Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/jurnalul-fericirii-de-nicolae-steinhardt2.pdf

† Pomenirea credincioşilor răposaţi: Îmbrăţişarea Tatălui (omilie)

2 noiebrie - Cimitirul Bellu Catolic (2012)

 

Evanghelia - Ioan 6,37-40: În acel timp, Isus spunea mulţimii iudeilor: ³⁷ "Toţi cei pe care mi-i dă Tatăl vor veni la mine; şi pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară, ³⁸ pentru că m-am coborât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis. ³⁹ Or, aceasta este voinţa celui ce m-a trimis, ca din cei pe care mi i-a dat să nu pierd pe nici unul, ci să-i învii în ziua de apoi. ⁴⁰ Aceasta este voinţa Tatălui meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede într-însul să aibă viaţa veşnică; şi eu îl voi învia în ziua de apoi".

 

Omilie

 

 

În centrul toamnei celebrăm memoria răposaţilor: copacii se desfrunzesc, dimineaţa este ceaţă, ziua se scurtează şi lumina pierde din intensitate. Şi totuşi există bucăţi de pământ, cimitirele, care par pajişti de primăvară înflorite, animate de pâlpâitul lumânărilor. Timp de secole locuitorii pământurilor noastre, după ce s-a sfârşit timpul recoltatului, au voit ca în aceste prime zile de noiembrie să-şi amintească de morţii lor.

         

Celţii sunt cei care au pus în acest timp al anului memoria morţilor, memorie pe care Biserica a încreştinat-o, făcând-o una dintre sărbătorile cele mai trăite şi participate. Preluând acest răspuns uman la „marea întrebare” pustă oricărui om, Biserica a proiectat-o în lumina credinţei pascale care cântă învierea lui Isus Cristos, şi de aceea a voit să o facă să urmeze sărbătorii Tuturor Sfinţilor, ca şi cum ar voi să arate că sfinţii îi trag după ei pe morţi, îi iau de mână pentru a ne aminti că nu se mântuiesc singuri. Şi la apusul soarelui în ziua de Toţi Sfinţii creştinii nu numai că-şi amintesc de morţii lor, dar merg la cimitir, ca să-i întâlnească şi să le arate afectul acoperind cu flori mormintele lor. Un afect care devine capabil chiar să ia asupra sa răul care s-a putut citi în viaţa celor dragi nouă şi a acoperi cu o mare compasiune: este ca un instinct al inimii care cere să-i cinstim pe toţi morţii, să le dorim să fie la umbra fericiţilor, sperând că „toţi sunt salvaţi” (1Tim 2,4).

 

Pomenirea morţilor este pentru creştini o mare celebrare a credinţei în înviere: moartea nu mai este ultima realitate pentru oameni, şi toţi cei care sunt deja morţi, mergând spre Cristos, nu sunt respinşi de el, dar sunt înviaţi pentru viaţa veşnică, la viaţa cu el – Înviatul-care-trăieşte – pentru totdeauna. În această lumină primim promisiunea lui Isus conţinută în fragmentul evanghelic de astăzi, o promisiune pe care trebuie să o repetăm în inimă pentru a învinge orice tristeţe şi orice teamă: „Pe cel care vine la mine nu-l voi respinge!” Creştinul este cel care merge la Fiul în fiecare zi, chiar dacă viaţa sa este contrazisă de păcat şi de infidelitate. Iar Isus nu-l respinge, dimpotrivă îl îmbrăţişează, îi cere să primească iertarea păcatelor şi îl conduce la viaţa veşnică, descoperindu-i că: „cel care crede în mine are viaţa veşnică: eu îl voi învia în ziua de apoi”.

 

Într-adevăr moartea este o trecere, un paşte, un exod din această lume la Tatăl: pentru cei care cred ea nu mai este o enigmă, ci un mister pentru că este înscrisă o dată pentru totdeauna în moartea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu care a ştiut să facă din ea un act de oferire Tatălui. Mergând spre moarte în libertate şi din iubire Isus ne-a eliberat de „frica cea mare”, aceea de moarte, rădăcina tuturor altor temeri. Este ceea ce se citeşte într-un splendid fragment din Scrisoarea către Evrei: „Cum însă copiii au acelaşi sânge şi aceeaşi carne, (Isus) a devenit şi el părtaş cu ei pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavol, şi să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Ev 2,14-15).

 

Creştinul, care prin vocaţie moare împreună cu Cristos şi este înmormântat împreună cu el în moartea sa (cf. Rom 6,4.8), tocmai întrucât moare poartă la plinătate ascultarea sa de creatură şi în Cristos este transfigurat, înviat de energiile de viaţă veşnică ale Duhului Sfânt. Astăzi ar trebui să cântăm cu credinţă vie şi cu speranţă sigură: „Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?” (1Cor 15,55); ar trebui să ne putem defini, ca primii creştini, „cei care nu au frică de moarte”.

 

(pr. Enzo Bianchi [2 noiembrie 2008]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

 

† Toţi Sfinţii: Fericirea Crucii (omilie)

Fericirile...

Evanghelia Matei 5,1-12: Văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: “Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire. Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră.

 

Omilie

 

Celebrarea comuniunii tuturor sfinţilor din cer şi de pe pământ este memoria Bisericii una şi sfântă. Credincioşii care, adunaţi în jurul altarului, participă la realităţile sfinte şi intră în comuniune cu Acela care este izvorul sfinţeniei, cunosc comuniunea cu sfinţii care trăiesc în Dumnezeu: în această celebrare Biserica peregrină este în comuniune cu Biserica cerească, împreună formând unicul trup al Domnului.

 

Vestirea evanghelică a sfinţeniei îşi găseşte o sinteză în fericiri, al cărui sens prim şi mai elementar este bucuria de a descoperi că datorită însuşirii unor comportamente se poate intra în relaţie cu Domnul, Omul fericirilor. Nu uităm însă că fericirile sunt paradoxale, sunt „limbajul crucii” (1Cor 1,18) capabil de a descumpăni înţelepciunea umană! Celui care scrutează realitatea zilnică îi vine în mod spontan să se întrebe cum este posibil a proclama fericiţi săracii, cei care plâng, cei înfometaţi de dreptate sau persecutaţi. Şi totuşi aceste fericiri au ieşit din gura lui Isus într-o societate asemănătoare celei în care trăim noi, în care domnea legea puterii, unde ceea ce conta era bogăţia, unde violenţa era în slujba puterii. Ieri ca şi astăzi, fericirile sunt scandaloase; şi cum Isus, care le-a trăit din plin, a sfârşit pe cruce, atunci fericirile sunt limbajul crucii.

 

Însă nu trebuie să comitem greşeala de a citi viaţa lui Isus Cristos plecând de la cruce. Trebuie privit la cruce plecând de la Isus, care a ajuns la acest sfârşit infam numai din cauza iubirii sale trăite „până la sfârşit” (In 13,1), o iubire capabilă să transforme un instrument de condamnare la moarte într-un tron. Cu toată viaţa sa el ne-a descoperit că fericirea nu vine de la condiţiile externe, dar se naşte din câteva comportamente cărora le este promisă fericirea din partea lui Dumnezeu, comportamente care trebuie însuşite în inimă şi trebuie întrupate zi de zi.

 

A fi săraci cu duhul este condiţia celui care este liber în inimă în aşa măsură încât se simte sărac şi este aşa de sărac în inimă că se simte liber să accepte propria realitate, să accepte umilinţele şi să se supună altora în fiecare zi. A fi capabili de a plânge înseamnă a cunoaşte lacrimile care curg pentru că inima noastră freamătă meditând la mizeria proprie şi a altuia. A-şi însuşi în profunzime blândeţea înseamnă a lupta pentru a renunţa la violenţă în orice formă a sa. A avea foame şi sete care să facă să prospere dreptatea şi adevărul înseamnă a dori ca raporturile cu alţii să fie conduse de fiinţa, de voinţa şi de acţiunea lui Dumnezeu. A fi curaţi cu inima înseamnă a avea asupra tuturor privirea lui Dumnezeu, participând la gândul şi trăirea sa. A practica milostivirea şi a face fapte de pace înseamnă a fi capabili de a uita răul pe care ni l-au făcut alţii, asemenea lui Dumnezeu care nu-şi mai aminteşte de păcatele noastre. A fi persecutaţi şi calomniaţi din iubire faţă de Isus înseamnă a avea o dovadă că îl urmăm pe Domnul, pentru că nu toţi vorbesc bine despre noi.

