Primiți-l… [XIII TPA (A) - duminică, 02.07.2017]

Evanghelia Matei 10,37-42: În acel timp, Isus le-a spus Celor Doisprezece: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi. Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis. Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata”.

Omilie

Texte biblice din această primă duminică de vacanţă ne adresează cuvinte înflăcărate de primire. În această perioadă de vară, vom avea posibilitatea de a primi sau de a găzdui familii. Ne vom întâlni cu persoane diferite venite din altă parte. În prima lectură din această zi, profetul Elizeu este primit de o sunamită. Aceasta femeie se arată foarte generoasă pentru că ea l-a recunoscut ca un om al lui Dumnezeu. Dar cu ea poartă o suferinţă de care nu-i vorbeşte: ea nu are nici un fiu, şi soţul ei este în vârstă. Cu mare delicatețe, Elizeu îi promite un fiului, pe care ea îl aştepta de mai mult timp.

Ascultând acest text din Cuvântul lui Dumnezeu, am înţeles că a primi pe un altul este a asculta confidențele, a-i împărtăși bucuriile şi necazurile sale. Ceea ce este important este nu cantitatea și luxul, ci calitatea primirii. Noi creştinii, am învăţat că prin acești oameni pe care îi întâlnim, noi îl întâlnim pe Dumnezeu cel care este aici, îl primim sau îl refuzăm. Să nu uitam: după calităţile iubirii şi a primirii suntem recunoscuți ca discipoli ai lui Cristos.

În Scrisoarea către Romani, sfântul Paul ne vorbeşte despre ziua cea mai importantă a vieţii noastre, aceea în care am fost primiți în marea familie a creştinilor. Am înţeles că este ziua botezului nostru. În prezent, avem o mică problemă în a înțelege. Dar trebuie să fim înțeleși că în Biserica străveche, noii botezați veneau dintr-o lume fără Dumnezeu. Pentru ei, viaţa nu avea nici un sens. Dar Dumnezeu l-i s-a alăturat şi i-a primit. Botezul era pentru ei o nouă naştere; era o ruptură radicală cu existența pe care o cunoscu-se până acum. În ziua botezului nostru, ne-am scufundat într-un ocean de iubire, care este în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De acum noi alegem să-l primim pe Cristos şi să-l punem în centrul vieţii noastre.

Evanghelia acestei duminici ne vorbește despre primire. Dar Isus precizează cu multă tărie că iubirea noastră pentru el trebuie să treacă înainte de legăturile familiei: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine”. Ascultând aceste cuvinte, ne gândim la catehiști care poate să pună astfel de întrebări: „Cum vreți voi ca această Evanghelie pentru copii să le pretindă să facă pace în casă?”

Să ne înțelegem bine: este perfect normal ca copiii să iubească pe tatăl şi mama lor mai mult decât pe toţi ceilalţi oameni. Nu există nici o legătură mai puternică decât există între părinţi şi copii. Suntem foarte atașați de părinţii noştri; este destul de natural. Şi atunci când nu sunt, este o suferință pentru noi.

Dar dacă privim mai atent, vom vedea că Isus nu se adresează la marea mulţime; apostolilor sunt destinate aceste cuvinte. El ne-a chemat să mergem pe urmele sale. Dar trebuie să înţeleagă despre Isus că nu este un învățător printre mulți alții; el este Fiul lui Dumnezeu. Deci, este mai presus de om. Numai lui putem şi este necesar să-l iubim mai mult decât pe orice persoană ce ne e dragă.

Domnul ne cheamă pe noi toţi să fim „discipoli şi misionari”. Discipolul este cel care umblă după Cristos. Misionarul este cel care îl anunță. Primirea lui Cristos şi ataşamentul nostru trebuie să treacă înainte de toate legăturile familiei. Noi ştim că acest lucru nu este uşor: să susții adevărul în ochii lumii şi chiar în faţa familiei. Vei fi confruntat cu indiferența, cu ostilitatea. Pentru mulţi va fi persecuţie. Isus însuși a cunoscut astfel de dificultăți; dar el a mers până la sfârşitul misiunii sale, până la moartea pe cruce.

