ceasul morţii i-au apărut trei: pruncul Isus, Maria şi Iosif, zicându-i: „Pentru că ne-ai dat de mâncare în sărbătoarea Crăciunului, de acum încolo vei fi oaspetele nostru în paradis”. Acest fapt îl amintea deseori sfântul Vincenţiu Ferrer în predica sa de Crăciun.

 

(Isidor Chinez, Predici – compilație [2013]).

Sfinții Prunci Nevinovați, martiri

Biserica cinsteşte ca martiri acest cor de copii ("infantes" sau "innocentes"), victime inconştiente ale suspiciosului şi sângerosului rege Irod, smulşi din braţele materne la vârsta ceea mai fragedă pentru a scrie cu sângele lor prima pagină din catalogul de aur al martirilor creştini şi a merita slava veşnică după promisiunea lui Isus: "Acela care-şi va pierde viaţa pentru mine o va afla". Pentru ei liturgia repetă astăzi cuvintele poetului Prudenţiu: "Vă salut, flori ai martirilor, care în zorii dimineţii aţi fost smulse de persecutorul lui Isus, precum o furtună dezlănţuită retează trandafirii abia înfloriţi. Voi aţi fost primele victime, gingaşa turmă jertfită şi pe acelaşi altar aţi primit ramura de palmier şi coroana".

Episodul este povestit numai de evanghelistul Matei, care se adresa în primul rând cititorilor evrei şi de aceea intenţiona să demonstreze mesianitatea lui Isus, în care s-au adeverit vechile profeţii: "Atunci Irod, văzând că a fost înşelat de magi, s-a înfuriat şi a trimis să fie ucişi, în Betleem şi în toate împrejurimile sale, toţi copiii de la doi ani în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce a fost spus prin profetul Ieremia: Un ţipăt s-a auzit în Rama. Plângere şi tânguire mare. Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt".

Originea acestei sărbători este foarte veche. Apare deja în calendarul cartaginez din secolul al IV-lea şi o sută de ani mai târziu la Roma în Sacramentarul Leonian. Astăzi, prin noua reformă liturgică, celebrarea are un caracter de bucurie şi nu de jale cum era la început şi deci în sintonie cu simpaticele obiceiuri medievale care celebrau cu această ocazie sărbătoarea "copiilor" din cor şi a celor aflaţi în slujba altarului. Printre curioasele manifestări o amintim pe aceea de a-i face pe canonici să coboare din strane la cântarea versetului "Deposuit potentes de sede et exaltavit humiles".

Din acest moment copiii, purtând insemnele canonicilor, dirijau tot oficiul zilei. Noua liturgie, deşi nevoind să accentuieze caracterul folcloric pe care această zi l-a avut în decursul istoriei, a voit să menţină această celebrare, ridicată la gradul de sărbătoare de sfântul Pius al V-lea, foarte aproape de solemnitatea Crăciunului, aşezându-le pe victimele nevinovate printre "comites Christi", pentru a înconjura ieslea Pruncului Isus cu ceata graţioasă a micilor copii, îmbrăcaţi în hainele nevinovăţiei, mică avangardă a armatei martirilor care vor mărturisi cu sângele apartenenţa lor la Cristos. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/).

Oh, Tannenbaum, Oh, du fröhliche (2001) - Nana Mouskouri

Sfântul Ioan, apostol și evanghelist (omilie)

 

Mormântul gol – Ioan 20,1-8:  ¹ În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. ² Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. ³ A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. ⁴ Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. ⁵ Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. ⁶ Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, ⁷ dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. ⁸ Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut.

Omilie

 

Sfântul Ioan evanghelistul, Ioan misticul, ucenicul pe care îl iubea Isus, vulturul care a zburat mai sus decât toţi pentru a pătrunde misterul: el este cel pe care îl celebrăm astăzi şi lui ne încredinţăm ca să înţelegem misterul Crăciunului, el este cel care a reuşit – mai mult decât toţi – să vadă în adânc, adică ceea ce alţii nu au reuşit să vadă. De aceea, la puţine zile după magica noapte a Crăciunului când ne-am aştepta la îngeri care cântă şi la fulgi de zăpadă, în mod neaşteptat şi răvăşitor citim evanghelia învierii, după Ioan, despre obositoarea alergare la mormântul găsit gol, despre întrebarea care se ivea în inima ucenicului pe care îl iubea Isus, care vede giulgiurile puse joc şi crede.

