† Duminica a 19-a de peste an (A): Acel Cuvânt şi temerile noastre (omilie)

Isus merge pe mare - de Ivan Aivazovsky

Evanghelia – Matei 14,22-33: Îndată ce a săturat mulţimea în pustiu, Isus a poruncit ucenicilor săi să urce în luntre şi să treacă înaintea lui pe ţărmul celălalt. Între timp avea să dea drumul mulţimii. După ce a dat drumul mulţimii, el s-a urcat pe munte singur, ca să se roage. Când s-a lăsat seara, se afla tot acolo singur. Luntrea se îndepărtase deja la o bună bucată de ţărm şi era aruncată de valuri încoace şi încolo, căci vântul le era împotrivă. Spre ziuă, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când l-au văzut venind pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, deoarece credeau că e o stafie şi au început să strige de frică. Dar Isus le-a vorbit: “Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi!” Petru i-a zis atunci: “Doamne, dacă eşti tu, porunceşte-mi să vin la tine pe apă”. Isus i-a zis: “Vino!” Petru a coborât din luntre şi a început să meargă pe apă îndreptându-se spre Isus. Dar văzând că vântul era puternic, l-a apucat frica şi, fiindcă a început să se scufunde, a strigat: “Doamne, salvează-mă!” Isus i-a întins îndată mâna, l-a prins şi i-a zis: “Om cu puţină credinţă, pentru ce te-ai îndoit?” După ce au urcat în luntre, vântul s-a oprit. Atunci cei care erau în luntre, s-au plecat în faţa lui Isus şi au spus: “Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

 

Omilie

 

Citind episodul evanghelic pe care ni-l propune liturgia cuvântului de astăzi ar părea că toată atenţia ne este concentrată asupra puterii lui Isus care merge pe ape şi nu atât asupra lui Isus care calmează furtuna de pe mare.

 

Cred că este mai folositor pentru noi să ne oprim asupra altor două aspecte: rugăciunea solitară a lui Isus („s-a urcat pe munte singur ca să se roage”) şi puţina credinţă a lui Petru („om cu puţină credinţă, pentru ce te-ai îndoit?”).

 

În ritmul alert al zilei sale, Isus găseşte mereu timp pentru rugăciune, fie dimineaţa devreme, fie seara târziu, după ce dă drumul mulţimilor. Nu ne este posibil nouă să pătrundem tot secretul acestei rugăciuni solitare. Însă putem cel puţin să ne apropiem puţin făcând trei observaţii.

 

Isus s-a îndreptat totdeauna spre Dumnezeu invocându-l cu numele de „Tată”. Astfel rugăciunea lui Isus este înainte de toate filială. Îndreptându-se către Dumnezeu ca spre Tatăl, Isus revelează relaţia sa cu totul aparte, unică, ce îl leagă de El.

 

Dar tocmai pentru că este filială – şi aceasta este a doua observaţie – rugăciunea lui Isus este ascultătoare. În acelaşi timp este rugăciunea Fiului şi a slujitorului lui Yahweh. Deja în termenul tată sunt incluse amândouă dimensiunile: familiaritatea şi ascultarea. Conştiinţa propriei filiaţiuni şi a totalei dependenţe sunt cei doi poli ai rugăciunii lui Isus, şi sunt structurile esenţiale ale persoanei sale. Nu aşa ar trebui să fie cu fiecare creştin?

 

Mai este încă o a treia notă: Isus mai era conştient că este om, şi ca om – în singurătate – se confruntă cu Tatăl şi cu Cuvântul său pentru a regăsi în fiecare zi claritatea şi curajul pentru drumul său.

 

Dar să revenim la a doua temă sugerată. Barca lovită de valuri, teama ucenicilor, cuvintele lui Isus şi strigătul lui Petru, toate acestea ne fac să înţelegem că episodul vrea să fie un simbol al comunităţii creştine care trece prin greutăţi. Dar nici o teamă: este Domnul. Important este a avea credinţă şi a ne ruga asemena lui Petru: „Doamne, salvează-mă!” Trebuie să ne oprim la dialogul dintre Petru şi Isus. Petru merge pe apă ca Isus, dar nu prin puterea lui proprie. Posibilitatea sa de a merge pe apă depinde numai de cuvântul Domnului („vino!”), iar forţa stă în întregime în credinţă. Aceasta este marea lecţie pentru toţi. Prins puternic de această credinţă, ucenicul poate repeta aceleaşi miracole ale Domnului. Dar dacă această credinţă scade („om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?”), atunci ucenicul devine cu uşurinţă pradă forţelor răului. Dubiul despre care se vorbeşte aici nu este dubiul intelectual cu privire la adevărul credinţei, ci lipsa de încredere în faţa dificultăţilor vieţii.

 

(pr. Bruno Maggioni [07.08.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:  http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4720).

 

Sfânta Tereza Benedicta a Crucii [Edith Stein] (1891-1942), fecioară martiră, patroană a Europei

Sfânta Tereza Benedicta a Crucii

Au luptat o luptă dură împotriva naturii proprii, pentru ca viaţa păcatului în ei să moară şi să dea spaţiu vieţii Duhului. În această luptă se cere cea mai mare tărie. Însă crucea nu este scop; crucea este înălţată ca să arate cerul. Nu numai că este semn, dar este chiar armura nebiruită a lui Cristos (Tereza Benedicta a Crucii, “Scientia Crucis”, Werke, I, Friburgi in Br. 1983, 15‑16).

Edith Stein (Maria di Lorenzo: www.santiebeati.it.) s-a născut la Wrocław (Breslau), capitala Sileziei prusace, la 12 octombrie 1891, într-o familie de evrei rezidenţi în Germania. Educată în valorile religiei izraelite, la 14 ani abandonează religia părinţilor şi devine atee. Studiază filozofia la Göttingen, devenind discipolă a lui Edmund Husserl, fondatorul Şcolii fenomenologice. Dobândeşte faima unui filozof strălucit. În 1921, se converteşte la catolicism şi primeşte Botezul în 1922. Timp de opt ani, predă la Speyer (1923-1931). În 1932, este chemată să predea la Institutul Pedagogic din Münster, în Westfalia, dar activitatea sa este suspendată după un an din cauza legilor rasiale. În 1933, urmând o dorinţă pe care a îmbrăţişat-o de mult timp, intră ca postulantă la Carmelul din Köln. Îşi ia numele de sora Tereza-Benedicta a Crucii. La 2 august 1942, este luată de Gestapo şi dusă în câmpul de exterminare de al Auschwitz-Birkenau, unde, la 9 august, moare în camera de gazare. În 1987, este proclamată fericită şi apoi canonizată de Ioan Paul al II-lea, la 11 octombrie 1998. Împreună cu sfânta Brigitta a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, este declarată, în 1999, co-patroană a Europei.

 
Un pumn de cenuşă şi de ţărână

Un pumn de cenuşă şi de pământ negru trecut prin focul cuptoarelor de la Auschwitz: este ceea ce mai rămâne astăzi din sfânta Tereza Benedicta a Crucii, cunoscută în lume cu numele de Edith Stein. Dar într-un fel simbolic, pentru că din ea, practic, nu mai este nimic. O amintire a tuturor celor nevinovaţi exterminaţi, şi au fost cu milioanele, în lagărele naziste. Acest pumn de pulbere se găseşte sub pavimentul bisericii parohiale “Sfântul Mihai”, în nordul oraşului Breslau, astăzi Wrocław, la câţiva paşi de palatul cenuşiu, anonim, pe uliţa “Sfântul Mihai” nr. 38, care a fost timp de mulţi ani casa familiei Stein. Locul frământatei tinereţe a lui Edith, a durerii şi a despărţirii sale.

Sfântul Dominic (1175-1221), fondatorul Ordinului Fraţilor Predicatori

Minunea sfântului Dominic
de Vlaho Bukovac

“În el am aflat un om care a trăit pe deplin viaţa apostolilor; nu am nici un dubiu că el este pus alături de ei în slava cerească” (Cuvintele papei Grigore al IX-lea în ziua canonizării; cf. Liturgia orelor).

Tocmai acesta era idealul lui Dominic de Guzmán: să trăiască împreună cu fraţii săi viaţa apostolilor, pentru a fi credibili în mijlocul oamenilor când predicau Vestea cea Bună.

S-a născut în anul 1175, la Caleruega, Dieceza de Osma, provincia de Burgos, în familia lui Felix Guzmán şi a fericitei Ioana de Aza. Până la 14 ani, a studiat, călăuzit fiind de un preot învăţat care era şi unchi al său, apoi a urmat cursurile de trei şi patru materii în celebrele şcoli din Palencia şi apoi patru ani de teologie. Era încă student, în timpul foametei din regiune, când a fondat o casă de primire pentru cei săraci şi, cu acea ocazie, şi-a vândut până şi cărţile.

Doi sfinţi în căutarea unei mirese

O dată terminate studiile, el a intrat în rândul canonicilor regulari ai Capitlului Catedralei din Osma, unde a ajuns foarte curând secundul superiorului. Când superiorul său, Diego d'Azebes, episcop de Osma, a fost ales de regele din Castilia pentru o misiune delicată, Dominic a trebuit să-l însoţească, şi astfel, a avut posibilitatea de a traversa de două ori Europa.

Je cherche son visage (Eu caut faţa lui)

 

Eu caut faţa lui

 

Ref: Eu caut faţa lui, faţa lui Dumnezeu.
Eu caut faţa lui, în sufletul tău.

1. Sunteţi chiar trupul său,
Sunteţi sângele său,
Sunteţi iubirea lui,
Atunci, ce aţi făcut din el?

2. Sunteţi şi pacea lui,
Sunteţi bucuria lui,
Sunteţi copiii lui,
Atunci, ce aţi făcut din el?

Partituri:

 

http://partitions-catho.e-monsite.com/medias/files/sm-002-je-cherche-le-visage.pdf

† Schimbarea la Față a Domnului (A): Licăriri ale gloriei (omlile)

Trasfigurazione Cristo - by Roberto Alabiso

Evanghelia – Matei 17,1-9: În acel timp, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte, pe un munte înalt. Acolo s-a schimbat la faţă înaintea lor: faţa lui strălucea ca soarele, iar hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată, li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu el. Petru, luând cuvântul, i-a zis lui Isus: „Doamne, ce bine ne simţim aici! Dacă vrei, să facem aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit, iar din nor s-a auzit un glas care le-a zis: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria. Pe dânsul să-l ascultaţi!” Auzind aceasta, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. Dar Isus s-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi”. Iar ei, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur. Apoi, coborându-se de pe munte, Isus le-a dat această poruncă: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morţi”.

 

Omilie

 

Astăzi este sărbătoarea Schimbării la Faţă a lui Isus. Transfigurarea are loc după prima vestire a morţii lui Isus (Mt 16,21). Această vestire tulbură capetele ucenicilor, mai ales al lui Petru (Mt 16,22-23). Ei aveau picioarele în mijlocul săracilor, dar capul şi-l pierduseră în ideologia dominantă a timpului. Aşteptau un mesia glorios. Crucea era o piedică pentru a crede în Isus. Transfigurarea, unde Isus apare glorios pe vârful muntelui, era pentru ei un ajutor pentru a putea depăşi trauma crucii şi a descoperi în Isus pe adevăratul Mesia. Dar chiar şi cu aceasta, mulţi ani după aceea, când Vestea cea Bună era răspândită deja în Asia Mică şi în Grecia, Crucea continua să fie pentru iudei şi pentru păgâni o mare piedică în a-l accepta pe Isus ca Mesia. „Crucea este nebunie şi scandal!”, aşa spuneau ei (1Cor 1,23). Unul dintre cele mai mari eforturi ale primilor creştini consta în a ajuta persoanele să-şi dea seama că crucea nu era scandal, nici nebunie, ci expresia cea mai frumoasă şi mai puternică a forţei şi înţelepciunii lui Dumnezeu (1Cor 1,22-31). Evanghelia de astăzi ajută în acest sens. Arată că Isus vede realizându-se profeţiile şi că crucea era drumul spre glorie. Nu există o altă cale.

 

Mt 17,1-3: Isus s-a schimbat la faţă înaintea lor. Isus urcă pe vârful muntelui. Luca adaugă faptul că s-a urcat ca să se roage (Lc 9,28). Acolo, pe vârf, Isus apare în glorie înaintea lui Petru, Iacob şi Ioan. Împreună cu Isus apar şi Moise şi Ilie. Muntele înalt evocă Muntele Sinai, unde, în trecut, Dumnezeu şi-a arătat voinţa în faţa poporului, dându-le tablele  legii. Hainele albe amintesc de Moise care avea o străfulgerare de lumină, atunci când vorbea cu Dumnezeu pe munte şi primea de la el legea (cf. Ex 34,29-35). Ilie şi Moise, cele mai mari autorităţi ale Vechiului Testament, stau de vorbă cu Isus. Moise reprezintă Legea, Ilie îi reprezintă pe Profeţi. Luca ne spune că vorbeau despre „ieşirea” (moartea) lui Isus la Ierusalim (Lc 9,31). Astfel este clar că Vechiul Testament, atât Legea cât şi Profeţii, învăţau deja că pentru Mesia, drumul gloriei trebuia să treacă prin cruce.

 

Mt 17,4: Lui Petru îi place, dar nu înţelege. Lui Petru îi place şi vrea să oprească acest moment plăcut pe munte. Se oferă să construiască trei colibe. Marcu spune că lui Petru îi era teamă, fără să ştie ce vorbea (Mc 9,6), iar Luca adaugă faptul că ucenicilor le era somn (Lc 9,32). Ei sunt asemenea nouă: e greu pentru ei să înţeleagă crucea!

 

Mt 17,5-8: Glasul din cer clarifică faptele. Atunci când Isus este învăluit de glorie, un glas din cer spune: „Acesta este Fiul meu, preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria. Pe dânsul să-l ascultaţi!”. Expresia „Fiul preaiubit” evocă figura lui Mesia Slujitor, vestit de profetul Isaia (cf. Is 42,1). Expresia „ascultaţi-l” evocă profeţia care promitea venirea unui nou Moise (cf. Dt 18,15). În Isus, se împlinesc profeţiile VT. Ucenicii nu pot să se mai îndoiască. Isus este adevăratul Mesia glorios şi drumul pentru a ajunge la glorie trece prin cruce, după cum a fost vestit în profeţia despre Mesia Servitor (Is 53,3-9). Gloria Transfigurării o dovedeşte. Moise şi Ilie o confirmă. Tatăl o garantează. Isus o acceptă. Înaintea a tot ce se întâmpla ucenicilor le este frică şi cad cu faţa la pământ. Isus se apropie, îi atinge şi le spune: „Sculaţi-vă. Nu vă temeţi!”. Ucenicii îşi ridică ochii şi îl văd pe Isus singur şi pe nimeni altcineva. De aici înainte Isus este unica revelaţie a lui Dumnezeu pentru noi! Isus şi numai el este cheia de înţelegere a Scripturii şi a vieţii.

 

Mt 17,9: A şti să ţii tăcerea. Isus le cere ucenicilor să nu spună nimic nimănui până când va învia din morţi. Marcu spune că ei nu ştiau ce voia să însemne a învia din morţi (Mc 9,10). De fapt, nu înţelege semnificaţia crucii cel care nu leagă suferinţa de înviere. Crucea lui Isus este dovvada că viaţa este mai puternică decât moartea. Înţelegerea deplină a urmării lui Isus nu se obţine cu instruire teoretică, dar cu angajare practică, mergând cu el de-a lungul drumului de slujire, de la Galileea până la Ierusalim.

 

Pentru o confruntare persoanlă: credinţa ta în Isus ţi-a dat vreun moment de transfigurare şi de profundă bucurie? Aceste momente de bucurie, cum ţi-au dat tărie în ceasurile de dificultate? Cum se poate schimba azi atât viaţa personală cât şi cea familială, viaţa comunitară?

 

(Prin grija Carmelitanilor; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=13278).

Sfințirea Bazilicii „Santa Maria Maggiore” din Roma

Bazilica „Santa Maria Maggiore” din Roma

 

Bazilica „Santa Maria Maggiore” din Roma - banner interior

 

Pentru a-şi arăta cinstirea şi iubirea faţă de Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, încă din primele veacuri, creştinii au înălţat lăcaşuri de închinare şi le-au dedicat ei, dându-le diferite titluri ce exprimau laude aduse Maicii Domnului, sau împrejurării legate de construirea respectivei bisericii. Roma creştină i-a închinat Fecioarei Maria peste o sută de biserici, multe dintre ele fiind construite pe locul unor temple şi clădiri ale Romei păgâne. Astfel, Biserica S. Maria Antiqua – „Sfânta Maria din Vechime” este reclădită din templul Minervei, în forul roman; Sf. Maria dei Martiri – „Sfânta Maria a Martirilor” este Panteonul roman, închinat cinstirii tuturor zeilor şi transformat în lăcaş de cult creştin în secolul al VII-lea. Între bisericile cele mai vechi închinate Maicii Domnului în oraşul Roma este şi Bazilica Sancta Maria Maggiore – „Sfânta Maria cea Mare”. După cum spune şi numele, este mai mare decât celelalte monumente mariane; s-a numit şi „Bazilica Liberiană”, deoarece se află pe locul şi temeliile bazilicii zidite de Papa Liberiu (352-366) pe ruinele unui vechi templu păgân.

O scriere apărută mai târziu spune că, în noaptea de 5 august a anului 352, Maica Domnului s-a arătat concomitent papei Liberiu şi unui patrician roman şi le-a cerut să construiască o biserică acolo unde în dimineaţa următoare vor găsi pământul acoperit cu un strat de zăpadă. A doua zi, o ninsoare neobişnuită, miraculoasă, acoperea o suprafaţă întinsă de pământ pe vârful colinei Exquilino. Papa şi bogatul patrician s-au apucat de lucru şi au început construirea primului mare sanctuar marian, căruia iniţial i s-a dat numele de Sancta Maria ad Nives – „Sfânta Maria a Zăpezii”. Un secol mai târziu, papa Sixt al III-lea, pentru a ridica un monument în amintirea Conciliului din Efes (431), la care a fost definită maternitatea divină a Mariei, a reconstruit biserica, dându-i dimensiunile actuale. Din această primă construcţie se păstrează navetele cu şirurile de coloane robuste în stil roman şi treizeci şi şase de mozaicuri admirabile, care împodobesc nava principală. La stabilirea formei actuale şi înfrumuseţarea bazilicii au contribuit mulţi papi, de la Sixt al III-lea, care a putut să ofere „poporului lui Dumnezeu un monument mai mare”, închinat cinstirii Fecioarei Maria, căreia credincioşii îi acordă un cult „mai mare” (hiperdulie) decât cel acordat sfinţilor (dulie), până la papii din epoca noastră. Bazilica se mai numeşte şi Santa Maria ad praesepe – „Sfânta Maria a presepiului”, deoarece, în secolul al VI-lea, au fost aduse în ea scândurile unei iesle, considerată a fi rămase din ieslea în care a fost culcat Pruncul Isus în peştera din Bethleem.

Credinţa, arta şi istoria au făcut din Bazilica Sancta Maria Maggiore un model şi un simbol al evlaviei creştine faţă de Preacurata Fecioară Maria. Pentru acest motiv, în anul 1568, s-a introdus în calendarul roman comemorarea sfinţirii, ca o chemare şi un îndemn la cultivarea şi adâncirea devoţiunii către Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu. Mai mult decât splendoarea monumentală a bazilicii, istoria străveche ne destăinuie taina acestei devoţiuni; chiar şi în timpul călduros al verii, Sfânta Maria face să apară stratul de zăpadă imaculată, adevărata temelie a lăcaşului închinat ei. Cinstirea Fecioarei fără pată îl ajută pe creştin să-şi păstreze nevinovăţia sufletului chiar în mijlocul unei lumi aprinse de focul patimilor şi, pe temelia nevinovăţiei, să înalţe templul viu al vieţii închinate lui Dumnezeu.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2766/Sfintirea-Bazilicii-Sf-Maria-cea-Mare-.aspx).

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), preot

“Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină care se răspândeşte în mod misterios în jur” (A. Monnin, Esprit du curé d’Ars, Paris 1899, p. 87).

Acest text luat, dintr-una din catehezele sfântului, exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el şi explică de ce erau aşa de numeroase pelerinajele la Ars, ajungând cifra de o sută de mii în ultimii ani ai lui Vianney.

Un ignorant sau un înţelept

Ioan Maria s-a născut la Dardilly, pe atunci un sătuc din Dieceza de Lyon, la 8 mai 1786, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă. Erau ani întunecoşi pentru religie în Franţa. În timpul celei de-a doua terori, chiar şi biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă.

Viitorul paroh de Ars a primit Prima Sfântă Împărtăşanie în ascuns, într-o casă, în timpul unei Liturghii clandestine şi, din contactul cu preotul, de atunci a înflorit în inima sa prima dorinţă de a deveni preot. O idee care părea utopică pentru situaţia politică din ţară şi din cauza imposibilităţii de a frecventa şcoala.

În 1806, nu departe de Dardilly, un preot curajos, Carol Balley, deja maestru de novici în celebrul convent “Sfânta Genoveva”, acceptase numirea ca paroh la Écully şi deschisese aici o şcoală parohială pentru pregătirea viitorilor candidaţi la preoţie mai înainte de a-i trimite la seminar. Şi Ioan s-a prezentat aici: un caz, omeneşte vorbind, disperat, deoarece avea mai mult de 20 de ani şi cunoştea cu greu primele elemente ale citirii şi ale scrierii.

Balley l-a ascultat, i-a apreciat candoarea inimii şi tenacitatea de ţăran şi l-a admis la şcoala sa. Nu era uşor pentru tânăr să urmeze lecţiile maestrului, mai ales, cele privitoare la limba latină care nu-i intra nicicum în cap, dar reuşea foarte bine să înveţe adevărurile credinţei şi să practice virtuţile creştine.

Ultimul concert al grupului Song