Iată ce ne propune la începutul acestei vacanţe de vară: primindu-l pe Cristos, preferându-l în toate. Să învăţa să-l recunoaștem printre oamenii cu care ne întâlnim. Rolul Bisericii, rolul nostru al tuturor este tocmai să-l primim cu toate cele care se simt atrase de el. Cu aceste calităţi de primire vom fi recunoscuți ca discipoli ai lui Cristos.

Duminica ne-am reunit pentru Euharistie; este Dumnezeu cu care ne-am întâlnit în casa sa. El ne invită la sărbătoarea sa. Şi la sfârşitul fiecărei sfinte Liturghii, ne trimite pentru a mărturisi în lumea această iubirea gratuită oferită întotdeauna. Ocaziile nu ne lipsesc pentru a putea face pe alții mai fericiți. Nu le rataţi. Prin ele, Domnul este cel care vă bate la uşă.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6948-homelie-du-13eme-dimanche-du-temps-ordinaire-4/).

† Sfinții Petru și Paul: Apostolii lui Cristos [joi, 29 iunie 2017]

Sfinții Petru și Paul - de Henry Coller.

Apostolii lui Cristos

[anul A B C]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 18:30 (29 iunie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 12,1-11; 2Timotei 4,6-8.17-18; Evanghelia Matei 16,13-19.

Omilie 

Solemnitatea de astăzi uneşte într-o singură celebrare pe sfinții Petru și Paul, deja săvârșită în Roma în anul 354. Tradiţia vrea ca Petru şi Paul să moară martiri în aceeaşi zi, pe 29 iunie 67 sau 68, unul răstignit pe colina vaticană – poate în locul unde este astăzi biserica Sfântului Petru in Montorio, pe Gianicolo – şi celălalt să fie decapitat pe via Ostiense. Ei sunt numiţi coloane ale Bisericii Romane. Tertulian îi aminteşte ca pe cei care au dăruit Romei învăţătura o dată cu sângele lor.

Sfântul Petru a fost chemat de Isus: un pescar galileean, om al lacurilor [Marea Tiberiadei], într-o regiune pierdută – Galileea. Era un om marcat de oboseală şi închis într-o meserie care îl absorbea total. Un om care îşi trăia propria credinţă în cultului sinagogal de sâmbătă. Om generos și cu un temperament impulsiv: se entuziasma uşor, dar tot uşor ajungea la descurajare. Petru l-a urmat pe Cristos şi a fost unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi. Când l-a chemat Isus, Petru nu era un sfânt: de fapt, Dumnezeu nu cheamă sfinţii, ci cheamă omul ca să-l facă să devină sfânt. Este un fapt care pune în inima noastră o mare speranţă.

Este primul care mărturiseşte credinţa în Isus ca Mesia: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” şi la aceasta a fost purtat de o revelaţie: „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri!” (Mt 16,17). Isus recunoaște în el o stâncă, (kefa). Îl numeşte Petru, adică rocă, o piatră pe care avea să-și susțină edificiul comunității credincioşilor. În Evanghelia după Matei (Mt 16,13-19), mai ales în fragmentul „petrin” (Mt 16), apare primatul chemării lui Cristos. „Eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (v. 18). Numele – care în lumea semitică era definiția persoanei – exprimă rolul pe care sfântul Petru în va avea în proiectul mesianic al lui Isus: va fi fundamentul pe care se va ridica Biserica sa. Cu credinţa sa va fi suportul de neclintit al Bisericii lui Cristos.

În lectura întâia din Faptele Apostolilor (Fap 12,1-11), Petru e aruncat în închisoare de membrii sinedriului gândind că vor termina cu creștinii. Dar trebuind însă a lua act despre minunata acțiune îndrăzneață a Bisericii lui Cristos. În fața atacurilor forțelor răului certitudinea este una singură: „lanţurile i-au căzut de la mâini” (v. 7). Iar îngerul îl conduce pe Petru afară din închisoare pentru a continua să-l vestească pe Cristos. „Atunci Petru, venindu-şi în fire, a zis: «Acum ştiu, într-adevăr, că Domnul l-a trimis pe îngerul său şi m-a scăpat din mâinile lui Irod»” (v. 11). Biserica va putea să suporte persecuții, să fie uciși, dar vestirea apostolică va continua până când și ultimul om de pe pământ, doritor de mântuire, va obține har de la Domnul înviat.