 

Pentru a înţelege în sens profund Crăciunul avem nevoie de Paşte: celebrăm cu solemnitate acel copil pentru că deja îl recunoaştem răstignit şi înviat, sărbătorim mântuirea noastră nu din cauza emoţiei provocate de înduioşarea vederii sărăciei acelui copil, dar pentru că suntem mişcaţi de vestea unui Dumnezeu care – din iubire – devine om şi – tot din iubire – moare pentru fiecare dintre noi. Sărbătoarea pe care o celebrăm ne aminteşte aspectul tragic al Crăciunului, profunda sa valenţă teologică, anesteziată de cele mai multe ori de Crăciunul consumistic. Biserica Ortodoxă a explicat acest adevăr printr-o icoană mult diferită de imaginile noastre tradiţionale ale Crăciunului: în centrul picturii Maria meditează liniştită, fără chiar să-l privească pe pruncul nou-născut care, credeţi-mă, nu este pus într-o iesle, dar stă întins într-un mormânt. Un semn puternic, aproape macabru, ca să ne amintească faptul că acel copil este deja răstignitul, semnul de contradicţie pentru popoare. Dumnezeu vine la ai săi, ne spune sfântul Ioan, dar ai săi nu l-au ascultat; lumina vine, dar întunericul nu o ascultă. Iar eu, de ce parte mă aflu?

Sfântul Ștefan, protomartir (omilie)

Sfântul Ștefan (1560) - de Giorgio Vasari




Matei 10,17-22: În acel timp, Isus i-a trimis pe cei doisprezece, poruncindu-le: ¹⁷ Fiți atenți la oameni, pentru că vă vor da pe [mâna] sinedriilor și vă vor biciui în sinagogile lor. ¹⁸ Și veți fi duși, din cauza mea, înaintea guvernanților și a regilor, ca mărturie înaintea lor și a păgânilor. ¹⁹ Când veți fi dați pe [mâna] lor, nu vă preocupați cum sau ce veți vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiți, ²⁰ pentru că nu sunteți voi cei care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbește în voi. ²¹ Frate pe frate va da la moarte și tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinților și-i vor ucide. ²² Și veți fi urâți de toți din cauza numelui meu. Însă, cine va rămâne statornic până la sfârșit, acela va fi mântuit.

Omilie

 

Ieri am sărbătorit Crăciunul, adică naşterea Domnului. Astăzi sărbătorim un alt Crăciun, o altă naştere, naşterea pentru cer a unui om: este Ştefan. Ieri Dumnezeu s-a născut pentru pământ, azi un om s-a născut pentru cer. Este vorba despre Ştefan, cel dintâi creştin care a sigilat cu sângele său propriu credinţa în Cristos, de aceea, a rămas înscris în calendar cu numele de protomartir - primul martir al Bisericii.

 

Evanghelia uneori este tulburătoare. Ieri transmitea sentimente de bucurie și de felicitare pentru nașterea copilului Isus: „Păstorii s-au întors, glorificându-l și lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit și au văzut, după cum le-a fost spus” (Lc 2,20). Astăzi avertizează asupra pericolelor: „Fiți atenți la oameni, pentru că vă vor da pe [mâna] sinedriilor și vă vor biciui în sinagogile lor” (Mt 10,17). Pentru că aceia care vor fi martori trebuie să fie curajoși ca Ștefan în momentul proclamării morții și învierii lui Cristos.

 

Privind astăzi la martiriul sfântului Ştefan trebuie să înţelegem ce anume poate presupune în realitate urmarea consecventă a lui Isus Cristos, ce anume înseamnă a crede în dumnezeirea copilului din ieslea Betleemului. Pe drept cuvânt au spus primii creştini că martirii reprezintă sămânţa Bisericii. Martiri înseamnă „mărturisitor”.

 

În primele timpuri ale Bisericii, când un creştin era ucis pentru credinţă, comunitatea creştină din care provenea martirul scria aşa-numita passio, un raport, o dare de seamă, o descriere amănunţită a martiriului, a modului în care martirul a fost torturat şi omorât. Această passio era citită în fiecare an la Liturghie, în sărbătoarea martirului, şi era trimisă şi altor comunităţi creştine, pentru a fi citită în biserică. De pildă, când, către anul 150, a fost ars pe rug sfântul Policarp, episcop de Smirna – astăzi Izmir, în Turcia – în passio pe care au scris-o creştinii din această comunitate, ni se descrie cum s-au petrecut lucrurile. Este redată emoţionanta rugăciune pe care a rostit-o sfântul episcop, aşezat în genunchi, înainte de a fi urcat pe rug; creştinii prezenţi, după ce trupul a fost ars, au adunat oasele ce au mai rămas şi le-au păstrat ca pe nişte nestemate de mare preţ; ei s-au hotărât ca, în fiecare an, la comemorarea morţii lui, să se adune şi să citească această descriere, passio, pentru ca acei creştini care aveau să moară ca martiri ai credinţei să se încurajeze cu exemplul lui eroic.

