† Duminica a 31-a de peste an (C): „Zahee, coboară în grabă din copacul tău…” [30 octombrie 2016]

Zacheu într-un sicomor, așteptând trecerea lui Isus - de James Tissot; Brooklyn Museum.

Evanghelia Luca 19,1-10: În acel timp, Isus a intrat şi a traversat Ierihonul. Şi, iată, un bărbat numit Zaheu, care era şeful vameşilor şi era bogat, căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea din cauza mulţimii, întrucât era mic de statură! Atunci a alergat înainte şi s-a suit într-un sicomor, ca să-l vadă, căci Isus avea să treacă pe acolo. Când a ajuns în acel loc, Isus, ridicându-şi ochii, i-a spus: „Zaheu, coboară în grabă, pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta!” El a coborât în grabă şi l-a primit cu bucurie. Toţi cei care au văzut murmurau spunând: „A intrat să fie găzduit la un om păcătos”. Dar Zaheu, stând în picioare, i-a spus Domnului: „Iată, Doamne, jumătate din ceea ce am o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!” Atunci Isus i-a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă, întrucât şi el este fiul lui Abraham. Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”.

 

Omilie

 

Cele trei lecturi din această duminică evocă un Dumnezeu care face dreptate. Este ceea ce se întâmplă cu cel sărac care strigă către el. Prima lectură este o rugăciune de recunoaştere, un imn adresat lui Dumnezeu creatorul. Dumnezeu nu a încetat niciodată să iubească şi să însoțească poporul său. El l-a eliberat fără plată și fără nici un merit din partea sa. Desigur, este ieşit din discuţie întrebarea de a-i fi teamă de un Dumnezeu eliberator. Puterea sa este doar în iubire. Înaintea lui, ne recunoaștem sărăcia noastră, păcatele noastre. Dar suntem plini de încredere, pentru iubirea sa creatoare care rezistă tuturor infidelităților noastre. Dumnezeu iartă, pentru că ne iubeşte.

 

Deci suntem angajaţi într-o luptă împotriva forţelor răului. Dar cei care au perseverat până la sfârşit, vor primi „coroana dreptății”. Acesta este mesajul care ne este adresat de a doua lectură. Acesta este un mod de a spune că toți suntem chemaţi la sfinţenie, chiar și bieții păcătoşi. Prioritatea noastră trebuie să fie Cristos și Evanghelia sa. Scrisoarea sfântului Paul este adresată unei comunități care a fost tulburată de zvonuri şi falsele revelații despre sfârșitul lumii. Știm lucru acesta. Astăzi, apostolul ne recomandă să nu ne lăsăm speriați şi să aşteptăm cu încredere împlinirea proiectului lui Dumnezeu. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să rămânem pasivi. Domnul aşteaptă de la noi ca să fim tari şi fideli botezului nostru. Acesta este preţul că vom primi „coroana dreptății”.

 

Dar această victorie nu este rezultatul performanțelor noastre personale. Domnul însuşi este cel care a făcut primul pas spre noi. El este capabil de a veni să ne cerceteze chiar dacă suntem foarte departe sau foarte aproape. Este o veste bună pe care o vom citi în Evanghelia acestei zile. S-a petrecut în Ierihon. Isus intră în Ierihon şi se pregătește să iasă. Nu se instalează acolo. Ierihonul este cel mai jos oraş din lume, 300 metri sub nivelul mării. Este un oraș păgân, un oraş de păcătoși. De fiecare dată când Isus intră într-însul, este pentru a face să iasă cineva, pentru a ieși din lumea de păcat și să-l ducă înapoi la Dumnezeu. Isus nu este niciunul care să-l acuze de păcat. Dimpotrivă, el vine să-l lumineze pentru a vedea păcatul și să-l atragă după el.

 

Aceasta este ceea ce s-a întâmplat cu Zacheu. Acest om nu era numai un strângător de impozite (colector de taxe pentru ocupantul roman); era şeful vameşilor. Deci a fost foarte hoț, foarte păcătos și foarte bogat. Or, iată că omul acesta are o dorinţă puternică de a-l vedea pe Isus. Aleargă înainte lui, urcă într-un sicomor pentru a-l vedea pe Isus care trebuia să treacă pe acolo. Din acel moment, totul se va petrece așa cum a fost prevăzut: Isus îl cheamă pe Zacheu; primul lucru pe care îl cere este să coboare. Într-adevăr, Zacheu s-a înșelat. Dacă vrem să-l întâlnim pe Isus, nu ar trebui să urcăm, ar trebui să coborâm. El însuşi s-a făcut cel mai mic şi mai sărac. Coborând, el ne-a întâlnit.