Sfântul Paul, originar din Tars (astăzi Turcia), s-a urcat la Ierusalim ca să devină un rabin la şcoala lui Gamaliel, renumitul învăţător al tradiţiei rabinice. Era fariseu, expert şi zelos în Legea lui Moise. Nu l-a cunoscut nici pe Isus; mai mult, el s-a distins în persecuţie faţă de mişcarea creştină care se năştea. Pe drumul Damascului, însă, are loc şi pentru Paul întâlnirea cu Isus cel înviat. El povestește evenimentul decisiv din viaţa sa: chemarea sa prin harul lui Dumnezeu. „Prin harul său i-a plăcut lui Dumnezeu să mi-l descopere mie pe Fiul său ca să-l vestesc păgânilor” (cf. Gal 1,15-18).

În Scrisoarea către Timotei (2Tim 4,6-8.17-18), Paul ne oferă un tablou autobiografic. Adevăratele trăsături alcătuiesc chipul apostolului lui Cristos și al Bisericii. Paul a suferit mult. S-a interesat despre multe probleme de natură umană și socială. Privirea sa era îndreptată spre cer de unde va aștepta – de la Cristos – meritata coroană a gloriei. „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept” (vv. 7-8).

Am putea comenta mărturisirea apostolului cu cuvintele celebre ale sfintei Tereza de Avila: „Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te întristeze, totul trece. Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Răbdarea obține totul. Cine îl posedă pe Dumnezeu nu-i lipsește nimic. Numai Dumnezeu îi ajunge!”

Sfinții Petru şi Paul erau amândoi apostoli ai lui Cristos: Petru un sărman pescar, Paul un intelectual riguros; Petru un iudeu dintr-un sătuc ascuns din Galileea, Paul un evreu din diaspora şi cetăţean roman. Au fost amândoi apostoli cu două stiluri diferite, chiar au intrat în conflict între ei, dar amândoi au căutat să-l urmeze pe Domnul şi împreună, datorită diversităţii lor, au dat un chip misiunii creştine şi un fundament Bisericii Romei. Este drept atunci să celebrăm memoria lor împreună.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Sfinții Petru și Paul, apostoli [joi, 29.06.2017]

Apostolii Petru și Paul - de El Greco.

Evanghelia Matei 16,13-19: În acel timp, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi, zicând: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au spus: „Unii, «Ioan Botezătorul», alţii, «Ilie», alţii, «Ieremia sau unul dintre profeţi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” Isus, luând cuvântul, a spus: „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: dacă vei lega ceva pe pământ, va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega ceva pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”. 

Meditație

Printre cei doisprezece Isus alege pe Simon ca primul dintre ei şi îl numeşte Petru, adică rocă, piatră, pentru că avea să susțină pentru totdeauna edificiul comunității credincioşilor, mărturisind fraţilor lui în credinţă. Stabilind că este „primul”, indică numele și o misiune: cu credinţa sa va fi suportul de neclintit al Bisericii, atât cât va dura edificiul său; va avea putere de a deschide şi închide intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu; pentru favoarea obținută de rugăciunea lui Cristos, va rămâne ferm în credinţă, trebuind să mărturisească fraţilor săi; în viitor timpul Bisericii este timpul pescuitului miraculos şi al misiunii bogate în roade; va avea conducerea pastorală a întregii turme a lui Cristos.

Petru a terminat mărturia despre Cristos cu martiriul său la Roma şi pentru aceasta, Bisericii din Roma i-a fost recunoscută speciala autoritate de a fi norma supremă a comuniunii. Episcopii din Roma erau considerați nu numai succesori şi moştenitorii ai lui Petru, dar și semnul eficace al prezenţei sale perene: părinţii de la Calcedon din anul 451 aclama scrisoarea papei cu formula „Petru a vorbit prin Leon” şi în Constantinopol în anul 680 cu formula „Petru a vorbit prin Agaton”. Soliditatea de nezdruncinat a Bisericii nu decurge din Petru, dar din Isus însuşi care-l susține şi se foloseşte de medierea sa. Sprijin similar, el asigură tuturor apostolilor uniți cu Petru.

The Conversion of St. Paul (1600-1601) -

de Michelangelo Merisi da Caravaggio (1571-1610).

