† Duminica a 4-a din Advent (C): Vino, divin Mesia [20 decembrie 2015]

Vizita Mariei la Elisabeta
de James Tissot

Evanghelia Luca 1,39-45: În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”

 

 

Omilie

 

 

Textele biblice din această duminică ne fac să intrăm în misterul Crăciunului. În prima lectură, profetul Miheia se adresează unui popor umilit de dușmanii săi. El anunță salvarea lui. Această mântuire nu va veni de la o capitală orgolioasă  și pervertită. Ea vine de la un mic sat de nimic. Astfel, Dumnezeu dă putere celor umili. Este în obiceiurile sale; cu cel mic și disprețuit, se pot realiza lucruri mărețe. El nu apelează la cei înțelepți și învățați, dar la cei mici, la cei smeriți. Lor li se adresează ca să transmită lumii mesajele cele mai importante (să ne gândim la Bernadeta Soubirous din Lourdes, dintr-un sat necunoscut).

 

Scrisoarea către Evrei ne oferă câteva detalii cu privire la acest rege a cărui naștere o celebrăm la Crăciun. El ni s-a alăturat într-o lume afectată de păcat, de violență, de ură, de mizerie. El vine la noi pentru a ni se oferi și a ne face în stare să ne oferim din iubire. El ne face să trăim cu el o viață inspirată din dinamismul iubirii. Crăciunul este sărbătoarea lui Dumnezeu care vine și se dăruiește lumii. Este manifestarea iubirii, care va crește până la victorie deplină asupra morții și a păcatului.

 

Pe acest drum de Crăciun, vom găsi pe Maria. Ea a spus „da” îngerului Gabriel care a anunțat-o proiectul lui Dumnezeu. Atunci când ea află că verișoara sa Elisabeta este însărcinată ea pleacă să se întâlnească. A început o lungă călătorie din Galileea până în Iudeea. Când citim evanghelia după sfântul Luca, descoperim că totul se întâmplă, după călătoria lui Isus din Galileea la Ierusalim.

 

Aceste detalii nu sunt doar geografice. De-a lungul acestei urcări, Isus învață pe ucenicii săi ceea ce este pelerinajul său uman: este drumul spre glorie trecând prin suferință. Să înțelegem bine: Isus a început viața sa în nesiguranță, departe de casa părinților săi; el s-a născut într-o iesle. Este simbolul respingerii de către conducătorii poporului care nu au avut loc pentru el. Din capul locului, totul începe fără un loc pentru el în sala comună și totul se termină fără un loc în inima oamenilor. Cine vrea să fie ucenic al lui Cristos trebuie să accepte această nesiguranță. Important este să ai încredere totală în cel care ne cheamă să luăm crucea și să-l urmăm.

 

Evanghelia acestei zile este un rezumat al învățăturii sfântului Luca. Vedem pe Maria modelul fiecărui discipol care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și o pune în practică. Aceste cuvânt a făcut-o să iasă și a pus-o de drumuri. Ea nu este mulțumită să știe ce s-a întâmpla. Ea pleacă să se pună în slujba verișoarei sale Elisabeta. Această bucuria care vine de la primirea Duhului Sfânt este ca un foc care nu poate fi păstrat pentru sine însuși. Când intrăm în planul lui Dumnezeu, viața noastră este complet răvășită. Nimic nu poate fi la fel ca mai înainte.

 

Astfel Dumnezeu vizitează pe Maria. În ea și prin ea vizitează restul omenirii. Dacă o chemăm, ea întotdeauna vine spre noi. În această zi, putem să ne asociem la minunea și la mulțumirea Elisabetei: „De unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine?” Da, Maria vine la noi cu Isus. Aproape de Crăciun, ea ne invită să primim și să facem „tot ce ne spune el”. Același Isus ne îndeamnă să mergem spre alții. Cu Isus și Maria, vizitele noastre devin „visitatio”, adică vestea cea bună care ne umple de bucurie.

 

Mesajul de Crăciun este tocmai vestea bună anunțată săracilor, bolnavilor, prizonierilor, persoanelor singure. Crăciunul este Isus, care a venit și care vine să salveze omenirea. În el putem să ne bucurăm de pace și iubire. Crăciunul este începutul darului lui Dumnezeu. Aceasta este marea speranță pe care o mărturisim lumii întregi, astăzi. În această zi, putem să-l implorăm pe Cristos, mântuitorul nostru: „Tu, care ești lumina, care ești iubirea, pune în întunericul nostru spiritul tău de iubire”.

 

(pr. Jean Compazieu [20.12.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5664-homelie-du-4eme-dimanche-de-lavent-20-decembre/).

O Radix Jesse [O rădăcină a lui Iese] (19 decembrie)

O rădăcină a lui Iese...

în latină:

O Radix Jesse, qui stas in signum populorum,

super quem continebunt reges os suum,

quem Gentes deprecabuntur:

veni ad liberandum nos, jam noli tardare.