 

Cel care se află în aceste situaţii, ascultând cuvintele lui Isus poate să se simtă în comuniune cu el şi să experimenteze fericirea: este o bucurie profundă, care se poate simţi chiar plângând, o bucurie pe care nimeni şi nimic nu pot să ne-o răpească. Atunci într-adevăr „noi nu suntem singuri, dar ne simţim înconjuraţi de o mare mulţime de martori” (Ev 12,1) care ne-au precedat, sfinţii. Iar fericirea este ceea ce ne uneşte pe noi cu ei: ei pentru că o trăiesc pe deplin în ceruri, noi pentru că începem să o experimentăm aici pe pământ, în viaţa creştină.

 

(pr. Enzo Bianchi [01.11.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul

Creaţia omului - de Michelangelo Buonarroti (1475-1564)

„Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul pentru ca după cum păcatul a domnit prin moarte, la fel harul să domnească prin justificarea ce duce la viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 5,20b-21).

Scrisoarea către Romanei, scrisă în anii 58 de la Corint. Capitolul 5 face parte din secţiunea 5,1-11,36 unde Paul vorbeşte despre evanghelie, iubirea lui Dumnezeu şi mântuire.

Evanghelia – revelarea iubirii lui Dumnezeu – este garanţia sigură a mântuirii pentru credincioşi; cu alte cuvinte: iubirea lui Dumnezeu, răspândită de Duhul sfânt în inimile noastre s-a manifestat în moartea lui Cristos, este garanţia certă a mântuirii noastre.

În această seţiune găsim această structură: o schiţare a temei (5,1-11), o dezvoltare antitetică (5,12-7,25) în stilul specific lui Paul – cel midraşic, reluarea temei (8,1-39) şi o ilustrare biblică (capitolele 9-11).

Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat într-un dar dublu:

- darul Fiului (cf. 5,8; 8,32), după mărturia Scripturilor (Rom 6-11)

- darul Duhului, aşa cum dă mărturie experienţa credincioşilor (în inima cărora dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit, 5,5) care fiind justificaţi, sunt dominaţi de un sentiment de pace şi au forţă şi bucurie în mijlocul încercărilor, care produc şi experimentează în ei rodul Duhului (cf. Gal 5,22 ş.u.).

În dezvoltarea antitetică se iau în consideraţie obstacolele mântuirii (păcatul, moartea, legea) pentru a sublinia că au fost eliminate de Cristos prin faptele sale răscumpărătoare şi depăşite de credincioşi prin asocierea lor la misterul morţii şi învierii în botez.

În folosul celor care cred s-a împlinit o triplă eliberare:

a. Eliberarea, în linie de principiu, a întregii omeniri (5,12-21) de sclavia păcatului şi a morţii, prin opera răscumpărătoare a lui Cristos, mai ales prin moartea şi învierea sa; pe scurt: s-a realizat radicala victorie a lui Cristos, noul Adam, asupra păcatului şi asupra morţii prin gesturi răscumpărătoare.

b. Eliberearea, în linie de fapt, a credincioşilor (6,1-23) de sclavia celor două puteri duşmane ale neamului omenesc, păcatul şi moartea, prin botez, care este o participare la gesturile răscumpărătoare ale lui Cristos; pe scurt, s-a realizat actuala şi personala victorie a creştinilor asupra păcatului şi a morţii.

c. Eliberarea de jugul legii (7,1-25), bună şi spirituală, dar instrument involuntar al stăpânirii păcatului şi a morţii, din cauza infirmităţii cărnii.