Santa Maria del Popolo, Rome, Italy.

Paul însuşi povestește evenimentul decisiv din viaţa sa: chemarea pe drumul spre Damasc. Michelangelo da Caravaggio ne dă o interpretare originală şi puternic sugestivă. Sunt numai trei figuri: Saul, un cal și o slugă la cai. Nu este reprezentat figura lui Cristos. Saul zace culcat pe spate la pământ, braţele sunt în aer larg deschise. Se prezintă ca un tânăr soldat apărându-se cu platoșa; în partea din spate, o pelerina amplă; la stânga, de acum inutila, este spada şi la dreapta coiful. Calul își plecă botul pentru a privi omul căzut şi ridică copita pentru a nu-l lovi. Slujitorul de cai are fruntea încruntată, jenată, plină de gânduri. Figura măreață a calului are rolul de a reflecta lumina ca într-o oglindă. Și lumina este actorul principal. Lumina este simbolul lui Cristos şi a prezenţei sale.

Lumina nimerește calul şi sare cu pieptul înapoi, astfel că fața și braţele lui Saul sunt deschise ca un semn de întâmpinare. Este un moment de tăcere. Saul, imobilizat, cu ochii închişi şi gura deschisă, vede şi dialoghează în interiorul său. Evenimentul este prelungirea din interiorul său. De acum încolo toata viața sa este mărturia prezenţei lui Cristos în el. Lumina, care luminează pe Saul, pare să cuprindă și pe cel care privește, pentru fi primită de către el.

(comentariu de pr. Angelo Sceppacerca [29.06.2016]; Agenzia SIR; tradus din limba italiană de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.lachiesa.it/calendario/omelie/pages/Detailed/37614.html).

Amoris laetitia [Bucuria iubirii] – exortația apostolică a papei Francisc (19.03.2016)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2017/06/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-sfantului-parinte-francisc-2016-text1.pdf

Exortația apostolică postsinodală
Amoris laetitia
a sfântului părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate,
către soții creștini și către credincioșii laici
despre iubirea în familie

1. Bucuria iubirii care se trăiește în familii este și jubilare a Bisericii. Așa cum au indicat părinții sinodali, în pofida numeroaselor semne de criză a căsătoriei, „dorința de familie rămâne vie, în special printre tineri, și motivează Biserica” (1). Ca răspuns la această aspirație, „vestirea creștină care se referă la familie este într-adevăr o veste bună” (2).

2. Drumul sinodal a permis să se pună pe tapet situația familiilor în lumea actuală, să se lărgească privirea noastră și să se reînvioreze conștiința noastră cu privire la importanța căsătoriei și a familiei. În același timp, complexitatea tematicilor propuse ne-a arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinare, morale, spirituale și pastorale. Reflecția păstorilor și teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă și creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare. Dezbaterile care se găsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecție sau fundament la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecții teologice.

3. Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa. În afară de aceasta, în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții mai înculturate, atente la tradițiile și la provocările locale. De fapt, „culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat și aplicat” (3).

4. În orice caz, trebuie să spun că drumul sinodal a adus în sine o mare frumusețe și a oferit multă lumină. Mulțumesc pentru multele contribuții care m-au ajutat să analizez problemele familiilor din lume în toată mărimea lor. Ansamblul intervențiilor părinților, pe care le-am ascultat cu atenție constantă, mi s-a părut un poliedru prețios, constituit din multe preocupări legitime și din întrebări oneste și sincere. De aceea am considerat oportun să redactez o exortație apostolică postsinodală, care să adune contribuțiile celor două sinoade recente despre familie, unind alte considerații care pot orienta reflecția, dialogul și practica pastorală și în același timp să dea curaj, stimulent și ajutor familiilor în angajarea și în dificultățile lor.

5. Această exortație dobândește o semnificație specială în contextul acestui An Jubiliar al Milostivirii. În primul rând, pentru că o intenționez ca o propunere pentru familiile creștine, care să le stimuleze să stimeze darurile căsătoriei și familiei și să mențină o iubire puternică și plină de valori, precum generozitatea, angajarea, fidelitatea și răbdarea. În al doilea rând, pentru că își propune să-i încurajeze pe toți să fie semne de milostivire și de apropiere acolo unde viața familială nu se realizează perfect sau nu se desfășoară cu pace și bucurie.

Dacă vrei, poți să citești:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2017/06/27/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-papei-francisc-19-03-2016/

Piatră de scandal este preotul...

În ultimul capitol din Fiul Omului [Il Figlio dell'Uomo] se citește în Mauriac: „Această piatră de scandal pentru atâtea spirite rebele este preotul […] ce constituie în mijlocul nostru un semn sensibil a prezenței lui Cristos viu. […]. Oamenii obișnuiți, asemănători tuturor, chemați să devină Cristos când își îndreaptă mâna spre fruntea unui păcătos care își mărturisește greșelile sale și cere iertare, sau când ia pâinea în mâinile „sfinte și venerabile”, sau când înalță potirul noii alianțe și repetă acțiunea de nepătruns al Domnului însuși. […]. Da, oamenii simpli ca oricare altul, dar chemați mai mult decât alții la sfințenie. […]. Ce mister în această preoție neîntreruptă de-a lungul secolelor!” (François Mauriac, Il Figlio dell'Uomo; trad. din limba italiană de I. Chinez).  

† Duminică a 12-a de peste an (A): Nu vă fie teamă de oameni [25 iunie 2017]

Nu vă fie teamă de oameni

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (25 iunie 2017)

Lecturi: Ieremia 20,10-13; Romani 5,12-15; Evanghelia Matei 10,26-33.

Omilie 

În duminica de astăzi suntem invitați să reflectăm asupra misterului răului care ne înconjoară și pe care riscăm să-l închidem oricărei speranței. Liturgia Cuvântului ne încurajează să luptăm împotriva răului numai să nu ne fie teamă de suferință și de amenințări, căci Dumnezeu este cu noi. „Nu vă fie teamă”, este „laitmotiv”-ul Evangheliei de astăzi.

În prima lectură (Ier 20,10-13) luată din profetul Ieremia, tema este persecutarea din cauza cuvântului lui Dumnezeu ce lovește profetul: este figura exemplară a întregii comunități iudaice. Este cea mai cunoscută dintre „confesiunile” lui Ieremia; este ultima. Profetul „a dezbătut toată existența sa cu Dumnezeu tocmai în slujirea și încercările sale pe care trebuia să le suporte” (Gerhard von Rad). Auzim tânguielile profetului: „Am auzit calomniile mulțimii… «Învinuiţi-l!»”. Credinţa sa este pusă la încercare. Domnul îi ia apărarea. Dumnezeu i-a promis să-i fie alături pentru a-l elibera de persecutorii săi. Figura omului drept care pentru dreptatea sa faţă de Dumnezeu, devine incomod pentru prietenii şi contemporanii săi. Întrucât profetul denunţă silniciile şi nedreptăţile lor, aceştia se aliază împotriva lui cu nenumărate persecuţii. Fidelitatea față de vocația sa este o cucerire zilnică care cunoaște dubii și crize și care de atâtea ori apasă ca un blestem, mai ales când simte tăcerea lui Dumnezeu, așa cum declară la începutul „confesiunii” sale din fragmentul de astăzi. Dar, pe neașteptate, cerul se deschide: Domnul apare alături de profetul său umilit și marginalizat și îi oferă protecția sa. Textul exprimă convingerea lui că nimic nu i se poate întâmpla atâta timp cât îl are aliat pe Dumnezeu: „Domnul este cu mine ca un luptător puternic, de aceea, cei care mă urmăresc se vor poticni şi nu vor reuşi să mă biruie!” (v. 11). Profetul încheie tânguirea sa cu o laudă. „Cântaţi Domnului, lăudaţi-l pe Domnul!” Căci eliberează sufletul celui mizerabil, al cerșetorului, celui încercat de către oameni pentru a-și pune încrederea numai în Dumnezeu – de unde și „săracii” Domnului. Sunt descendența spirituală a lui Ieremia.

Încă o dată Biblia demonstrează că nu cunoaște disperarea totală: chiar și în experiența cea mai amară face să apară la orizont o licărire de speranță în Dumnezeul cel drept.

În Scrisoarea către Romani (Rom 5,12-15), apostolul Paul ne vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu față de creștin. Există tripla libertate – de moarte, de păcat, de lege – prin justificarea lui Cristos. Sunt oamenii care au căzut în păcat: „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit...” (v. 12). Este un Adam păcătos, adică o omenire a răului sau a distrugerii. Ce pretenție, ce nedreptate! Dar existența umană este incompletă dacă privim păcatul. Această prezenţă a răului, o constatăm în fiecare zi. Însă păcatul nu poate avea ultimul cuvânt de spus. Prin moartea şi învierea sa, Isus a inaugurat mântuirea, triumful binelui, al iubirii și al dreptății. Puterea sa este mai mare decât a răului. „Însă darul nu este la fel cu greşeala: căci dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om –  Isus Cristos – a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (v. 15). Sfântul Paul scoate în evidenţă solidaritatea noastră în condamnarea, pentru a sublinia aceeaşi solidaritate în harul care ne este dăruit prin Cristos. S-a vorbit mult despre „păcatul originar”, dar poate nu suficient de „harul original” obținut prin Cristos. Îmbrăţişând credinţa, creştinul se face vrednic de harurile necesare practicării ei, deoarece devine solidar cu Cristos: „a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi”.

În Evanghelie după Matei (Mt 10,26-33) ascultăm astăzi o parte din discursul pe care Isus îl adresează apostolilor trimiţându-i în misiune în lume. Când sfântul Matei a scris Evanghelia sa, creştinii erau persecutaţi, urmăriți şi dați la moarte. Trebuie să reauzim acest cuvânt al Domnului: „Nu vă temeţi de oameni... Nu vă fie teamă... Eu sunt cu voi!” Evanghelia invită discipolul să aibă curaj. Expresia „nu vă temeţi” revine de trei ori în câteva rânduri. Şi sunt indicate formele de curaj ce trebuie manifeste în mod concret: curajul în persecuţie, curajul de a vorbi clar, curajul de a nu se ruşina niciodată de Cristos în faţa oamenilor. Este siguranţa că suntem în mâinile Tatălui. Este curajul care vine din credinţă şi din libertate adevărului. Condiţia este de a-l iubi pe Cristos mai presus de toate.

În anul 304 împăratul roman Diocletian le-a interzis creştinilor, sub pedeapsa cu moartea, să nu posede Scripturile, să nu se reunească duminica pentru celebrarea sfintei Liturghii şi să nu construiască locuri pentru adunările lor religioase. În mica localitate Abitene din Tunisia de azi, 49 de creştini au fost surprinşi într-o duminică pe când, reuniţi în casa lui Octavius Felix, pentru celebrarea sfintei Liturghii, sfidând interdicţiile împăratului. Arestaţi, au fost duşi în oraşul Cartagina pentru a fi interogaţi de proconsulul Anulin. Semnificativ, între altele, este răspunsul pe care Emeritus, unul dintre ei, l-a dat proconsulului care îi întreba de ce au încălcat ordinul împăratului. El a răspuns: „Sine dominico non possumus!” În traducerea românească: „Fără duminică noi nu putem trăi!” Nu putem trăi fără ca să ne reunim duminica pentru celebrarea sfintei Liturghii. Ne-am pierde forţele pentru a înfrunta dificultăţile zilnice. După ce au fost torturaţi cumplit, cei 49 de martiri din Abitene au fost ucişi. Au întărit prin vărsarea sângelui credinţa lor. Au murit, dar au învins iar astăzi îi cinstim în gloria lui Cristos înviat din morţi.

Isus îi instruieşte în evanghelia de astăzi cu privire la cum să depăşim această teamă paralizantă. Evanghelia se termină cu un avertisment foarte hotărâtor: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (vv. 32-33). Sfântul Matei, plecând de la experiența comunității ecleziale, supusă puternicei sinagogii iudaice, trasează figura apostolatului ca „mărturisitor” al credinței: un adevărat „martir”. Creștinul este încredințat riscului lumii. În această furtună se aude glasul lui Cristos, care devine un refren insistent: „Nu vă temeți de oameni…” Asupra creștinului veghează gingașa și iubitoarea prezență a lui Dumnezeu, care privește părintește la micile și fragilele realități: păsări, fire de păr din cap…

Vestea cea bună din duminica de astăzi este că Dumnezeu nu ne abandonează; ba, dimpotrivă, el are grija de noi toți. Dincolo de cruce, se află certitudine învierii, pe care o sărbătorim în fiecare duminică.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Nu vă temeți [XII TPA (A) - duminică, 25.06.2017]

Evanghelia Matei 10,26-33: În acel timp, Isus i-a trimis pe cei doisprezece, poruncindu-le: „Nu vă temeţi de oameni, căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic secret care nu va fi cunoscut! Ceea ce eu vă spun în întuneric spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri! Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul! Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul, şi sufletul în Gheenă! Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi niciuna dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. Vouă însă vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii. Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri”.

Omilie

Purtarea Cuvântului Domnului a fost întotdeauna o misiune mare și frumoasă. Dar ştim cu toții că acesta comportă dificultăţi şi suferinţe. Liturgia acestei zile ne face să auzim tânguielile profetului Ieremia: „Am auzit calomniile mulțimii… «Învinuiţi-l!»”. Cât l-a costat să proclame Cuvântul lui Dumnezeu pus în gura sa! Credinţa sa este pusă la încercare. Dar el se întoarce spre Domnul pentru ca să-i ia apărarea. Dumnezeu i-a promis să fie cu el pentru a-l elibera de persecutorii săi.

Chiar în faţa adversităţii Dumnezeu este aproape de noi. În semn de recunoştinţă, profetul încheie rugăciunea sa de laudă. „Cântaţi Domnului, lăudaţi-l pe Domnul! Căci el eliberează sufletul celui nevoiaş din mâna răufăcătorilor!”. Aceasta este recunoştința pe care i-o facem Domnului. După cum spune apostolul Paul: „nimic nu ne poate despărţi de iubirea sa”.

În Scrisoarea către Romani, apostolul Paul ne vorbeşte despre oamenii căzuți în păcat: „… printr-un singur om a intrat păcatul în lume…” Această prezenţă a răului, o constatăm în fiecare zi. Dar acest regim de păcat nu poate avea ultimul cuvânt. Prin moartea şi învierea sa, Cristos a inaugurat regimul universal de mântuire. Într-o altă zi, apostolul Paul scria: „Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul”. S-a vorbit mult despre „păcatul originar” dar poate nu suficient de „harul original” obținut prin Cristos.

Astfel, da, nu ne temem de loc. Isus ne aminteşte în această duminică. Asemenea profetului Ieremia, apostolului Paul și mulți alții, suntem trimiși să purtăm Cuvântul lui Dumnezeu. Misiunea noastră este a-l revela pe Acela care are „Cuvintele Vieţii veşnice”. Această misiune nu este lipsită de dificultăţi. Creştinii în fiecare zi sunt înfruntați cu lipsa de credință, cu indiferenţa, cu derâderea... Sunt acuzaţi de propagarea de „ideologie obscurantistă”. Dar Domnul ne asigură: „Nu vă temeți... Eu sunt cu tine”.

Când sfântul Matei a scris Evanghelia sa, creştinii erau persecutaţi, urmăriți şi dați la moarte. Şi acest lucru este mai adevărat astăzi. Dar trebuie să reauzim acest cuvânt al Domnului: „Nu te teme... Nu vă fie teamă... Eu sunt cu voi”. Oamenii în cel mai rău caz pot să ucidă trupul dar nu pot ucide sufletul. Ei nu pot face nimic împotriva dinamismului, a încrederii noastre. Nu pot face decât să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu. Nu este momentul să șovăim: răul nu va avea ultimul cuvânt de spus. Cristos cel înviat vrea să ne asociem cu toți la victoria sa asupra păcatului şi a morţii.

Noi creştinii, suntem deci chemaţi să primim pe Cristos şi să-l punem în centrul vieţii noastre. Această iubire care este în noi, trebuie anunțată, răspândită în jurul nostru. Mulţi creştini se organizează pentru a schimba mesajul său la televiziune, la radio, în presa, pe internet şi prin toate mijloacele care sunt disponibile. Cristos contează pe angajamentul tuturor discipolilor pentru ca Evanghelia sa să fie proclamată pentru toate naţiunile. Nimeni nu poate face în locul lor.

Evanghelia din această duminică se termină cu un avertisment foarte hotărâtor: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri”. Nouă nu trebuie să ne fie teamă să expunem fără ezitare pe Cristos. Într-un mediu ostil sau indiferent, nu este uşor să afirm credinţa mea. Şi totuşi, chiar şi copiii dau un exemplu. Mulţi preferă să moară, decât să nege credinţa lor în Cristos. Este important pentru noi: putem conta întotdeauna pe el, chiar şi atunci când totul merge prost.

Vestea cea bună din duminica de astăzi este că Dumnezeu nu ne abandonează; ba, dimpotrivă el are grija de noi toți. El este cu noi în nostru lupta împotriva forţelor răului. Iubirea sa a obținut odată pentru totdeauna şi nimic nu ne separă de el. Dincolo de cruce, se află certitudine învierii, pe care o sărbătorim în fiecare duminică.

Ca și Ieremia, ca și Isus şi Paul, suntem trimiși să vestim că Dumnezeu este cu noi. Am ajuns în preajma vacanțelor. Este momentul potrivit pentru a fi martorii simpli şi autentici. Duhul Sfânt să fie întotdeauna cu noi ajutându-ne în a ţine seama de speranţa care ne animă. Şi Maria, maica noastră din cer, să ne însoţească pe această cale.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6931-6931/).

Se cauta un om...

Statuile de bronze [The Burghers of Calais]

de Auguste Rodin  (1840 -1917).

[foto: Jean Daire].

„Se caută un preot pentru Biserică
capabil să renască în spirit în fiecare zi.

Se caută pentru Biserică
un om fără teama zilei de mâine,
fără teama zilei de astăzi,

fără complexe din trecut.

Se caută pentru Biserică
un om care să nu aibă teamă de schimbare,
care nu se schimbă pentru a se schimba,
care nu vorbește doar pentru a vorbi.
Se caută pentru Biserică
un om capabil să trăiască împreună cu ceilalți,
să muncească, să plângă,

să râdă, să iubească,
să viseze împreună.

Se caută pentru Biserică un om capabil

să piardă fără a se simți distrus,

care să se îndoiască fără a-și pierde credința,
care să ducă pacea acolo unde este neliniște
și neliniște acolo unde este pace.
Se caută pentru Biserică un om care să știe să-și folosească mâinile
pentru a binecuvânta
și pentru a indica drumul de urmat.
Se caută pentru Biserică
un om fără multe mijloace,
dar cu multe de făcut,
un om care în momentele de criză
nu caută altă muncă,
ci modalitatea mai bună de a munci.
Se caută pentru Biserică
un om care să-și găsească libertatea
în trăire și în slujire
și nu în a face ceea ce vrea el.
Se caută pentru Biserică
un om care să aibă nostalgia de Dumnezeu,
nostalgia Bisericii,
nostalgia lumii,
nostalgia sărăciei lui Cristos,
nostalgia ascultării lui Cristos.
Se caută pentru Biserică un om care să nu confunde rugăciunea
cu cuvintele spuse din obișnuință,
spiritualitatea cu sentimentul,
chemarea cu interesul,
slujirea cu munca.
Se caută pentru Biserică un om capabil să moară pentru ea,
chiar și mai capabil să trăiască pentru ea;
un om capabil să devină slujitor al lui Cristos,
profet al lui Dumnezeu,
un om care să vorbească prin viața sa.
Se caută un om pentru Biserică.

(don Primo Mazzolari; traducere Liviu Ursu; sursă: http://www.e-communio.ro/stire5868-se-cauta)

Flori de mac

În frunză de cucută-amară

îmi fluier bucuriile – şi-o nenţeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.

Aş vrea să vă cuprind,
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.

Aş vrea să vă culeg în braţe
feciorelnicul avânt,
dar vi-e atât de fragedă podoaba,
că nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.

Şi-aş vrea să vă strivesc,
că sunteţi roşii, roşii
cum n-au putut să fie pe pământ
decât aprinşii, marii stropi de sânge ce-au căzut
pe stânci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.

Lucian Blaga [1921]

Preoți poeți

„Nu neg [...] că trebuie să existe preoți care

să le reamintească oamenilor că vor muri.
Spun doar că, în anumite epoci stranii,
este necesar să existe un alt gen de preoți,
numiți poeți, care le amintesc oamenilor
că n-au murit încă”.

(G.K. Chesterton, Manalive [1912]).