 |
| Lumina luminează... |
Evanghelia – Ioan 1,1-18: La început era Cuvântul şi Cuvântul era
la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate
au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În
el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează,
dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui
nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină,
pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie
despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează
pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a
cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au
primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui
Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa
bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit
între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl,
plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat: “Acesta
era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea
pentru că era mai înainte de mine”. Într-adevăr, noi toţi am primit din
plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi
adevărul au venit prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu;
Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.
Omilie
În a doua
duminică după Crăciun, Paul introduce motivul speranţei: „Dumnezeu […]
luminându-vă ochii iminilor voastre, ca să cunoașteți care este speranța
chemării sale” (Ef 1,18). Speranţa,
la care face referinţă Paul, nu se identifică cu speranţa lumii, dar o
converteşte profund, reînnoind-o. Prima noutate este de a o funamenta nu pe
previziunile oamenilor (care aproape totdeauna sunt nesigure) dar pe
promisiunea lui Dumnezeu în care te încrezi total. A doua noutate este de a
spera ceea ce Dumnezeu ne-a promis, adică triumful iubirii şi a adevărului său,
nu triumful celui care ştie multe lucruri. Dumnezeu nu susţine speranţele
noastre inutile sau iluzorii.
Dar să
venim la prologul lui Ioan. Este plină de speranţă o afirmaţie care la prima vedere
ar părea contrariul: „Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a
cuprins-o” (In 1,5). Să fim atenţi
înainte de toate la timpul verbelor. Pentru lumină se face referinţă la prezent
(„luminează”), pentru refuzul din partea întunericului se face referinţă la
trecut („nu a cuprins-o”). Lumina luminează totdeauna, aparţine naturii sale să
lumineze. Aceasta este semnificaţia prezentului. Pentru întuneric în schimb se
foloseşte un verb la trecut, ca să spună că este vorba despre un act istoric,
nu despre o necesitate. Un fapt care ar putea fi şi nu ar putea fi, pentru că
depinde de om şi de libertatea sa. Aceasta înseamnă că nimeni nu poate face să
înceteze lumina care provine de la Cristos. Ea străluceşte totdeauna, oriunde.
Întunericul poate să o refuze, dar nu să o stingă. Verbul grec pe care îl
foloseşte Ioan are două semnificaţii: a nu primi, dar şi a nu reţine. Drama
este profundă, dar spaţiul speranţei este totdeauna deschis.
În prolog
mai este şi o altă afirmaţie care, şi mai profund, constituie fundamentul
speranţei creştine: „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Trup este omul în starea sa de fiinţă vremelnică şi în
slăbiciunea sa. Pentru a înţelege forţa acestei afirmaţii a lui Ioan ajunge să
o confruntăm cu o afirmaţie a profetului Isaia
(40,6-8): „Orice făptură este ca iarba […]; iarba se usucă, floarea se
ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”. Pentru
profet între Cuvântul lui Dumnezeu şi vremelnicia omului există un dar, care
indică toată distanţa dintre inconsistenţa omului şi soliditatea lui Dumnezeu.
În prologul lui Ioan, în schimb, acel „dar”
a dispărut. Soliditatea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut trup, ceea ce dăinuie
a luat asupra sa ceea ce este vremelnic. În drumul oricărui om şi a întregii
omeniri s-a inserat o prezenţă care salvează de vanitate şi de nepermanenţă.
(pr. Bruno Maggioni [02.01.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3648).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu