În frunză de cucută-amară
îmi fluier bucuriile – şi-o nenţeleasă teamăde moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.
feciorelnicul avânt,
dar vi-e atât de fragedă podoaba,
că nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.
că sunteţi roşii, roşii
cum n-au putut să fie pe pământ
decât aprinşii, marii stropi de sânge ce-au căzut
pe stânci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.
Lucian Blaga [1921]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu