XVII TPA (C): Un Tată cu chip iubitor (omilie)

 

 

Luca 11,1-13 - ¹ Într-o zi, Isus se afla în rugăciune. Când a terminat, unul dintre ucenicii săi l-a rugat: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum şi Ioan Botezătorul i-a învăţat pe ucenicii săi". ² El le-a răspuns: Când vă rugaţi spuneţi: "Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. ³ Dă-ne zilnic pâinea de care avem nevoie. ⁴ Iartă-ne păcatele, căci şi noi iertăm oricui ne-a greşit, şi nu ne duce pe noi în ispită". ⁵ Isus le-a mai spus: "Dacă unul dintre voi are vreun prieten şi merge la el în miez de noapte ca să-i spună: «Prietene, împrumută-mi trei pâini, ⁶ căci unul dintre prietenii mei, aflat în călătorie, a venit la mine şi n-am nimic să-i pun înainte», ⁷ şi dacă dinăuntru, celălalt îi răspunde: «Lasă-mă în pace, uşa e deja încuiată, copiii mei şi cu mine ne-am culcat. Nu pot să mă scol şi să-ţi dau ce-mi ceri», ⁸ vă spun: Chiar dacă nu s-ar scula ca să-i dea, pentru că-i este prieten, se va scula totuşi din cauza insistenţei lui şi-i va dat tot ce-i trebuie. ⁹ De aceea vă spun: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. ¹⁰ Căci cel care cere primeşte, cel care caută găseşte şi celui care bate i se va deschide. ¹¹ Sau este printre voi vreun tată care i-ar da un şarpe fiului său, când îi cere un peşte, ¹² sau un scorpion, când îi cere un ou? ¹³ Deci dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi lucruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult nu-l va da Tatăl ceresc pe Duhul Sfânt, acelora care i-l cer".

 

 

Omilie

 

 

Exemplul lui Isus face să se nască în ucenici dorinţa de rugăciune (Lc 11,1-13). Făcând să izvorască rugăciunea ucenicului din exemplul lui Isus, Luca vrea să ne amintească că rugăciunea noastră trebuie să se asemene cu a sa. Invocaţia „Tată” – lipsită de orice alt adjectiv – este tipică pe buzele lui Isus: exprimă filiaţia sa. Ucenicul trebuie să se roage în unire cu Cristos, în calitate de fiu. În acest raport stă originalitatea creştină.

 

În prima invocaţie „sfinţească-se numele tău” verbul este la pasiv: conform uzanţei ebraice aceasta înseamnă că protagonistul este Dumnezeu, nu omul. Rugăciunea este simplu o atitudine care dă spaţiu acţiunii lui Dumnezeu. Expresia „sfinţească-se numele tău” nu înseamnă o recunoaştere generică a lui Dumnezeu, nici o simplă laudă, ci a-i permite lui Dumnezeu să dezvăluie în istoria mântuirii şi în viaţa comunităţii, chipul său. Ucenicul se roagă pentru ca comunitatea să devine un înveliş transparent care lasă să transpară prezenţa lui Dumnezeu. Pentru a înţelege expresia „vie Împărăţia ta” este necesar să facem trimitere la toată predica lui Isus, centrată exact pe vestirea Împărăţiei. Ucenicul aşteaptă Împărăţia ca un dar şi totodată cere curajul de a o construi.

 

„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Verbul („dă-ne”) este la imperativul prezent şi indică o acţiune repetată, zi de zi, aşa cum este subliniat de precizarea că este vorba despre pâinea zilnică, suficientă pentru o zi. De notat în această întrebare sobrietatea (pâinea suficientă) şi fraternitatea (pâinea noastră, la plural).

 

A patra cerere este iertarea de păcate. Dar modul concret de a arăta că am primit iertarea lui Dumnezeu este de a ierta la rândul nostru pe fraţi.

 

„Şi nu ne duce pe noi în ispită”: este interesant să ne întrebăm care sunt tentaţiile. În folosirea lui Luca cuvântul ispită se aplică celor pe care le are de îndurat Isus în pustiu (Lc 4,1-11) care sunt tipul de tentaţii ale comunităţii. Adică: a desfăşura propria datorie conform Cuvântului lui Dumnezeu (şi deci într-o perspectivă de slujire şi acceptând slăbiciunea crucii) sau a căuta siguranţa în puterea oamenilor?

 

Luca însă se gândeşte şi la tentaţiile pe care comunitatea care crede le va întâlni în timpul pătimirii şi al persecuţiei, în dubiu şi tulburare. Isus s-a rugat pentru ca ucenicii să nu cadă în astfel de situații. În sfârşit, tentaţiile obişnuite ale încercărilor zilnice care, zi de zi, riscă să slăbească credinţa. Ucenicul cere cu umilință să fie ajutat. Nu cere să fie lipsit de tentaţie, dar să fie ajutat să o depăşească. (don Buno Maggioni [29/07/2007]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Sfinții Ioachim și Ana, părinții Sfintei Fecioarea Maria



 

Sfintele evanghelii nu amintesc nimic despre părinţii Preacuratei Fecioare Maria, dar scrierile apocrife, nerecunoscute de Biserică, deoarece conţin şi adăugiri inexacte, ne dau multe amănunte. Din ele se ştie că mama Fecioarei Maria se numea Ana, iar tatăl, Ioachim. Amândoi erau din tribul lui Iuda, tribul din care a fost ales regele David, şi trăiau o viaţă sfântă; stăpâneau mari turme de oi, dar, din nefericire, o grea durere le umbrea viaţa: nu aveau copii. La evrei, faptul acesta se considera o pedeapsă de la Dumnezeu şi constituia o dezonoare pentru familie; uneori, li se refuza primirea darurilor pe care le aduceau la templu. Mâhnit şi umilit, Ioachim a plecat cu turmele la munte, unde a rămas timp de cinci luni, până când un înger îl sfătuieşte să revină la Ierusalim; acelaşi înger, trimis de Dumnezeu, îi destăinui Anei că, la întoarcerea soţului de pe munte, ea va fi mamă. Plină de fericire, Ana merge în întâmpinarea lui Ioachim şi-l întâlneşte la „Poarta aurită". O bucurie adâncă le cuprinde sufletele când se privesc unul pe altul şi, împreună, îi mulţumesc lui Dumnezeu că le-a ascultat rugăciunea îndelungată. În prima perioadă a cultului Sfinţilor Ioachim şi Ana, pictorii au ales tocmai această întâlnire a soţilor fericiţi pentru a le cinsti amintirea în sfintele icoane. Mai târziu, Sfânta Ana va fi reprezentată ţinând-o în braţe, sau alături de ea, pe copila Maria şi citind împreună Cartea Sfântă. Urmând exemplul mamei lui Samuel, despre care se vorbeşte în Cartea I a Regilor, cap. 1 şi 2, părinţii Mariei au încredinţat-o pe copila lor, încă de la frageda vârstă de 3 ani, templului din Ierusalim, pentru a fi crescută şi formată în cunoaşterea Cărţii Sfinte şi în iubirea de Dumnezeu; momentul prezentării în templu a Maicii Domnului este amintit de Biserică în ziua de 21 noiembrie.

 

Cultul părinţilor sfinţi ai Maicii Domnului este foarte vechi, îndeosebi în părţile Răsăritului; în anul 550, împăratul Justinian a zidit la Constantinopol o bazilică în cinstea Sfintei Ana; şi astăzi, Biserica Orientală ţine anual trei sărbători în cinstea bunicii Domnului nostru Isus Cristos. Din Răsărit, Cinstirea Sfintei Ana s-a răspândit în Apus şi, în anul 1584, a fost instituită o sărbătoare oficială pentru întreaga Biserică.

 

Referitor la soţul Sfintei Ana, s-a păstrat o anumită rezervă, deoarece cărţile apocrife care îl aminteau îi atribuiau nume diferite; în afară de numele Ioachim, tatăl Maicii Domnului a mai purtat numele de Cleofa, Sadac, Eli. În anul 1584, când s-a fixat sărbătorirea Sfintei Ana, Sfântul Ioachim a fost trecut în calendar la 20 martie, pentru ca, din 1738, să fie sărbătorit în duminica de după Sfânta Maria Mare, iar din 1913, în ziua de 16 august; noul calendar liturgic îl readuce alături de soţia lui şi se hotărăşte comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana la data de 26 iulie.

 

„După roade se cunoaşte pomul", spunea Isus în Evanghelie; familia bătrânilor Ioachim şi Ana a dăruit lumii o floare şi un fruct unic: Preacurata Fecioară Maria, care, printr-un privilegiu divin extraordinar, a fost scutită de păcatul strămoşesc, pentru a deveni templul viu al lui Dumnezeu făcut om. După sfinţenia rodului, putem cunoaşte valoarea şi sfinţenia celor care i-au dat viaţa: Sfinţii Ioachim şi Ana.

 

Sărbătorirea în aceeaşi slujbă a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului şi bunicii lui Isus, este un omagiu adus bunicilor şi o reamintire a datoriei de a-i cinsti pe părinţii părinţilor noştri.

 

Ioachim este un nume folosit şi în Vechiul Testament; se compune din numele lui Dumnezeu, Iahvé, şi un alt cuvânt care poate însemna: „a acorda, a împlini", sau „a ridica, a uşura (pe un nenorocit)"; împreună au înţelesul: „Dumnezeu acordă" ceea ce i s-a cerut, sau: „Dumnezeu ridică", îl scapă pe cel nenorocit de ocară. Numele acesta se dădea copiilor doriţi şi ceruţi în rugăciune de la Dumnezeu; prin naşterea lor, împlineau rugăciunea părinţilor şi ridicau ocara ce apăsa familia fără copii. În româneşte, mai are formele: Achim, Ichim, Oachim, Ioachim, Chima, Chimel, Chinea, Chinu; din limba italiană se preia uneori şi numele Gioachino.

 

Ana este unul dintre cele mai răspândite prenume feminine. După diferitele forme ale unui cuvânt ebraic, poate avea înţelesul de „graţioasă, amabilă, drăguţă", sau „Iahvé - Dumnezeu - a avut milă, a fost îndurător, a fost darnic", cu înţelesul de: „a revărsat multe daruri, calităţi". De ziua Sfintei Ana, 26 iulie, îşi sărbătoresc ziua numelui şi persoanele care poartă numele derivate din cuvântul Ana: Anica, Nica, Anicuţa, Nicuţa, Cuţa, Anişca, Nişca, Anişoara, Aniţa, Niţa, Anuca, Anuşa, Nuşa, Anuşca, Anuţa, Nuţa, Uţa, Anca, Ancuţa; precum şi formele mai noi: Aneta, Neta, Neţi, Netuţa, Anita, Anina, Ani, Nana. Toate aceste nume invită la grija de a cultiva darurile sufleteşti în care se vede adevărata frumuseţe a unei femei.

 

Sfântul Paul doreşte ca femeile „să-şi facă podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din împletirea părului, din aur, din mărgăritare sau din veşminte de mare preţ, ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei care afirmă că sunt credincioase" (1Tim 2, 9-10).

Cum să găsim seninătatea astăzi

Rio de Janeiro



Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară.

 

 

Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan. (Sursă: Anselm Grun http://www.ceruldinnoi.ro/).

Gândul zilei

 



Lumina credinţei (Lumen fidei):

cu această expresie, tradiţia Bisericii a indicat marele
dar adus de Isus, care în Evanghelia după sfântul Ioan,
aşa se prezintă:

"Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric" (In 12,46).

Şi sfântul Paul se exprimă în aceşti termeni:
 "Într-adevăr, Dumnezeu, care a zis:

«Să strălucească lumina din întuneric»,

el însuşi a strălucit în inimile noastre"
(2Cor 4,6).

În lumea păgână, înfometată de lumină,

se dezvoltase cultul adus zeului Soare,

Sol invictus, invocat la răsăritul său.

Chiar dacă soarele renăştea în fiecare zi,

se înţelegea bine că era incapabil

să iradieze lumina sa asupra

întregii existenţe a omului.

De fapt, soarele nu luminează

toată realitatea, raza lui este incapabilă

să ajungă până la umbra morţii,

acolo unde ochiul uman
se închide la lumina sa.

"Pentru credinţa sa în soare – afirmă

sfântul martir Iustin – nu s-a văzut

nimeni gata să moară"[1].

Conştienţi de marele orizont care

li se deschidea, creştinii l-au numit

pe Cristos adevăratul soare,

"ale cărui raze dăruiesc viaţa"[2].

Martei, care plânge din cauza morţii

fratelui Lazăr, Isus îi spune:

"Nu ţi-am zis că, dacă vei crede,

vei vedea gloria lui Dumnezeu?" (In 11,40).

Cine crede, vede; vede cu o lumină care luminează întregul parcurs al drumului, pentru că vine la noi de la Cristos înviat, stea de dimineaţă care nu apune.
(Francisc, Scrisoarea enciclică
Lumen fidei, nr. 1).

Lumen fidei (Lumina credinței) – Scrisoarea enciclică (de papa Francisc)

http://isichi.wordpress.com/2013/07/24/lumen-fidei-lumina-credintei-scrisoarea-enciclica-de-papa-francisc/

Lumen fidei – Scrisoarea enciclică (de Francisc) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/07/lumen-fidei-scrisoarea-enciclicc483-de-francisc.pdf

 



Iov (de Ioan Alexandru)

Iob - Leon Bonnat (1833–1922)

 

 

Pierduse tot şi toate îl dureau

Carnea pe trup şi orice amintire

Dar ceva în el crescuse uriaş

Şi-nţelegea că asta e iubire

 

 

Părasit de prieteni şi averi

Sugrumat de răni şi de puroaie

Lins de flăcări şi de remuşcări

Sta pe rug cântând în vâlvătaie

 

 

Se-ncinsese-n suflarea lui

În adâncul neputinţei sale

Ca un fel de dans mistuitor

Trâmbiţând la ceruri osanale.

 

 

Înecat de milă şi de dor

Copleşit de fericiri senine

Iov ştia de moarte c-a scăpat

Şi traia de-acum făra de sine.

 de Ioan Alexandru

Gândul zilei

 



Tiziano Vecellio -
Binecuvântarea lui Cristos

 

„Modelul meu moral, idealul meu este

unul singur, Cristos” scria Dostoievski.

În pleiada scriitorilor fracezi ai timpului său,

 alături de Leon Bloy, Georges Bernanos

este „un pelerin al Absolutului”,

pe care l-a identificat

„cu acest Domn

pe care noi am învăţat să-l cunoaştem

ca un minunat prieten viu,

care suferă pedepsele noastre,

se emoţionează cu bucuriile noastre,

va împărţi cu noi agonia noastră,

ne va primi în braţele sale, la inima sa”

(G. BERNANOS, Journal d’un curé de campagne, 1051).

Căutarea absolutului înseamnă pentru Bernanos,

de fapt, căutarea sfinţeniei,

 care nu este un obiect de atins în sine, ci condiţia unei întâlniri plenare cu Dumnezeul care este foc ce „devorează”: e focul iubirii nestinse, care „ne transformă în el însuşi,

ne înghite în unitatea sa, (...)

ne îndumnezeieşte fiinţa.

«Foc am venit să aprind pe pământ»;

(...) el dovorează (...).

Recunoştinţa lui este mai profundă:

el îşi comunică incandescenţa;

dintr-un corp întunecat şi rece,

el face să ţâşnească lumina şi căldura”

(G. THIBON, Ignoranţa înstelată, 83).

Cântece gregoriane