 

Isus se invită, deci, în casa lui Zacheu. Pentru acest om dispreţuit de toţi, într-adevăr este o zi de bucurie. Nu și-ar fi imaginat niciodată ca asta se va întâmpla cu el. Această simplă întâlnire cu Isus a fost o răsturnare completă pentru el. Zacheu stă înaintea lui Isus: este o atitudine de rugăciune. Fiind în prezenţa lui Isus, Zacheu se convertește: a decis să dea jumătate din bunurile sale la cei săraci. Pentru ce jumătate? Pentru că cealaltă jumătate nu este pentru el, ci pentru ocupantul roman. Astfel dă totul la săraci şi mai mult, decide să repare daunele pe care le-a cauzat.

 

Această evanghelie ne spune bucuria lui Isus: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă”. Zacheu este salvat, a ieșit din lumea răului, a ieșit din Ierihon. Devine fiu al lui Abraham. Intră în alianța pe care Dumnezeu a stabilit-o cu oamenii. Isus a venit să caute şi să salveze ceea ce era pierdut. Ceea ce a făcut pentru Zacheu, o face pentru fiecare dintre noi. El aşteptă să coborâm din copacul nostru; acest arbore este cel care ne ascunde pentru a rămâne afară de încăierarea oamenilor; este una dintre certitudinile noastre, una din conştiinţa noastră bună sau rea...

 

Toți suntem invitaţi să coborâm de pe piedestalul nostru pentru a ne lăsa locuiți de Isus însuşi. Trebuie să lăsăm și pe alții să intre în viaţa noastră. Adevăratul Dumnezeu, pe care Isus a venit să-l descopere, este exact cel pe care toți îl exclud, fie bogaţi sau săraci, fie tineri sau adulţi.

 

În această zi, să ne rugam Domnului pentru toți cei ce se numesc Zacheu de pe acest pământ, cei care sunt respinși şi dispreţuiți din cauza trecutului lor şi a acţiunilor lor. Tu vrei să rămână la el în casă, ca și la noi. Prin Euharistie, tu ne inviți la tine în casă. Să fie locul întâlnirii sfânta Liturghie și adorația și să ne transforme cum l-a transformat pe vameșul din Ierihon. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/).

Căsătoria - o comunitate de viaţă şi de iubire

 

Pentru creştini, căsătoria, care îşi are originea în Dumnezeu creatorul, implică pe lângă aceasta, o adevărată vocaţie la un statut particular şi o viaţă binecuvântată. Această vocaţie, pentru a putea fi dusă la maturizare, cere o pregătire adecvată şi specială, şi un drum specific de credinţă şi de dragoste, cu atât mai mult cu cât această vocaţie este dată cuplului pentru binele Bisericii şi al societăţii. Şi aceasta, cu toată semnificaţia şi forţa unui angajament public, luat înaintea lui Dumnezeu şi a societăţii, care vrea să depăşească limitele individuale.

Căsătoria, ca comunitate de viaţă şi de iubire, fie ca instituţie divină naturală, fie ca sacrament, oricare ar fi dificultăţile prezente, păstrează întotdeauna în sine un izvor de energie formidabil (cf. FC 43), care cu mărturia soţilor, poate deveni o Veste Bună, şi poate să contribuie puternic la noua evanghelizare şi să asigure viitorul societăţii. Asemenea energii cer întotdeauna să fie descoperite, preţuite şi valorizate de soţii înşişi şi de comunitatea eclezială în faza care precede celebrarea căsătoriei şi constituie pregătirea la aceasta.

(Consiliu Pontifical pentru Familie, Pregătirea la sacramentul Căsătoriei, nr. 9-10).

O lume dezagregată

Judecata de apoi - Mânăstirea Voroneț (SV), România.

Aceste dezbinări se manifestă nu numai în relațiile dintre persoane și dintre grupuri, ci și la nivelul unor colectivități mai mari: unele națiuni împotriva altora, blocuri de state ce se înfruntă dornice de a domina cu orice preț. La rădăcina rupturilor nu sunt greu de depistat conflicte care, dacă nu sunt soluționate prin dialog, se ascut prin dispută și învrăjbire.

Cercetând elementele generatoare de dezbinare, observatorii atenți au descoperit că ele sunt dintre cele mai variate: de la inegalitatea crescândă între grupuri, clase sociale și regiuni, la antagonisme ideologice nestinse; de la interesele economice opuse, la combativitatea politică expresă; de la divergențele tribale, la discriminări pe motive social‑religioase. De altfel, unele realități pe care oricine le poate constata alcătuiesc chipul vrednic de plâns al dezbinării, ale cărei roade sunt și care îi manifestă atât de concret gravitatea încât ea apare de netăgăduit. Se pot aminti, printre atâtea alte dureroase fenomene sociale ale timpului nostru:

– nesocotirea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între acestea cel dintâi fiind dreptul la viață și la o calitate a vieții demnă de om; fapt cu atât mai scandalos cu cât el coexistă cu o retorică nemaiîntâlnită până acum tocmai referitoare la aceste drepturi;

