Nu vă fie teamă de oameni
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (25 iunie 2017)
Lecturi: Ieremia 20,10-13; Romani 5,12-15; Evanghelia Matei 10,26-33.
Omilie
În duminica de astăzi suntem invitați să
reflectăm asupra misterului răului care ne înconjoară și pe care riscăm să-l
închidem oricărei speranței. Liturgia Cuvântului ne încurajează să luptăm
împotriva răului numai să nu ne fie teamă de suferință și de amenințări, căci
Dumnezeu este cu noi. „Nu vă fie teamă”, este „laitmotiv”-ul Evangheliei de
astăzi.
În prima lectură (Ier 20,10-13) luată din profetul Ieremia,
tema este persecutarea din cauza cuvântului lui Dumnezeu ce lovește profetul: este
figura exemplară a întregii comunități iudaice. Este cea mai cunoscută dintre
„confesiunile” lui Ieremia; este ultima. Profetul „a dezbătut toată existența
sa cu Dumnezeu tocmai în slujirea și încercările sale pe care trebuia să le
suporte” (Gerhard von Rad). Auzim tânguielile profetului: „Am auzit calomniile mulțimii…
«Învinuiţi-l!»”. Credinţa sa este pusă la încercare. Domnul îi ia apărarea. Dumnezeu
i-a promis să-i fie alături pentru a-l elibera de persecutorii săi. Figura
omului drept care pentru dreptatea sa faţă de Dumnezeu, devine incomod pentru
prietenii şi contemporanii săi. Întrucât profetul denunţă silniciile şi
nedreptăţile lor, aceştia se aliază împotriva lui cu nenumărate persecuţii. Fidelitatea
față de vocația sa este o cucerire zilnică care cunoaște dubii și crize și care
de atâtea ori apasă ca un blestem, mai ales când simte tăcerea lui Dumnezeu,
așa cum declară la începutul „confesiunii” sale din fragmentul de astăzi. Dar,
pe neașteptate, cerul se deschide: Domnul apare alături de profetul său umilit
și marginalizat și îi oferă protecția sa. Textul exprimă convingerea lui că
nimic nu i se poate întâmpla atâta timp cât îl are aliat pe Dumnezeu: „Domnul
este cu mine ca un luptător puternic, de aceea, cei care mă urmăresc se vor
poticni şi nu vor reuşi să mă biruie!” (v. 11). Profetul încheie tânguirea sa
cu o laudă. „Cântaţi Domnului, lăudaţi-l pe Domnul!” Căci eliberează sufletul
celui mizerabil, al cerșetorului, celui încercat de către oameni pentru a-și
pune încrederea numai în Dumnezeu – de unde și „săracii” Domnului. Sunt
descendența spirituală a lui Ieremia.
Încă o dată Biblia demonstrează
că nu cunoaște disperarea totală: chiar și în experiența cea mai amară face să
apară la orizont o licărire de speranță în Dumnezeul cel drept.
În Scrisoarea către Romani (Rom 5,12-15), apostolul Paul ne vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu față
de creștin. Există tripla libertate – de moarte, de păcat, de lege – prin
justificarea lui Cristos. Sunt oamenii care au căzut în păcat: „printr-un
singur om a intrat păcatul în lume, şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a
trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit...” (v. 12). Este un Adam
păcătos, adică o omenire a răului sau a distrugerii. Ce pretenție, ce
nedreptate! Dar existența umană este incompletă dacă privim păcatul. Această
prezenţă a răului, o constatăm în fiecare zi. Însă păcatul nu poate avea
ultimul cuvânt de spus. Prin moartea şi învierea sa, Isus a inaugurat mântuirea,
triumful binelui, al iubirii și al dreptății. Puterea sa este mai mare decât a
răului. „Însă darul nu este la fel cu greşeala: căci dacă prin greşeala unuia
singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului
unui singur om – Isus Cristos – a fost
revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (v. 15). Sfântul Paul scoate în
evidenţă solidaritatea noastră în condamnarea, pentru a sublinia aceeaşi
solidaritate în harul care ne este dăruit prin Cristos. S-a vorbit mult despre
„păcatul originar”, dar poate nu suficient de „harul original” obținut prin
Cristos. Îmbrăţişând credinţa, creştinul se face vrednic de harurile necesare
practicării ei, deoarece devine solidar cu Cristos: „a fost revărsat cu prisosinţă
asupra celor mulţi”.
În Evanghelie după Matei (Mt 10,26-33) ascultăm astăzi o parte din
discursul pe care Isus îl adresează apostolilor trimiţându-i în misiune în
lume. Când sfântul Matei a scris Evanghelia sa, creştinii erau persecutaţi,
urmăriți şi dați la moarte. Trebuie să reauzim acest cuvânt al Domnului: „Nu vă
temeţi de oameni... Nu vă fie teamă... Eu sunt cu voi!” Evanghelia invită
discipolul să aibă curaj. Expresia „nu vă temeţi” revine de trei ori în câteva
rânduri. Şi sunt indicate formele de curaj ce trebuie manifeste în mod concret:
curajul în persecuţie, curajul de a vorbi clar, curajul de a nu se ruşina
niciodată de Cristos în faţa oamenilor. Este siguranţa că suntem în mâinile
Tatălui. Este curajul care vine din credinţă şi din libertate adevărului. Condiţia
este de a-l iubi pe Cristos mai presus de toate.
În anul 304 împăratul roman Diocletian le-a interzis
creştinilor, sub pedeapsa cu moartea, să nu posede Scripturile, să nu se reunească
duminica pentru celebrarea sfintei Liturghii şi să nu construiască locuri
pentru adunările lor religioase. În mica localitate Abitene din Tunisia de azi,
49 de creştini au fost surprinşi într-o duminică pe când, reuniţi în casa lui
Octavius Felix, pentru celebrarea sfintei Liturghii, sfidând interdicţiile
împăratului. Arestaţi, au fost duşi în oraşul Cartagina pentru a fi interogaţi
de proconsulul Anulin. Semnificativ, între altele, este răspunsul pe care
Emeritus, unul dintre ei, l-a dat proconsulului care îi întreba de ce au
încălcat ordinul împăratului. El a răspuns: „Sine dominico non
possumus!” În traducerea românească: „Fără duminică noi nu putem trăi!” Nu putem trăi fără ca să ne reunim
duminica pentru celebrarea sfintei Liturghii. Ne-am pierde forţele pentru a
înfrunta dificultăţile zilnice. După ce au fost torturaţi
cumplit, cei 49 de martiri din Abitene au fost ucişi. Au întărit prin vărsarea
sângelui credinţa lor. Au murit, dar au învins iar astăzi îi cinstim în gloria
lui Cristos înviat din morţi.
Isus îi instruieşte în evanghelia
de astăzi cu privire la cum să depăşim această teamă paralizantă. Evanghelia se
termină cu un avertisment foarte hotărâtor: „Oricine va da mărturie pentru mine
înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel
din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu
înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (vv. 32-33). Sfântul Matei, plecând de la experiența
comunității ecleziale, supusă puternicei sinagogii iudaice, trasează figura
apostolatului ca „mărturisitor” al credinței: un adevărat „martir”. Creștinul
este încredințat riscului lumii. În această furtună se aude glasul lui Cristos,
care devine un refren insistent: „Nu vă temeți de oameni…” Asupra creștinului
veghează gingașa și iubitoarea prezență a lui Dumnezeu, care privește
părintește la micile și fragilele realități: păsări, fire de păr din cap…
Vestea cea bună din duminica de
astăzi este că Dumnezeu nu ne abandonează; ba, dimpotrivă, el are grija de noi
toți. Dincolo de cruce, se află certitudine învierii, pe care o sărbătorim în
fiecare duminică.
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu