† Duminica a 2-a după Crăciun: Acea Lumină – prezentul nostru (omilie)

Lumina luminează...

 

Evanghelia – Ioan 1,1-18: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat: “Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. Într-adevăr, noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Omilie

 

În a doua duminică după Crăciun, Paul introduce motivul speranţei: „Dumnezeu […] luminându-vă ochii iminilor voastre, ca să cunoașteți care este speranța chemării sale” (Ef 1,18). Speranţa, la care face referinţă Paul, nu se identifică cu speranţa lumii, dar o converteşte profund, reînnoind-o. Prima noutate este de a o funamenta nu pe previziunile oamenilor (care aproape totdeauna sunt nesigure) dar pe promisiunea lui Dumnezeu în care te încrezi total. A doua noutate este de a spera ceea ce Dumnezeu ne-a promis, adică triumful iubirii şi a adevărului său, nu triumful celui care ştie multe lucruri. Dumnezeu nu susţine speranţele noastre inutile sau iluzorii.

 

Dar să venim la prologul lui Ioan. Este plină de speranţă o afirmaţie care la prima vedere ar părea contrariul: „Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5). Să fim atenţi înainte de toate la timpul verbelor. Pentru lumină se face referinţă la prezent („luminează”), pentru refuzul din partea întunericului se face referinţă la trecut („nu a cuprins-o”). Lumina luminează totdeauna, aparţine naturii sale să lumineze. Aceasta este semnificaţia prezentului. Pentru întuneric în schimb se foloseşte un verb la trecut, ca să spună că este vorba despre un act istoric, nu despre o necesitate. Un fapt care ar putea fi şi nu ar putea fi, pentru că depinde de om şi de libertatea sa. Aceasta înseamnă că nimeni nu poate face să înceteze lumina care provine de la Cristos. Ea străluceşte totdeauna, oriunde. Întunericul poate să o refuze, dar nu să o stingă. Verbul grec pe care îl foloseşte Ioan are două semnificaţii: a nu primi, dar şi a nu reţine. Drama este profundă, dar spaţiul speranţei este totdeauna deschis.

 

În prolog mai este şi o altă afirmaţie care, şi mai profund, constituie fundamentul speranţei creştine: „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Trup este omul în starea sa de fiinţă vremelnică şi în slăbiciunea sa. Pentru a înţelege forţa acestei afirmaţii a lui Ioan ajunge să o confruntăm cu o afirmaţie a profetului Isaia (40,6-8): „Orice făptură este ca iarba […]; iarba se usucă, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”. Pentru profet între Cuvântul lui Dumnezeu şi vremelnicia omului există un dar, care indică toată distanţa dintre inconsistenţa omului şi soliditatea lui Dumnezeu. În prologul lui Ioan, în schimb, acel „dar” a dispărut. Soliditatea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut trup, ceea ce dăinuie a luat asupra sa ceea ce este vremelnic. În drumul oricărui om şi a întregii omeniri s-a inserat o prezenţă care salvează de vanitate şi de nepermanenţă.

(pr. Bruno Maggioni [02.01.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3648).

Sfântul Vasile cel Mare (2 ian.)

Sfântul Vasile cel Mare

Într-un limbaj actual, am putea spune că Sf. Vasile era „sfânt din moşi-strămoşi”; familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu un alt sfânt Grigore, episcop de Nazianz (de aceea, numit Nazianzenul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din porţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani”.

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.

Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.

Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.

Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.

Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2/Sfantul-Vasile-cel-Mare.aspx).

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Ziua Mondiale a Păcii (01.01.2015)

Nu mai sunteţi sclavi, ci fraţi

1. La începutul unui an nou, pe care-l primim ca pe un har şi un dar al lui Dumnezeu oferit omenirii, doresc să adresez fiecărui bărbat şi femei, precum şi fiecărui popor şi naţiuni din lume, conducătorilor de stat şi de guvern şi responsabililor diferitelor religii, urările mele fervente de pace, pe care le însoţesc cu rugăciunea mea ca să înceteze războaiele, conflictele şi multele suferinţe provocate fie de mâna omului, fie de epidemii vechi şi noi şi de efectele devastatoare ale calamităţilor naturale. Mă rog în mod deosebit pentru ca, răspunzând la vocaţia noastră comună de a colabora cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii de bunăvoinţă pentru promovarea înţelegerii şi păcii în lume, să ştim să rezistăm tentaţiei de a ne comporta în mod nedemn de omenitatea noastră.

În mesajul pentru 1 ianuarie de anul trecut am observat că "dorinţei de o viaţă deplină... îi aparţine un dor de neînlocuit de fraternitate, care stimulează spre comuniunea cu alţii, în care nu găsim duşmani sau concurenţi, ci fraţi care trebuie primiţi şi îmbrăţişaţi"¹. Fiind omul o fiinţă relaţională, destinat să se realizeze în contextul de raporturi interpersonale inspirate de dreptate şi caritate, este fundamental pentru dezvoltarea sa să fie recunoscute şi respectate demnitatea, libertatea şi autonomia sa. Din păcate, plaga mereu răspândită a exploatării omului din partea omului răneşte grav viaţa de comuniune şi vocaţia de a ţese relaţii interpersonale impregnate de respect, dreptate şi caritate. Acest fenomen abominabil, care conduce la călcarea în picioare a drepturilor fundamentale ale celuilalt şi la eliminarea libertăţii şi demnităţii sale, asumă forme multiple asupra cărora doresc să reflectez pe scurt, pentru ca, în lumina cuvântului lui Dumnezeu, să putem să-i considerăm pe toţi oamenii că "nu mai sunt sclavi, ci fraţi".

În ascultarea proiectului lui Dumnezeu cu privire la omenire

2. Tema pe care am ales-o pentru acest mesaj aminteşte de Scrisoarea către Filemon a sfântul Paul, în care apostolul îi cere colaboratorului său să-l primească pe Onesim, fost sclav al lui Filemon însuşi şi acum devenit creştin, aşadar, conform lui Paul, care merită să fie considerat un frate. Aşa scrie apostolul neamurilor: "Poate tocmai de aceea a fost despărţit de tine pentru un timp, ca să-l primeşti înapoi pentru veşnicie, dar nu ca pe un sclav, ci mult mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit" (Flm 15-16). Onesim a devenim frate al lui Filemon devenind creştin. Astfel convertirea la Cristos, începutul unei vieţi de ucenicie în Cristos, constituie o nouă naştere (cf. 2Cor 5,17; 1Pt 1,3) care regenerează fraternitatea ca legătură care întemeiază viaţa familială şi fundamentul vieţii sociale.

Plugușorul... Un An Nou fericit – 2015!

Plugușorul ca la Moldoveni   

 

 

Un An Nou – 2015:
plin cu împliniri și pace în suflet!

 

Din an în an (Maicile de la Mănăstirea Camarzani)   

 

Din an în an

 

1. Din an în an sosesc mereu

la geam cu Moş Ajun.

E ger cumplit, e drumul greu,

da’i obicei străbun.

Azi cu strămoşii cânt în cor

colindul sfânt şi bun.

Tot Moş era şi-n vremea lor

bătrânul Moş Crăciun!

 

2. E sărbătoare şi e joc

în casa ta acum.

Dar sunt bordeie fără foc

şi mâine-i Moş Ajun!

Şi-acum te las, fii sănătos

şi vesel de Crăciun.

Dar nu uita când eşti voios:

române, să fii bun!

 

† Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu: Maria, păstrătoarea Cuvântului (omilie) - Anul Nou

Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu
Madonna del Riposo - de Roberto Ferruzzi

Evanghelia – Luca 2,16-21: Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit.

Omilie

 

Evanghelia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu – prima azi a Anului Nou – este o parte din evanghelia Crăciunului. Şi acest lucru este deja semnificativ. Copilul şi mama nu se pot separa. În evanghelia de astăzi Mama este amintită cu discreţie, ca totdeauna. Mama este în umbra Fiului. Dar nici un loc nu este mai luminos decât acesta. În fragmentul evanghelic de astăzi, care vorbeşte mai ales despre Isus, Mama este amintită de trei ori: păstorii au găsit pruncul şi pe mama sa; după ce au trecut cele opt zile prescrise pentru circumcizie, i-a fost dat copilului numele „Isus”, „aşa cum a fost numit de înger înainte de a fi zămislit în sânul mamei”; Maria, din partea sa, păstra toate aceste lucruri şi medita la ele în inima sa.

 

Nota cea mai importantă este aceasta din urmă. Uimirea Mariei se distinge de uimirea generală. Şi Maria aude cuvintele („toate aceste cuvinte”), care explică evenimentul pe care ea îl vede şi îl trăieşte. Cuvinte, pe care ea le păstrează în inima sa, în sine. Cuvintele, care în alţii trezesc uimire, în ea devin ascultare conştientă, gânditoare şi inteligentă: inima indică toate acestea. Cuvântul „a păstra” – este singurul verb la indicativ şi, prin urmare, conduce toată fraza – nu spune simplu „a aminti”, dar subliniază grija şi atenţia, ca atunci când ai în mâini un lucru preţios. Ascultarea interioară a Mariei este prelungită, nu doar de un moment, cum sugerează verbul atunci când este la perfect. „Meditându-le” spune apoi că păstrarea Mariei nu este o conservare pasivă, inertă, ci o păstrare activă şi vie, care leagă şi confruntă un lucru cu altul (acesta este sensul verbului grec: confruntare, comparare), căutând să înţeleagă logica profundă, direcţia şi adevărul lucrurilor care pot să pară fără nici o legătură sau de-a dreptul în contrast unele cu altele. Este exact ce face Maria auzind, pe de o parte, cuvintele care proclamă gloria Pruncului (cuvinte auzite de ea însăşi de la înger la buna vestire) şi, pe de altă parte, văzând „un prunc înfăţat în scutece şi pus într-o iesle”. Este obişnuinţa tensiune dintre măreţie şi micime, glorie şi sărăcie, care constituie urzeala evenimentului creştin. Ascultarea Mariei devine aşadar o interpretare adevărată şi proprie care face lumină asupra misterului lui Isus. Maria nu este doar Mama lui Isus, îi este şi cea mai profundă interpretă.

(pr. Bruno Maggioni [01.01.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5917).
  

Paula Seling - Narcisa Suciu [colinde] (1 oră și jumătate)

Narcisa Suciu

 

Paula Seling

 

 

Adevărul despre Moş Crăciun

Moș Crăciun în genunchi
în fața copilului Isus -
de Gaya Willard

Moş Crăciun

Cu mult timp în urmă, o fetiţă a trimis o scrisoare publicaţiei The Sun din New York (se întâmpla în 1897, iar povestea este prezentată aici). Micuţa Virginia O’Hanlon, de opt ani, avea o întrebare foarte importantă de pus: “Unii dintre prietenii mei spun că nu există Moş Crăciun. Tata spune: ‘Dacă apare în The Sun, atunci aşa este.’ Vă rog să îmi spuneţi adevărul: Există Moş Crăciun?” Răspunsul, publicat în The Sun de Francis P. Church, începea aşa:

“Virginia, prietenii tăi greşesc. Au fost afectaţi de scepticismul unor vremuri sceptice. Ei nu cred decât ceea ce văd. Ei cred că nu poate exista ceva ce nu poate fi cuprins de minţile lor mici. Toate minţile, Virginia, fie ele de oameni mari sau de copii, sunt mici. În acest măreţ univers al nostru, omul este doar o insectă, o furnică, în intelectul lui, prin comparaţie cu lumea nemărginită din jurul lui.”

Actorul tăcut în această dramă a fost tatăl Virginiei, dr. Philip O’Hanlon, care se pare că a ales să nu îi răspundă fiicei la întrebare, îndreptând-o spre ziar. Nu avem nimic care să ne lămurească de ce a făcut aşa. Poate că nu a dorit să fie cel care zdrobeşte credinţa fiicei sale în Moş Crăciun şi s-a gândit că este mai bine ca vestea proastă să i-o dea ziarul. Sau poate pentru că era medic, deci om al ştiinţei, dr. O’Hanlon s-a decis că Virginia este suficient de mare să înceapă să caute răspunsurile la întrebările vieţii în lumea largă de dincolo de cercul familiei ei.

Oricum ar fi, dilema dr. O’Hanlon, spre deosebire de cea a fiicei lui, nu a primit niciodată un răspuns. Până astăzi părinţii se întreabă dacă să le spună sau nu copiilor despre Moş Crăciun. Apologeţii de la “Catholic Answers” primesc întrebări pe această temă an de an. Uitaţi un exemplu: “Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 2485, este foarte clar că nu ar trebui să minţim, oricare ar fi motivul. Cum putem atunci să justificăm minciunile spuse copiilor despre Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşti sau Zâna Măseluţă? Cum să justificăm că sunt persoane reale când noi de fapt ştim că nu sunt?”

Poate aţi observat din această întrebare că acum părinţii, nu copiii, sunt victimele la ceea ce Francis Church descria ca “scepticismul unor vremuri sceptice”. Privind în termeni de alb şi negru, ei nu mai văd griul. Un anume fapt fie este adevărat, fie este o “înşelăciune”. Cinstit vorbind, această atitudine arată o sărăcire a înţelegerii naturii limbajului, gândirii şi adevărului.

Să ne oprim puţin şi să aruncăm o privire în istorie. Poveştile care se spun astăzi despre Moş Crăciun sunt de fapt legende privind viaţa unei persoane reale: Sf. Nicolae de Mira, un Episcop din secolul al VI-lea, de pe teritoriul de astăzi al Turciei. Acesta a participat la primul Conciliu de la Niceea – unde se spune că l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie pentru că a negat divinitatea lui Isus Cristos – şi a fost considerat patronul copiilor pentru generozitatea arătată faţă de ei de-a lungul vieţii sale. De exemplu, se spune că ar fi oferit zestrea necesară pentru trei fete care dacă nu se căsătoreau ar fi ajuns să fie vândute ca sclave. De-a lungul secolelor, legendele despre viaţa Sf. Nicolae au fost completate de mituri nord-europene, culminând cu povestea pentru copii “O vizită a Sf. Nicolae”, de Clement C. Moore, care îl prezintă pe Sf. Nicolae ca un “bătrân şi vesel spiriduş”, ce călătoreşte prin lume în Ajunul Crăciunului, într-o sanie trasă de reni, împărţind cadouri copiilor.

Dilema pentru părinţi apare din faptul că, mai devreme sau mai târziu, copiii vor afla că părinţii lor sunt cei ce oferă cadourile de Crăciun şi de Paşti, respectiv bănuţii pentru dinţii căzuţi. Din experienţa mea, aş spune că părinţii se îngrijorează prea mult despre modul cum vor primi copiii vestea. Mulţi copii, de-a lungul multor generaţii, au acceptat pur şi simplu această informaţie ca parte a procesului lor de creştere, şi de fapt unii “complotează” la păstrarea mitului, nelăsându-i pe părinţi să îşi dea seama că ştiu marele adevăr despre Moş Crăciun. Un motiv poate fi că doresc să mai primească daruri, dar uneori şi pentru că nu vor să strice surpriza părinţilor, nici bucuria fraţilor mai mici.

Poate că sunt totuşi copii sunt sensibili la problema adevăr versus minciună şi care s-ar putea întreba sincer dacă părinţii i-au “minţit” despre Moş Crăciun. Un mod de a răspunde acestei preocupări ar putea fi să se explice contextul povestirii şi cum a apărut mitul, explicându-le chiar copiilor că “Hai să ne imaginăm că…” este un joc pentru oamenii de orice vârstă. Dar în cele din urmă este “minciună” să permiţi copiilor să creadă într-un mit? În opinia mea aici avem de-a face cu o neînţelegere a naturii miturilor.

Culturile creează şi încurajează miturile ca mijloace de înţelegere a lumii din jurul lor. În absenţa ştiinţei, anticii aveau nevoie de căi de explicare a fenomenelor naturale, precum mişcarea soarelui, pe care nu o puteau examina direct. Oamenii moderni zâmbesc cu superioritate la gândul că vechii greci credeau că zeul Helios trage o caleaşcă de aur pe cer zi de zi. Ceea ce ignoră este faptul că anticii ştiau foarte bine că această imagine nu reprezintă un adevăr în sine, ci doar o poveste ce comunica un adevăr important: există motive pentru care avem perioade de lumină şi perioade de întuneric, chiar dacă anticii greci nu puteau să le explice încă ştiinţific. Poate că noi avem acum căile de a explica fenomenul în termeni ştiinţifici, dar nu am pierdut nevoia de poveşti sau de mituri. Iar unii dintre cei ce învaţă cel mai bine din poveşti sunt copiii.

Şi atunci: ce pot învăţa copiii despre lumea lor crezând în Moş Crăciun? Ei bine, un lucru pe care îl pot învăţa este că faptele bune sunt răsplătite, iar faptele rele sunt pedepsite, nu doar pentru că aşa spun părinţii, ci pentru că există ceva mai mare decât părinţii lor care ne cere să acţionăm corect, drept, să avem un comportament bun. Zilele trecute, sora mea conducea maşina, avându-i pe copii în spate, când o maşină a pornit brusc pe roşu. Nepoata mea, de zece ani, a sugerat ca omul să fie dat pe mâna poliţiei. Nepoţelul, de patru ani, a fost de acord cu ideea, dar a completat: “Şi pe mâna lui Moş Crăciun! O să-l pună pe lista celor răi!”

Copiii pot să înveţe de asemenea din legenda lui Moş Crăciun că facem parte dintr-un univers mai larg, dar şi că suntem vegheaţi şi ajutaţi de spirite bune pe care nu le putem cunoaşte empiric. Acesta poate fi punctul de plecare pentru a le vorbi despre comuniunea sfinţilor. Şi deoarece Moş Crăciun are la bază o persoană reală, ei nu trebuie să se oprească să creadă în el: trebuie doar să îşi maturizeze înţelegerea asupra modului în care Sf. Nicolae răspunde listelor lor de cerinţe.

Înseamnă cumva că părinţii catolici trebuie să le permită copiilor lor să creadă în Moş Crăciun? Evident că nu. Dacă un părinte nu se simte confortabil să meargă pe această cale legat de Moş Crăciun (sau de Iepuraşul de Paşti sau de Zâna Măseluţă), atunci el este liber să lase deoparte aceste poveşti în formarea copilului său. Dar cred că părinţii catolici trebuie să îşi educe copiii să nu stricte bucuria inocentă a altor copii spunându-le acelora că astfel de persoane sunt imaginare.

Virginia O’Hanlon a aflat în cele din urmă, desigur, adevărul despre Moş Crăciun. Ce s-a întâmplat după ce a descoperit adevărul? A ajuns educatoare. De-a lungul vieţii ei, O’Hanlon a continuat să încurajeze credinţa în existenţa lui Moş Crăciun, trimiţând copii ale editorialului lui Francis Church admiratorilor care i-au scris. Conform Wikipedia, O’Hanlon consideră că editorialul a avut un efect benefic asupra vieţii ei.

“Slavă Domnul, Moş Crăciun trăieşte şi va trăi pentru totdeauna. Şi peste o mie de ani, Virginia, şi peste de zece ori zece mii de ani de acum înainte, el va continua să bucure inimile copiilor” (Francis P. Church).

(Michelle Arnold, „Adevărul despre Moş Crăciun”; sursă:  http://lumea.catholica.ro/2014/12/adevarul-despre-mos-craciun/).

Il Dio della gioia - di Danile Ricci [muzică sacră]

Canti per la Messa di Natale:
1) Cantate al Signore
2) Signore, Figlio di Dio
3) Gloria nell’alto dei cieli
4) Alleluia
5) Signore della vita
6) E' Santo
7) Il Signore della gioia
8) Ora sei con noi
9) La mia anima exulta
10) Preghiera