 

Sărbătoarea martiriului lui Ştefan e legată strâns de sărbătoarea Crăciunului. El este într-un dublu sens martor al Crăciunului. A dovedit că ştie de mesajul de iubire al lui Dumnezeu adresat omului şi l-a vestit cu gura, dar nu s-a mulţumit cu atât: a demonstrat prin fapte până unde trebuie dusă în mod consecvent mărturia noastră ca şi creştini, după modelul lui Cristos.

 

Ştefan totuși n-a avut nici o vină? Ba da! Vina lui a fost aceea că le-a spus oamenilor în faţă adevărul. Un înţelept din vechime zicea aşa: „Sunt trei mame, cele mai frumoase de pe pământ: pacea, prietenia şi adevărul. Aceste mame aduc pe lume cei mai monstruoşi trei copii: pacea naşte lenea, prietenia naşte invidia, adevărul naşte ura”.

 

Ştefan le-a repetat evreilor cuvântul lui Cristos, că din templul lor şi din Ierusalim nu va rămâne piatră peste piatră. Lucru adevărat, aşa cum avea să-l dovedească istoria. Dar evreii nu puteau să audă aşa ceva. „O, evreilor”, zice sfântul Grigore Nyssenul, „dacă ce spune sfântul Ştefan e fals, nu se va întâmpla, ce rost are să vă supăraţi, să vă înfuriaţi, iar dacă ce spune el este adevărat, ce rost are să-l ucideţi? Că tot se va întâmpla”.

 

Pentru noi creştinii: cât de mult luăm în serios credinţa noastră în dezvăluirea prieteniei lui Dumnezeu cu oamenii prin întruparea Fiului său? Ce preţ suntem gata să plătim pentru această credinţă? Cristos nu mai negociază preţul: el poate presupune chiar şi persecuţia, sub diversele sale nuanţe actuale. Întrebarea este doar dacă creştinii de astăzi mai sunt disponibili să plătească un aşa preţ. (Isidor Chinez, Predică - compilație [2013]).

Poveste de Crăciun (de Dino Buzzati)




Nașterea lui Isus Cristos - Carl Heinrich Bloch

Vechiul palat al episcopilor este întunecat şi de formă ogivală, picurând salpetru din ziduri; să rămâi acolo pe timp de iarnă este un adevărat supliciu. Iar catedrala adiacentă este imensă; ca s-o vizitezi nu ţi-ar ajunge o viaţă şi are o asemenea alternanţă de capele şi sacristii încât, după secole de părăsire, unele au rămas încă neexplorate. Ce va face în seara de Crăciun – se întreabă lumea – uscăţivul arhiepiscop de unul singur, în timp ce oraşul este în sărbătoare? Cum poate învinge melancolia? Toţi au câte o mângâiere: copilul are un trenuleţ și o mascotă, surioara lui are o păpuşă, mama îi are pe copii în jurul ei, bolnavul are o noua speranţă, vârstnicul holtei are un coleg de trândăvie, arestatul are glasul unui vecin de celulă. Cum se va descurca arhiepiscopul? Zelosul părinte Valentino, secretar al excelenţei sale, surâdea când auzea lumea vorbind astfel. Arhiepiscopul îl are pe Dumnezeu în seara de Crăciun. Îngenuncheat singur singurel în mijlocul catedralei îngheţate şi goale, la prima vedere ar putea produce milă, dar dacă s-ar şti de fapt cum stau lucrurile! Nu este defel singur, nici nu-i este frig şi nici nu se simte părăsit. În seara de Crăciun Dumnezeu se pogoară în biserică, pentru arhiepiscop; navatele se umplu până la refuz cu el, în aşa fel încât uşile nu se mai pot închide; şi, deşi lipsesc sursele de încălzire, e aşa de cald înăuntru încât bătrânii şerpi albi din mormintele vechilor stareţi se trezesc şi încep să urce prin răsuflătoarele subteranelor, plecând capul cu respect de pe balustradele confesionalelor.