în română:

O mlădiță din rădăcina lui Iese,
care te înalți ca un steag pentru popoare,
în fața ta vor amuți regii pământului,
pe tine te vor chema popoarele:
vino și ne eliberează, nu mai întârzia.



O Adonai [O Dumnezeule] (18 decembrie)

 Dumnezeu i-a zis lui Moise:
«EU SUNT CEL CARE SUNT».
Și a adăugat:
„Așa să spui fiilor lui Israel:
«EU SUNT, m-a trimis la voi»” (Exodus 3,14).

The Great Antiphons.

Gregorian chant notation from the Liber usualis (1961), p. 340.

Latin lyrics sung by the Cantarte Regensburg.

 

Latin:

O Adonai, et Dux domus Israel,

qui Moysi in igne flammae rubi apparuisti,

et ei in Sina legem dedisti:

veni ad redimendum nos in brachio extento.

în română:

O Adonai, stăpânul şi conducă­torul casei lui Israel,

care te-ai arătat lui Moise în rugul aprins

şi i-ai dat Legea pe muntele Sinai,

vino să ne eliberezi cu braţ puternic.

Novena de Crăciun [PDF]

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/11/novena-de-craciun-partituri.pdf 

Colindăm, colindăm [de Paula Seling]

Adventul - ca pregătire a Crăciunului

 

Copil privind lumânările de Advent

 

Cuvântul latin «adventus» înseamnă venire. Adventul e timpul de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului. Ţine 4 săptămâni. A fost introdus în secolele IV-VI. E timp de pregătire pentru dubla venire a lui Cristos: cea de la Crăciun şi cea de la sfârşitul lumii. Normele actuale pentru orânduirea anului liturgic caracterizează astfel perioada Adventului: „Perioada Adventului are o dublă natură: este timp de pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului, în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni, şi totodată este timp în care, prin această amintire, minţile sunt călăuzite spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, la sfârşitul timpurilor” (Norme privind Anul Liturgic şi Calendarul).

 

Împletirea croanei de Advent

Zilele de la începutul Adventului până la 17 decembrie, sunt dedicate în special venirii a doua a lui Cristos, cele dintre 17-24 decembrie sunt dedicate în special pregătirii Crăciunului, când se celebrează prima venire. Nu e timp de tristeţe, ci de profundă dorinţă după venirea Mântuitorului şi de pregătire spirituală în vederea acestei veniri. De aceea nu se omite aclamaţia de bucurie aleluia şi nu e vreo obligaţie în plus de post şi abstinenţă. Cum însă purificarea de păcat e cea mai bună pregătire spirituală, e normal ca Adventul să aibă o anumită nuanţă de pocăinţă, nu însă atât de pronunţată ca în Postul Mare. Ca semn de pocăinţă, culoarea veşmintelor liturgice în Advent este violetă.

 

Coroana de Advent

Imitând duminica a 5-a din Postul Mare (este munită Laetare), duminica a 3-a din Advent se numeşte Gaudete (Bucuraţi-vă) şi culoarea veşmintelor liturgice este tot roz.

 

Figura misticului spaniol sfântul Ioan al Crucii [sfântul zilei]

Sfântul Ioan al Crucii (1542–1591)

 

„Nu neg [...] că trebuie să existe preoți

care să le reamintească oamenilor că vor muri.

Spun doar că, în anumite epoci stranii,

este necesar să existe un alt gen de preoți,

numiți poeți, care le amintesc oamenilor

că n-au murit încă”.

(G.K. Chesterton, Manalive [1912]).

 

Oare misticii medievali spanioli, care sunt şi poeţi, mai au ceva de spus catolicului modern?

 

Sfântul Ioan al Crucii a fost preot în Ordinul Carmelitanilor Desculţi şi co-reformator al Carmelului împreună cu sfânta Tereza a lui Isus. Benedict al XVI-lea – în cateheza sa în cadrul audienţei generale de miercuri, 16 februarie 2011 – a întrebat: „Acest sfânt cu mistica lui înaltă, cu acest drum greu spre vârful perfecţiunii, are ceva să ne spună şi nouă, şi creştinului normal care trăieşte în circumstanţele vieţii de astăzi, sau este un exemplu, un model numai pentru puţine suflete alese care pot realmente să întreprindă această cale a purificării, a urcării mistice?” El a arătat că pentru a răspunde la întrebare, trebuie să avem în minte „viaţa foarte dură” pe care a trăit-o Ioan al Crucii, şi să înţelegem că aceasta „nu a fost un «zbor deasupra norilor mistici»”. Relatând anumite aspecte ale vieţii sfântului Ioan al Crucii a început cu rolul dificil pe care acesta l-a jucat în reforma carmelitană. În 1577, reformatorul a fost închis timp de şase luni, „supus la privaţiuni şi constrângeri fizice şi morale” de către carmelitanii de Regulă Veche din Toledo, „ca urmare a unei acuze nedrepte”.

 

După ce a fugit de aici sfântul Ioan al Crucii „a avut funcţii tot mai importante în Ordin, ajungând să devină Vicar Provincial” şi membru „al conducerii generale a familiei călugăreşti tereziene”. În 1591, Ioan al Crucii ar fi trebuit să se îmbarce pentru a merge în misiune în Mexic, dar s-a îmbolnăvit grav, şi mai apoi a murit.

 

„Ioan a înfruntat cu seninătate şi răbdare exemplară suferinţe enorme”, „fie ca reformator al Ordinului, unde a întâlnit atâtea opoziţii, fie ca superior provincial, fie în închisoarea confraţilor săi, unde a fost expus la insulte incredibile şi la maltratări fizice. A fost o viaţă dură, dar tocmai în lunile petrecute în închisoare el a scris una dintre cele mai frumoase opere ale lui”. „Şi astfel putem să înţelegem că drumul cu Cristos, mersul cu Cristos, «Calea», nu este o povară adăugată la povara deja suficient de dură a vieţii noastre… ci este un ceva complet diferit, este o lumină o forţă, care ne ajută să purtăm această povară. Dacă un om poartă în el o iubire mare, această iubire aproape îi dă aripi, şi suportă mai uşor toate dificultăţile vieţii, pentru că poartă în el această mare lumină; aceasta este credinţa”. Actul de a ne lăsa iubiţi de Dumnezeu, a adăugat el, „este lumina care ne ajută să purtăm povara de fiecare zi”.

 

Sfântul Ioan al Crucii „este considerat unul din cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii spaniole”. Cele mai importante lucrări ale sfântului includ Urcarea la Muntele Carmel, Noaptea întunecată, Cântecul spiritual şi Flacără de iubire vie.

 

„În Cântecul spiritual, sfântul Ioan prezintă drumul de purificare a sufletului, adică posesia progresivă fericită a lui Dumnezeu, până când sufletul ajunge să simtă că îl iubeşte pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire cu care este iubit de el. Flacăra de iubire vie continuă în această perspectivă, descriind mai în detaliu starea de unire transformatoare cu Dumnezeu… Urcarea la Muntele Carmel prezintă itinerarul spiritual din punct de vedere al purificării progresive a sufletului, necesară pentru a escalada vârful desăvârşirii creştine, simbolizate de vârful Muntelui Carmel”. În fine, „Noaptea întunecată descrie aspectul ‘pasiv’, adică intervenţia lui Dumnezeu în acest proces de ‘purificare’ a sufletului”[1].

 

Cântare spirituală[2]

„Unde mi te-ai tăinuit,
iubitule, lăsându-mă-n suspine?
precum cerbul ai fugit,
inima rănind-o-n mine,
strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine.

[…]

O, voi, culmi împădurite,
de cel iubit cu mâna-i semănate,
o, voi, pajişti înverzite
şi de flori împestriţate,
spuneţi-mi, n-a trecut pe-aicea poate?!

Mii de haruri revărsând,
cu zor trecut pe plaiuri şi fâneţe,
iscodindu-le pe rând,
iar lumina sfintei feţe
le-a-nveşmântat pe toate-n frumuseţe.

[…]

Rogu-te, mi te vădeşte
şi-ucigă-mă aievea ta frumuseţe,
c-altfel nu se lecuieşte
a iubirii grea tristeţe
decât cu văzul mult râvnitei feţe. 

O, fântână cristalină,
de-ar fi-n a ta oglindă argintată
să-şi răsfrângă-a lor lumină
jinduiţii ochi deodată,
cum mie-n chip lăuntric mi se-arată!

[…]

Iubitul meu – coline
şi solitare văi împădurite,
ostroave-n zări străine,
izvoare şopotite,
suflare dulce de-adieri vrăjite. 

Și noapte ce se-mbie
în linişti de-aurore suitoare.
tăcută melodie,
pustie cântătoare,
răgaz plăcut
al cinei iubitoare.

[…]

Alint de vânturi line,
Dulceaţă filomelei cântătoare,
Dumbrăvi de vrajă pline,
În nopţi desfătătoare,
Cu flacără ce arde şi nu doare”. 

 

Unde nu-i iubire, pune iubire şi vei găsi iubire. „În amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi după cât am iubit”. Învață deci să iubești.

 

---

[1] Cf. sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/17/exemplul-unui-mistic-spaniol-pentru-crestinul-de-astazi/

[2] Transcriem doar nişte strofe (sursa: http://www.carmelitanisnagov.ro/ro/sfintii-carmelitani/sfantul-ioan-al-crucii-ganduri/.

Duminica bucuriei - „Gaudete” (2008) - cu „Libera”

Gaudete! Gaudete!
Christus est natus ex Maria virgine,
Gaudete!

 

1. Tempus adest gratiæ, hoc quod optabamus;
Carmina letitiæ devotè reddamus.

 

2. Deus homo factus est, Natura mirante,
Mundus renovatus est ả Christo regnante.

 

3. Ezechielis porta clausa pertransitur;
Unde lux est orta, salus inuenitur.

 

4. Ergo nostra concio psallat iam in lustro;
Benedicat Domino; salus Regi nostro.