– pericolele și presiunile împotriva libertății indivizilor și colectivităților, inclusiv libertatea de a avea, a profesa și a practica o credință proprie, această libertate fiind chiar mai lezată și mai periclitată decât altele;

– diversele forme de discriminare: rasială, culturală, religioasă etc.;

– violența și terorismul;

– folosirea torturii și formele nedrepte și ilegale de constrângere și represiune;

– acumularea armamentului convențional sau atomic, cursa înarmărilor implicând cheltuieli care ar putea servi la ușurarea mizeriei nemeritate a unor popoare slab dezvoltate din punct de vedere social și economic;

– nedreapta împărțire a resurselor lumii și a bunurilor civilizației, care își atinge culmea într‑un tip de organizare socială în care discrepanța dintre condițiile de viață ale celor bogați și ale celor săraci sporește continuu². Forța oarbă a acestor dezbinări face ca lumea în care trăim să fie o lume dezagregată³ până în temelii.

Pe de altă parte, întrucât Biserica, deși nu se identifică cu lumea și nu este din lume, este inserată în lume și se află în dialog cu lumea⁴, nu este de mirare că și în sânul ei se observă repercursiunile și semnele dezbinărilor de care suferă societatea umană. În afara sciziunilor dintre Comunitățile creștine, de care pătimește de secole, Biserica suferă astăzi, pe alocuri, și dezbinări în sunul ei, dezbinări pricinuite de diversitatea de opinii și de opțiuni în domeniul doctrinal și pastoral⁵. Chiar și aceste dezbinări pot părea uneori de nevindecat.

Cu toate că aceste sfâșieri impresionează de la prima vedere, totuși rădăcina lor se dezvăluie numai dacă privim în profunzime: ea rezidă într‑o rană existentă în străfundurile sufletului omenesc. Luminați de credință, noi o numim păcat: începând de la păcatul strămoșesc pe care fiecare îl poartă de la naștere ca pe o moștenire primită de la protopărinți și până la păcatul pe care îl săvârșește fiecare, folosindu‑și rău libertatea proprie.

Note:

² Cf. IOAN PAUL II, Discursul inaugural la cea de a 3‑a Conferință Generală a Episcopilor Latino‑Americani, III, 1‑7: 71 (1979), 198‑204.

³ Viziunea unei lumi „dezagregate” transpare din operele mai multor scriitori contemporani, creștini și necreștini, care sunt martorii condiției umane din această epocă a noastră atât de zbuciumată.

4 Cf. Conc. Ec. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, despre Biserica în lumea contemporană, 43‑44; Decretul Presbyterorum Ordinis asupra slujirii și vieții preoțești, 12; PAUL VI, Enciclica Ecclesiam suam: AAS 56 (1964) 609‑659.

⁵ Despre dezbinările din trupul Bisericii a scris cu cuvinte de foc, la începuturile acesteia, apostolul Paul, în vestitul început al Primei Epistole către Corinteni, 10‑16. Acelorași creștini li s‑a adresat, câțiva ani mai târziu, sfântul Clement Romanul pentru a condamna sfâșierile din sânul comunității: cf. Epistola către Corinteni, III‑VI; LVII: Patres Apostolici ed. FUNK, I, 103‑109; 171‑173. Știm că de la cei mai vechi Părinți, cămașa lui Cristos, necusută ci țesută întreagă, nesfâșiată de soldați, a devenit imaginea unității Bisericii: cf. SF. CIPRIAN, De Ecclesiae catholicae unitate, 7: CCL 3/1, 254 și urm.; SF. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium tractatus, 118, 4: CCL 36, 656 și urm.; SF. BEDA VENERABILUL, In Marci Evangelium expositio, IV, 15: CCL 120, 630; In Lucae Evangelium expositio VI, 23: CCL 120, 403; In S. Ioannis Evangelium expositio, 19: PL 92, 911 și urm.

(Ioan Paul al II-lea, Exortatie apostolica Reconciliatio et paenitentia [1984], 2).

Grea cruce să iubeşti pe unii...

 
Zvârli pleava vorbei...

Grea cruce să iubeşti pe unii.

Dar tu – ce simplă! De-nţeleg

Secretul frumuseţii tale,

Enigma vieţii o dezleg.

S-aude, primăvara, foşnet

De adevăruri, cum răzbat.

Ca aerul îţi e-nţelesul,

Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude

Atunci – şi parcă le şi vezi.

În rândul marilor temeiuri,

Tu, precum aerul, te-aşezi.

Uşor e: te trezeşti, din suflet

Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,

Curat s-o duci de-aici-naite,

Să nu te mai mânjeşti de-a pururi.

[1931]

(Boris Pasternak [1890-1960]; din „A doua naştere” [1930-1931]; 

traducere de Marin Sorescu; sursă:http://cerculpoetilor.net/Boris-Pasternak.html).

Cantus Ecclesiae - Benedictine nuns of St. Celia's Abbey