Aşa era în acea seara Domul; umplut până la refuz cu Dumnezeu. Şi cu toate că ştia că nu era treaba sa, părintele Valentino zăbovea cu multa plăcere ca să pregătească scăunelul de îngenuncheat al prelatului. Cu totul altceva decât pomi de Crăciun, curcani şi vin spumant! Asta da, seară de Craciun. Însă în timp ce îi treceau prin minte aceste gânduri, auzi bătând la una dintre uşi. “Cine bate la porţile Domului în seara de Crăciun? Nu s-au rugat îndeajuns? Ce frământare i-a cuprins?” se întreba părintele Valentino. Gândind astfel, se duse să deschidă și împreună cu o rafală de vânt intră un biet om îmbrăcat în zdrenţe.

Sărbători cu bine! Crăciun fericit!

Pr. Isidor Chinez
str. Principală, 179
707297 - Izvoarele
com. Răchineni
jud. Iasi, România
0721/863838;
0761/531965;
i_chinez@yahoo.com
isichi2008@gmail.com
 

Cristos se naşte!

- Măriți-l!

Cristos coboară din ceruri!

- Bine ai venit!

Cristos este acum pe pământ!

Cântaţi Domnului tot pământul!

Cântați-i laudă cu bucurie,

voi toți oameni,

pentru el a fost înălţat!

 

 

Blogurile mele:

 

O Biserică în lume

http://chinez-isidor.blogspot.ro/

 

Prin cruce la lumină

http://chinezisidor.tumblr.com/

 

O antropologie teologică

http://isichi.wordpress.com/

 

Noaptea Crăciunului: Minunăţia simplităţii (omilie)

 

Evanghrlia: Nașterea lui Isus (Lc 2, 1-14). ¹ În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. ² Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. ³ Toți mergeau să fie înscriși, fiecare în cetatea sa. ⁴ Și Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, întrucât era din casa și din familia lui David, ⁵ pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. ⁶ Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca [Maria] să nască ⁷ și l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei. ⁸ În același ținut erau unii păstori care trăiau pe câmp și păzeau turmele pe timpul nopții. ⁹ Și le-a apărut un înger al Domnului și gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinși de o mare spaimă. ¹⁰ Îngerul le-a spus: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: ¹¹ astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. ¹² Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle”. ¹³ Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulțime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu și spunând: ¹⁴„Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, și pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubește!”

Omilie 

În liturghia din noaptea şi din dimineaţa Crăciunului, liturgia Naşterii ne propune relatarea naşterii lui Isus după Luca (Lc 2,1-10). Imaginea „pruncului înfăţat în scutece şi pus într-o iesle” – pe care Luca o repetă de trei ori – şochează prin simplitatea ei totală. Ceea ce uimeşte cel mai mult este absenţa oricărei trăsături de minune. Păstorii, da, sunt învăluiţi şi plini de teamă în faţa gloriei lui Dumnezeu, dar semnul pe care îl primesc este simplu: „Veţi găsi un prunc înfăţat şi pus în iesle”. Şi când ajung la Betleem nu văd altceva decât „un copil pus în iesle”. Minunăţia Crăciunului stă aici. Fără descoperirea de către îngeri nu vom înţelege că acel copil pus într-o iesle este Domnul. Şi fără pruncul pus în iesle nu vom înţelege că gloria adevăratului Dumnezeu este diferită de gloria omului.

 

Că vestea plină de bucurie a naşterii Mântuitorului este anunţată păstorilor mai întâi nu trebuie să ne surprindă: este simplu o anticipare clară a comportamentului viitor al lui Isus, care, frecventându-i pe cei săraci, pe vameşi şi păcătoşi, avea să irite mult pe bine-gânditorii timpului său. Pacea pe care cântecul îngerilor o pune în legătură cu venirea lui Isus este o pace care diferă de concepţia romană şi de cea ebraică. La Roma s-a dezvoltat o filosofie politică ce susţinea ridicarea cetăţii la rangul de putere mondială: Roma purta războaiele sale pentru a impune legile păcii celor învinşi, pentru a le garanta astfel ordinea, siguranţa şi civilizaţia. Nu la acest concept de pace face aluzie Paul, dar nu este nici conceptul de pace pe care îl învăţau rabinii legii în iudaism. Pentru ei pacea era concepută ca un acord între părţi, care îşi recunoşteau reciproc drepturile şi posibilităţile de viaţă, limitând fiecăruia propriile exigenţe.

 

Este vorba, fără îndoială, despre o concepţia de înţelepciune profundă, dar care rămâne totuşi închisă într-o bună voinţă a oamenilor. Luca se plasează în schimb pe linia tradiţiei profeţilor, pentru care pacea este un dar al lui Dumnezeu, un miracol al intervenţiei sale salvatoare, un dar pentru toţi oamenii pe care el îi iubeşte. Şi iubirea sa nu are margini şi nu face diferenţe. Cu precizarea: pacea dintre oameni este transcrierea pământească a ceea ce se întâmplă în cer. Gloria în înaltul cerului, pe pământ pace între oameni. Aşadar, dacă se vrea a da glorie lui Dumnezeu este necesar a construi pacea. (don Bruno Maggioni [25.12.2005], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

 

Colinde - Corul Madrigal

 

Colinde - Sculați, sculați, boieri mari

Sculaţi, sculaţi, boieri mari, zurel de ziuă,

Sculaţi voi, români plugari

Că vă vin colindători

Noaptea pân' la cântători.

Şi v-aduc pe Dumnezeu

Să vă mântuie de rău.

Dumnezeu adevărat,

Soare-n raze luminat.

Şi vă spun să ne trăiţi

Întru mulţi ani fericiţi.

Povestea lui Moș Crăciun (Mânăstirea Cămărzani)

A venit la noi la poartă,
Un bătrân frumos la chip,
Și-a-ntrebat dacă se poate
Ca să fie găzduit.

Casa noastra e deschisă,
O, bătrân străin și bun!
Vino, stai cu noi la masă,
Ca ești obosit de drum!

După ce stătu la masă,
Se-nchina evlavios
Și-ncepu să povestească
De nașterea lui Cristos.

Noi, de altfel, ne uitarăm
Privind către el uimiți
Și cuvintele-ascultarăm
Lângă-ai nostri dragi părinți.

Ne spunea c-a fost odată
Demult, tare de demult,
Un bătrân, Crăciun anume,
Rău la inima și crud.

Și-ntr-o noapte la'lui poartă,
Cineva bătând ușor,
Ceru ca să-i găzduiască
Până dimineata-n zori.

Cu cuvinte de ocara
Către poarta alergand,
Văzu-o tânără Fecioara
Și-un bătrân cu chipul blănd.

Și voind el să-i vorbească
Bătrânu-l ruga  zicând
Că i s-a-mplinit să nască
Fecioarei, pe Pruncul Sfânt.

Într-un grajd de oi și vite
Pe-amandoi îi alunga
Să stea până-n zorii zilei
Cu toiag i-amenința.

Și-acolo născu Fecioara
Pe Fiul lui Dumnezeu
Lângă oile și boii
Bătrânului celui rău.

În iesle, pe fânul rece,
Isus Pruncul privea
Cum boii veneau la dânsul
Și suflând  îl încălzeau.

Iar Maria, Maica Sfântă
Sta mirându-se privind
Cum boii recunoștință
Arătau spre-al lor Stăpân.

Dar de-odata se văzură
Îngeri ce din cer veneau
Către-acea umila șură,
La Prunc și-l  preamăreau.

Și o stea frumos deasupra,
Strălucit s-a arătat,
Iar trei magi intrând'năuntru,
Pruncului s-au închinat.

Aur, smirnă ăi tămâie
Magii cu ei au adus
Și cu drag le așezară
Lângă ieslea lui Isus.

Și păstori de oi sosiră,
De prin văi și de prin munți
Lui Isus să i se-nchine
De îngeri fiind vestiți.

Acea stea văzând bătrânul
Crăciun cel rău și zgârcit,
A-nteles cine-s străinii
Ce la grajd i-a găzduit.

Și cu lacrimi de durere,
Câtre iesle alergand,
Iertare-ncepu a cere
De la Blândul său Stăpân.

Și încă spunând acestea
Bătrânul ce povestea
Lacrimile-i udau fața
Și graiul îi tremura.

Voind noi să ne mai spună
De-acolo ce s-a-ntâmplat
El ne-a zis c-o să mai vina
Și în următorii ani.

Și mergând el către poarta
Îi urmărăm toți tăcând,
Iar el arătă cu mâna
Către sat așa grăind:

Eu la toți în astă seară
Cu colindători am fost
Și le-am spus minune mare
A nașterii lui Cristos. 

 Versuri de la: http://www.versuri.ro/