Ce câștig eu cu
credința mea? „Împărăția” lui Dumnezeu!
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (26 iulie 2020)
Lecturi: 1Regi 3,5-12; Romani 8,28-30; Evanghelia Matei
13,44-52;lecturi
Omilie
În această duminică Cuvântul lui Dumnezeu ne
invită să cerem darul înțelepciunii pentru a pătrunde fiecare clipă a vieții
noastre reale. În Evanghelie sunt ultimele parabole despre „împărăția cerurilor”.
Domnul insistă ca ascultătorii să-și sacrifice totul, fără ezitare, pentru a
intra în „împărăția” lui Dumnezeu: e cea mai mare comoară dăruită de Domnul. Astăzi
cel mai urgent lucru este să mărturisim că credința e un „dar” care trebuie
căutat, nu ratat sau risipit; e un câștig. În a doua lectură apostolul ne
conduce la bogăția ascunsă a credinței: înălțarea umanității în gloria lui
Cristos, primul născut al noii creații.
Oare
nu „mândria crucii” străluceşte cel mai mult în Padre Pio? Cât de actuală este
spiritualitatea crucii, trăită de umilul capucin din Pietrelcina! Timpul nostru
trebuie să redescopere valoarea ei, pentru a-şi deschide inima spre speranţă.
In toată existenţa lui, el a căutat întotdeauna o mai mare conformare cu Cel
Răstignit, având conştiinţa că a fost chemat să colaboreze în chip special la
opera răscumpărării. Fără această referinţă constantă la cruce, nu s-ar putea
înţelege sfinţenia lui [1].
Divinul Constructor îşi
pregăteşte pietrele cu care să construiască edificiul etern, caută să
pregătească pietrele cu care are de gând să construiască edificiul etern
printr-o purificare mântuitoare şi atentă, prin lovituri repetate de daltă, aşa
încât preablânda noastră mamă, sfânta Biserică Catolică, să cânte imnul
oficiului sfinţirii Bisericii [2].
Francesco Forgione [3] s-a născut
la Pietrelcina, provincia Benevento, la 25 mai 1887. La 22 ianuarie 1903, la 16
ani, a intrat în convent şi, ca franciscan capucin, îşi ia numele de fratele
Pius de Pietrelcina. A devenit preot şapte ani mai târziu, pe data de 10 august
1910. În 1916, superiorii s-au gândit să-l mute la „San Giovanni Rotondo”, pe
Muntele Gargano, şi aici, în Conventul „Santa Maria delle Grazie”, a început
pentru părintele Pius o extraordinară aventură de taumaturg şi de apostol al
confesionalului. La 20 septembrie 1918, capucinul a primit stigmatele pătimirii
lui Cristos, care vor rămâne deschise, dureroase şi sângerânde pentru cincizeci
de ani. A murit la 23 septembrie 1968, la vârsta de 81 de ani. A fost declarat
venerabil în 1997, beatificat în 1999 şi canonizat în 2002.
Sfântul Alfons Maria de Liguori s-a născut la 27 septembrie
1696, din mama Ana Caterina Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, și
din tatăl Giusepe di Liguori, ofiţer superior al marinei militare. După trei
zile, conform cu obiceiul napolitan, s-a organizat o mare sărbătoare la palat.
Alături de atâţia nobili a fost invitat şi iezuitul Francesco de Gerolimo, care
se bucura de faimă de sfinţenie în întreg regatul şi era foarte cunoscut în
familia Liguori, fiind capelanul galerelor regale. Omul lui Dumnezeu i-a
felicitat pe părinţi, apoi s-a recules în rugăciune lângă copil, l-a
binecuvântat, l-a luat în braţele sale şi, adresându-se mamei, i-a zis: „Acest
fiu va trăi până la adânci bătrâneţe, nu va muri mai înainte de a avea 90 de
ani, va fi episcop şi va face lucruri mari pentru Isus Cristos”. (Rey-Mermet T.,
Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Cittá Nuova, Roma 1983, p.
54).
EvangheliaMatei 2,1-12: După ce s-a
născut Isus în Betleemul Iudeii în zilele lui Irod, regele, iată că au ajuns la
Ierusalim nişte magi din Răsărit şi întrebau, spunând: „Unde este
regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit
să-l adorăm”. Auzind aceasta, regele Irod s-a tulburat şi tot
Ierusalimul împreună cu el. Adunându-i pe toţi arhiereii şi
cărturarii poporului, a căutat să afle de la ei unde avea să se nască Cristos. Ei i-au spus: „În Betleemul Iudeii, căci aşa este scris de profet: «Şi tu, Betleem, pământ al lui Iuda, nicidecum nu eşti cea mai mică dintre
cetăţile de seamă ale lui Iuda; căci din tine va ieşi stăpânitorul care va
păstori poporul meu, Israel»”. Atunci Irod, chemându-i pe magi în
secret, a aflat de la ei timpul precis când li s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a spus: „Mergeţi şi informaţi-vă cu exactitate
despre copil şi, când îl veţi fi găsit, făceţi-mi cunoscut şi mie ca să merg şi
eu să-l ador!” După ce l-au ascultat pe rege, au plecat, şi iată
că steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea înaintea lor până când, venind,
s-a oprit deasupra locului unde era copilul. Când au văzut
steaua, au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare. Şi, intrând în
casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ,
l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi
smirnă. După ce li s-a descoperit în vis să nu se mai întoarcă la
Irod, au plecat pe alt drum în ţara lor.
Omilie
Astăzi celebrăm Epifania
Domnului. Ce este epifania? Mulţi nu ştiu înţelesul acestui cuvânt. În
limba greacă epiphaneia înseamnă „venire”,
„manifestare”, „apariție”. Este tocmai a-l căuta pe Isus, care a venit la noi pe
pământ spre a fi găsit pentru a ne arăta privirea [chipul] lui Dumnezeu.Este manifestarea misterului, revelația
lui Cristos ca adevărata Lumină a tuturor, chiar și a păgânilor. Este
sărbătoarea credinţei oferită lumii întregi. Trebuie să ştiţi că „epifania”
este o manifestare a prezenţei lui Dumnezeu: ceea ce este ascuns devine acum
evident. În această zi, după exemplu magilor, cei au plecat din Orient spre a-l
găsi pe Isus, noi am lăsat casele noastre și am venit să-l căutăm de Domnul.
Liturgia
de astăzi ne invită să reflectăm asupra familiei, în lumina acelei comunități
formate din Iosif, Maria și Isus, pe care textele evangheliei le descriu cu o
mare sobrietate și discreție.
În
prima lectură, luată din cartea Genezei (Gen 15,1-6; 21,1-3), ni se vorbește despre credinţa lui Abraham. Deja
este pregătită mentalitatea că fii sunt darul lui Dumnezeu. Părinții trebuie să-și
păstreze vie conștiința că nu sunt proprietatea lor, dar că sunt „în gestiunea”
lor. Astfel și Isus, darul lui Dumnezeu pentru Maria prin opera Duhului Sfânt
este încredințat grijii lui Iosif. Ca și cum ar participa la suferința lui
Abraham, Dumnezeu intervine cu aceste cuvinte: „Nu te teme!” Și imediat Domnul
vrea să-i asigure lui Abraham o schimbare cu totul superioară forțelor omului:
„Eu sunt scutul tău şi răsplata ta” (v. 1). Ela ascultat cuvântul Domnului și trebuie să se lase condus în noapte
pentru că în acest mod va putea să facă experiența surprinzătoare a cerului
înstelat care luminează întunericul. Singurul care rămâne în noapte poate
percepe frumusețea și consolarea unui cer înstelat. Noaptea obscură a lui
Abraham și a Sarei – cei doi soți în vârstă, fără mângâierea unui copil – se
sfârșește cu promisiunea divină. „Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă
poţi să le numeri! […] Aşa va fi descendenţa ta” (v. 5). A crezut Abraham în
Cuvântul lui Dumnezeu care îi promitea un urmaș ieșit din sângele său. Prin
acest fiu – Isac – Dumnezeu descoperă iubirea și fidelitatea sa. Înţelegem că
credinţa nu este doar o aderare la ideile altora ci în primul rând este a merge
pe un drum nou pe unde îți arată Domnul. Abraham se încrede în cuvântul său,
fără ezitări; nu uită de promisiune, nu avansează rezerve sau suspiciuni. „A
crezut în Domnul şi Domnul i-a considerat aceasta ca dreptate” (v. 6). Dumnezeu
e la superlativ și Abraham este într-un raport preferențial cu Domnul.
Astăzi îl sărbătorim pe primul
martir al creştinismului, pe sfântul Ştefan care şi-a vărsat sângele pentru
credinţa în Cristos. Intenția liturgiei de astăzi este de a asocia sărbătorii Crăciunului
pe sfinții din Noul Testament care au fost slujitori fideli ai Cuvântului făcut
om. Ieri, în prima zi a nașterii Domnului, am avut ieslea cu pruncul abia
născut, cu cântarea îngerilor și vizita păstorilor. Astăzi este sângele sfântului
Ștefan, ucis cu pietre, pentru că a avut curajul să creadă în promisiunea exprimată
în simplitatea ieslei. Poimâne – uciderea pruncilor nevinovați – ne vorbește
despre soarta care îl așteaptă pe Fiul lui Dumnezeu, astăzi copil, mâine
răstignit pe cruce. Contrasul este enorm. Ne vorbește despre prețul mântuirii
noastre, despre uneltirile obscure pe care oamenii le urezesc dintotdeauna
împotriva lui. Ne vorbește despre păcatul lumii și despre istoria adevărată a
Bisericii lui Cristos. Se desleagă astăzi deja acel duel minunat și neîncetat
dintre forțele răului care ar voi să-l închidă definitiv într-un mormânt de
moarte mai întâi pe Cristos și apoi pe urmașii săi. Toți persecutorii Bisericii
ar trebui să înțeleagă că sângele martirilor, începând de la cel al lui Ștefan
până la cel al martirilor zilelor noastre, a fost totdeauna sămânța care a
făcut să se nască noi fii prin botez.
Sfântul Ştefan s-a lasăt cucerit
de acest Cuvânt divin şi a devenit primul martir, martor al lui Cristos. A fost
omul credinţei. Aşa îl caracterizează sfântul Luca în Faptele Apostolilor (Fap6,8-10; 7,54-59) –
din care am luat o lectură – descriind alegerea celor şapte diaconi. Cel dintâi
a fost ales Ştefan „plin de har şi de putere” (v. 8), „plin de Duh Sfânt” (v.
55). Ştefan ne arată ce înseamnă cu adevărat să crezi în Cristos. Ce este
credinţa? A crede în Isus nu înseamnă a accepta nişte idei, nişte învăţături,
nişte adevăruri de credinţă, ce ni le-a descoperit alții. Credinţa nu este doar
un act al minţii, ci un act al fiinţei umane, la care iau parte mintea, voinţa
şi inima omului. Credinţa, pentru Ştefan, este o adeziune, un ataşament, nu
faţă de învăţătura unui om ce a trăit pentru un timp pe pământ, apoi a
dispărut, ci faţă de o persoană vie, Cristos, mort, dar înviat. Înainte de a-şi
da sufletul, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Isus stând în
picioare la dreapta lui Dumnezeu!” (v. 56). Credinţa lui Ştefan este o credinţă
vie, concretă, trăită, care se vedea în faptele şi în viaţa sa. Credinţa lui în
Isus este o credinţă însufleţită de o iubire înflăcărată faţă de Cristos.
Data naşterii: 23.03.1941, Izvoarele - IS
Data hirotonirii: 29.06.1965, Alba-Iulia
Adresa: Centrul de spiritualitate, jud. Iasi – Bârnova,
S-a născut la 23 martie 1941 la Izvoarele - Iaşi.
A absolvit Şcoala Generală de 7 clase în anul 1955 la
Săbăoani,
Şcoala de Cantori în anul 1959 la Iaşi
şi Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul
Iosif" din Iaşi în anul 1965.
A urmat studii postuniversitare la Universitatea Pontificală
Urbaniana din Roma,
unde a obţinut doctoratul în dreptul canonic.
A fost sfinţit preot la 29 iunie 1965 la Alba Iulia de către
ep. Marton Aron.
A activat ca vicar la Valea Seacă (1 ianuarie 1966 - 31
martie 1967),
Săbăoani (1 aprilie 1967 - 31 martie 1973),
paroh la Pildeşti (1 aprilie 1973 - 31 august 1979),
prefect şi profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic
"Sfântul Iosif" din Iaşi (1 septembrie 1979 - 30 septembrie 1981),
student la Roma (1 octombrie 1981 - 30 septembrie 1986),
consilier la Arhiepiscopia de Bucureşti (1 octombrie 1986 -
31 decembrie 1989),
profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul
Iosif" din Iaşi (1 octombrie 1986 - 30 septembrie 2000),
capelan la Spitalul Municipal din Prato, Italia (1 octombrie
2000 - 31 octombrie 2002),
profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul
Iosif" din Iaşi (1 noiembrie 2002 - 31 octombrie 2004),
înlocuitor de paroh la Cârlibaba (1 noiembrie 2004 - 31
martie 2005),
preot pensionar la Institutul Teologic Romano-Catolic
"Sfântul Iosif" din Iaşi (1 aprilie 2005 - 30 septembrie 2005),
Solca (1 octombrie 2005 - 213),
Bârnova (2013 - ). Este preot pensionar de la 23 martie
2001.
“Tu l-ai făcut ilustru prin
sfinţenie şi însemnat prin minunile sale, l-ai făcut învăţător eminent pentru
viaţa monastică, şi tuturor l-ai indicat ca învăţător de înţelepciune
spirituală prin dragostea faţă de rugăciune şi de muncă. Strălucită călăuză a popoarelor
spre lumina evangheliei, şi înălţat la cer pe o cale luminoasă, el învaţă
oamenii din toate timpurile să te caute pe tine, o, Părinte, pe drumul cel
drept şi să caute bogăţiile cele veşnicie pregătite de tine!”[1]
Grigore cel Mare este singurul care ne povesteşte, cu credibilă veridicitate,
în Dialogurile sale, viaţa sfântului Benedict, chiar dacă cu criterii
istorice diferite de cele de azi. “Dacă exista un om B spune cardinalul
benedictin Schuster B care să nu înghită cu uşurinţă cele ce i se spuneau,
acesta era, desigur, Grigore, obişnuit să nu creadă dintr-o dată, să analizeze,
să cântărească cuvintele şi ale sale, şi ale altora”[2].
Benedict s-a născut prin anul 470, la Norcia, la circa 80 km de Roma, într-o
familie cu stare economică bună, care îşi putea permite să-l trimită în
capitală, însoţit de credincioasa sa doică, pentru a se perfecţiona în studii
fără să piardă bunele moravuri.
Student la Roma
Dacă în Cetatea Eternă domnea un pic de pace şi se aprinsese din nou speranţa
întoarcerii la strălucirea din antichitate, aceasta se datora lui Teodoric sau,
mai bine spus, consilierilor săi, ca Boeţiu şi Casiodor. Când, în luna mai a
anului 500, regele ostrogot a vizitat Roma şi a ţinut strălucitul său discurs
în for, probabil în mijlocul numeroşilor studenţi adunaţi acolo din
curiozitate, se afla şi Benedict. Sigur era Fulgenţiu africanul, viitorul
episcop de Ruspe, care a rămas aşa de impresionat de spectacol, încât a
exclamat: “Cât de strălucitor trebuie să fie Ierusalimul ceresc, dacă Roma
imperială e aşa de frumoasă!”
Doctorul Alexandru Pesamosca consultând un pacient
Se spune că urmatoarea întâmplare
este adevărată.
Un doctor intrase grăbit în
spital, după ce fusese anunțat prin telefon pentru o intervenție chirurgicală urgentă. El
a raspuns apelului cât mai curand posibil, și-a schimbat hainele și a mers direct
la blocul de operație. L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor,
așteptând medicul. Văzandu-l, tatal a strigat: „De ce v-a luat așa mult timp să
veniți? Nu știți că viața fiului meu este în pericol? Nu aveți simțul
responsabilității?” Medicul a zâmbit și a spus: “Îmi pare rău, nu eram în
spital, și am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul… Iar acum,
mi-aș dori să vă calmați, pentru a-mi putea face treaba”. „Să mă calmez?! Dacă
fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-ați calma? Dacă propriul fiu
v-ar muri acum, ce ați face?” a spus tatăl furios. Doctorul a zambit iar și a
raspuns: „Voi spune ceea ce Iob a zis în Cartea
Sfânta: «Gol am iesit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în
sânul pământului. Binecuvântat fie Numele Domnului». Doctorii nu pot prelungi
viața. Duceți-vă și mijlociți pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce
putem prin harul lui Dumnezeu”. „A da sfaturi când nu suntem îngrijorați e
foarte ușor”, a murmurat tatăl.
Operația a durat câteva ore, după
care medicul a ieșit fericit. „Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!”
Și fără să aștepte răspunsul tatălui, și-a văzut de drum, fugind. „Dacă aveți
vreo întrebare, întrebați-o pe asistenta!” „De ce este așa arogant? Nici nu a
așteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu”, a comentat
tatăl, când a întâlnit-o pe asistenta la câteva minute după ce medicul plecase.
Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe față: „Fiul său a murit ieri într-un
accident de mașina, era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operația
fiului tău. Iar acum, că a salvat viața fiului tău, a plecat fugind pentru a termina
înmormântarea fiului său”.
Niciodată nu judeca pe nimeni, deoarece niciodată nu știi cum e viața
unora, sau ce se întâmpla, sau prin ce trec.
Alexandru Pesamosca (n. 14.03.1930, Constanța, d. 01. 09. 2011,
București) a fost un chirurg pediatru din România. Timp de jumătate de secol,
el a făcut circa 45.000 de operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de
la moarte mii de copii, inclusiv pe cei considerați fără speranță și
inoperabili de către ceilalți medici.
Alexandru Pesamosca s-a născut la
Constanța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”. A
absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul 1954 și a fost
repartizat la Niculești-Jianu (actualmente Dudești, Brăila), un sat de lângă
Fetești, unde a profesat timp de 3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în
calitate de chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”
(1957-1984) și „Budimex” (1984) (actualmente „Marie Skłodowska-Curie”), unde
face un număr mare de operații (circa 45.000 după propriile declarații).
Operează și în străinătate (China, Franța, Italia, Republica Moldova, etc),
dobândind prestigiu internațional în domeniul chirurgiei pediatrice încă
dinainte de 1989. A avut doi fii legitimi care au murit (unul din ei, doctor,
în 1993, a murit din pricina unei tumori cerebrale) și încă două fete și doi
nepoți. A locuit din 1999, de când a rămas văduv, într-o cămăruță din Spitalul
„Marie Sklodovska-Curie” (fostul „Budimex”) din București (sursă: http://www.ziarultimpul.ro/argumente-fara-replici/rotund/2010/10/doctorul-fara-de-argin%C8%9Bi/).
În ultimii ani nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi
care veneau să-i ceară ajutorul.
Acest mare poet al păcii duhovniceşti, tradiţionalist ca
tematică şi îmbinând forma şi vocabularul şcolii tradiţionaliste cu scânteieri
menite să spargă tiparele, pentru a lăsa Duhul să plutească printre cuvintele
sale, s-a născut – culmea! – în anul vestitor al războiului nostru şi deja
pârjolit de crimele împotriva colectivităţilor neînarmate ale civililor,
săvârşite atât de sovietici, cât şi de nazişti, în anul 1941. Iar naşterea sa poate
fi, simbolic, atribuită în mod deosebit cerului, căci a avut loc în prima zi de
Crăciun, la 25 decembrie. De aceea, pe semne, întreaga sa lirică să fie aceea a
unui mistic răpit permanent, ca şi a unui naţionalist cu desăvârşire dăruit
neamului său, până şi prin moartea survenită după Revoluţia din ’89, când
timpul i-a fost împărţit între gazetăria religioasă, neîntrerupte conferinţe
politice şi întru slava şi susţinerea Bisericii Ortodoxe, cu care străbătea
teritoriul Patriei de sus în jos şi de la dreapta la stânga pentru a aduce cu
sine Adevărul. Cu unul dintre aceste prilejuri a fost răpus, într-o bună zi, de
o congestie cerebrală, pe când vorbea adunării entuziaste. A-l asculta
adresându-se publicului său însemna a aparticipa la un spectacol unic, Ioan
Alexandru fiind un orator fără pereche: se dăruia până la ultimul strop de
vlagă, îndemnându-şi auditorii la zbor şi înălţându-le sufletele către
aşternutul picioarelor lui Dumnezeu.
Studiile sale au început cu modestie în satul natal: Topa
Mică – Cluj. După absolvirea ciclului primar, a continuat cu alte trei clase în
satul Sân Mihai. Pentru anii de învăţământ mediu, s-a înscris la liceul “Gh.
Bariţ” din capitala transilvană. Tot la Cluj a început studiile universitare,
în 1963, peste un an mutându-se la Facultatea de Filologie a Universităţii din
Bucureşti, unde şi-a susţinut, în 1968, licenţa. A fost reţinut asistent la
catedra de studii eminesciene a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu a
cărei fire căutătoare de Dumnezeu sufletul său era geamăn. Bursier al Fundaţiei
Humboldt, a urmat cursuri de specializare în limba şi literatura greacă şi
ebraică, la Freiburg, Aachen şi München. A călătorit în Italia, Spania, Grecia,
Israel. Şi-a susţinut teza de doctorat: “Patria lui Pindar şi Eminescu” în 1973.
Încă din cursul studenţiei a fost redactor la revista
“Amfiteatru”, după ce a debutat în “Tribuna” (1960). Debutul în volum a avut
locul în 1964: “Cum să vă spun”. Au urmat: “Viaţa deocamdată” (1965), “Infernul
discutabil” (1966), “Vămile pustiei“ (1969), “Imnele bucuriei “ (1973), “Imnele
Transilvaniei (1976), ca şi culegerile: “Vină” (1967), “Poeme” (1970), “Imne.
1964-1973” (1975). Cu această operă vastă în ciuda tinereţii autorului,
asociată cursului său facultativ de ebraică, ce atrăgea întreg Bucureştiul
tânăr şi iubitor de credinţă şi de cultură, Ioan Alexandru, sprijinit de
profesoara sa numită anterior, care a găsit punctele sensibile ale capilor
terorii, izbutind să le coboare pumnii veşnic ridicaţi pentru a închide gura
oricărui tânăr susţinător al Adevărului, Dreptăţii şi Iubirii, Ioan Alexandru,
spuneam, a ridicat o catedrală închinată creştinismului, într-o epocă dedicată
cu cruzime şi imbecilitate ateismului. Deşi, spre ruşinea îndrumătorilor noştri
duhovniceşti, cererea sa de a funcţiona cadru didactic la Institutul Teologic
de Grad Universitar din Bucureşti a fost respinsă.
În plină dictatură ceauşistă, alături de alţi eroi cvasi
anonimi, a reînviat partidul naţional ţărănesc, acest grup (în care se număra
şi părintele Galeriu) a fost cooptat de vechii naţional-ţărămnişti, câţi mai
rămăseseră vii, când a fost reînfiinţat partidul lui Iuliu Maniu. Ioan
Alexandru a fost vice-preşedinte al acestuia.
[Note
biobibliografice consemnate de Mihai Rădulescu].
Arhitectul spaniol Antoni Gaudi – catalanul supranumit
"arhitectul lui Dumnezeu" – este sărbătorit de Google
la 161 de ani de la naştere modificandu-și logo-ul pe pagina de start cu
ajutorul unor desene care fac trimitere la principalele opere ale lui Gaudi. Antoni Gaudi este cunoscut în special
pentru capodopera sa neterminată, catedrala Sagrada
Familia.
Pe numele lui complet Antoni Placid Gaudi i Cornet, s-a
nascut pe 25 iunie 1852 la Riudoms, sat situat la 4 km de Reus, provincia
Tarragona (Catalonia).Cel mai mic dintre cei 5 copii ai familiei, Gaudi a avut
parte de o sănătate precară în tinerețe care îi va forța și o retragere
timpurie din activitate. A absolvit facultatea Barcelona Higher School of Architecture în 1878 și pentru a-și termina
studiile a lucrat ca ucenic pentru arhitecți și constructori ca Leandre
Serrallach, Joan Martorell, Emili Sala Cortés, Francisco de Paula del Villar y
Lozano si Josep Fontserè.
Iubitor de arhitectură, natură şi
religie, Antoni Gaudi s-a
remarcat prin creaţiile gotice şi suprarealiste. Gaudi este cel mai de seama
reprezentat al stilului Art Nouveau în arhitectura, un stil ușor de
recunoscut datorită liniilor sale curbe, ondulate, bucăților mari de fier și
sticla de formă neregulata și prin natura puternic stilizată îi migăloasă.
Miercuri, 27 martie, Papa Francisc a aprobat decretul privind martiriul slujitorului lui Dumnezeu, Monseniorul Vladimir Ghika, preot diecezan. Cu alte cuvinte, nu peste multă vreme, Monseniorul Ghika va fi beatificat. Anunțul a străbătut cu viteză internetul și fost preluat de presa românească. Însă, mai multe detalii nu au fost oferite. Care este diferența dintre beatificare și sanctificare? De ce a fost luată această decizie? Care este procesul prin care se ajunge la o asemenea hotărâre? Care este însemnătatea profilului spiritual al Monseniorului Vladimir Ghika pentru Bierica Romano-Catolică?
La toate aceste întrebări ne-a răspuns Emanuel Cosmovici, membru al echipei postulaturii Vladimir Ghika, cercetător și editor al volumului Fratelui meu din exil, Epoca stalinista in România in scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, Editura Galaxia Gutenberg, 2008, și al volumului Monseniorul, Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.
Andrei Găitănaru: Care este anvergura figurii sale în cadrul istoriei Bisericii Romano-Catolice?
Emanuel Cosmovici
Emanuel Cosmovici: În România există două dieceze romano catolice, la București și la Iași, precum și 4 dieceze în Transilvania pentru minoritățile maghiară și germană. În dieceza de București, Vladimir Ghika a găsit în anul 1902 o preponderență a minorităților. Biserica era considerată „nemțească”. În Moldova existau, în schimb, puternice comunități catolice, care proveneau parțial din primii creștini ai primelor veacuri.
Monseniorul Ghika a militat pentru inculturarea catolicismului în România. Avea un prestigiu imens între preoții din dieceză, dar și între toți catolicii din țară. A fost un deschizător de drumuri în privința acțiunilor de caritate pentru aproapele în suferință. Pentru el, prezența lui Dumnezeu era o realitatea de care trebuie să fim conștienți în orice clipă.
Yves Congar s-a născut la 13
aprilie 1904 la Sedan, în ţinutul Ardenne. Frecventa cu succes colegiul
municipal, când un eveniment a zguduit seninătatea vieţii sale: primul Război
Mondial din 1914-1919. Teritoriul lor a fost ocupat de trupele germane. Pe când
avea 10 ani, Yves dorea să se facă medic. În primăvara lui 1918 a început să se
gândească în mod serios la preoţie, după ce a experimentat un gol dureros de
singurătate care a durat cam trei luni. La temelia acestei vocaţii era dorinţa
de a predica pentru a-i chema pe oameni la convertire. După terminarea
studiilor liceale la Reims, în 1921 a intrat în Seminarul carmelitan din Paris.
În timpul celor trei ani de filozofie din Seminar a urmat cursurile lui J.
Maritain, pr. Blanche şi ale altora. A participat şi la diferite întâlniri
organizate de un cerc tomist, în care se citea sf. Toma prin intermediul
diferitelor comentarii, şi în cadrul căruia pr. Garrigou-Lagrange predica în
mod obişnuit reculegeri şi exerciţii spirituale.
În timpul serviciului militar la
Saint-Cyr, şi mai apoi la Bingen pe Reno, Congar era în îndoială dacă ar fi
trebuit să intre la benedictini (a căror liturgie o admira) sau la dominicani.
Reîntors la Paris în 1925 a luat hotărârea de a intra la Ordinul sf. Dominic.
Noviciatul de la Amiens a fost o perioadă roditoare, şi un an mai târziu, la 8
decembrie 1926, a depus primele voturi, luându-şi numele de Marie-Joseph.
Primii ani de studiu şi de
predare
La sfârşitul noviciatului, a mers
la Le Saulchoir, la Kain-la-Tombe, în Belgia, pentru a-şi continua studiile. Şi
aici se preda tomismul, dar într-o manieră diferită. În mod deosebit unul
dintre profesori, M.-D. Chenu, era apreciat de toţi, ca medievalist deosebit.
La Le Saulchoir se aprofundau filozofia greacă, studiul biblic şi cel
patristic. Studiile medievale îi ajutaseră atât pe profesori, cât şi pe
studenţi, să-l situeze mai bine pe Sf. Toma în contextul timpului său. Gustul
pentru istorie prezent în Congar încă de mic, s-a trezit din nou în contact cu
ideile şi personalitatea lui Chenu. Cursul său de Istoria doctrinelor a
făcut tânărului student o mare impresie.
"Am ales catolicismul, doar pentru a fi un bun ortodox”
Cu puţin înainte de a fi arestat
Pe monseniorul Ghika îl poţi cunoaşte într-un singur fel - doar admirându-l. Îl admiri când îi afli descendenţa nobiliară, de nepot al ultimului domnitor moldovean, aşa cum îl admiri când descoperi că şi-a închinat toată viaţa aproapelui său, că a fost mereu de partea oamenilor năpăstuiţi şi, călătorind mult, nu a ezitat să intre în cele mai mizere locuri din lume, să aline suferinţe cumplite şi să îngrijească bolnavi muribunzi - de la ftizicii din cartierul parizian Villejuif, la leproşii din Japonia. Îl admiri pentru tot ce a însemnat viaţa lui - pentru chinurile pe care le-a îndurat cu mare demnitate creştină în închisoare, dar şi pentru cuvintele lui memorabile, cuvinte demne de sinceritatea bătrânului cu suflet de copil, care era: "Am ales catolicismul, doar pentru a fi un bun ortodox”.
Prin vrerea sorţii, s-a născut bogat, în aşternuturi de mătase şi saltele de puf. Dar a refuzat să se bucure de imensa avere a părinţilor, aşa cum a refuzat să fugă din România, dimpreună cu familia regală, în 1948, chiar dacă ştia că vor veni vremuri grele şi va fi arestat. Pentru sine nu a vrut să păstreze decât numele de familie şi mândria de a fi român. Marele boier care a fost, "Prinţul cerşetorilor”, cum i se mai spunea, a murit sărac. Din toată averea moştenită de la părinţi nu a păstrat nimic pentru sine. A preferat să rămână bogat în mângâieri şi rugăciune; în azile şi spitale construite pentru cei săraci - la Bucureşti, Paris sau Manilla, încât, la arestare, asupra lui s-au găsit doar "un ceas de buzunar, o pereche de ochelari, patru chei, un brâu, o manta popească şi două cărţi bisericeşti”. Două cărţi de care nu se despărţea niciodată. Erau cărţile despre care spera că, într-o bună zi, o să-i deschidă drumul spre fericire. Drumul spre jertfa şi dragostea lui Cristos.
Ioan Paul al II-lea a fost al 264-lea papă (al 263-lea succesoral lui Petru). Karol Josef Wojtyla, ales papă pe 16 octombrie 1978. S-a născut la Wadowice, oraş la 50 km de Cracovia, pe data de 18 mai 1920. Era al doilea din cei doi fii ai lui Karol Wojtyla şi Emilia Kaczorowska, mama care a murit în 1929. Edmund, fratele său mai mare, medic moare în 1932 şi tatăl său sub ofiţer moare în armată în 1941. La vârsta de nouă ani a primit Întâia Sfântă Împărtăşanie şi la optsprezece ani Sfântul Mir. Terminate studiile în şcoala superioară Marcin Wadowita din Wadowice, în anul 1938 se înscrie la Universitatea Jagellonica din Cracovia. Când forţele de ocupaţie naziste au închis Universitatea în 1939, tânărul Karol a lucrat într-o carieră de piatră (1940-1944) şi pe urmă în fabrica chimică Solvay pentru a-şi asigura existenţa şi de a evita deportarea în Germania.
Simone Weil se află printre acei scriitori a căror gândire nu poate fi bine înteleasă fără să fie pusă în legătură cu viata şi caracterul lor. La Simone Weil aceasta se întâmplă nu doar pentru că cea mai mare parte a operei ei a fost publicată postum - o bună parte nefiind de fapt destinată publicării (cele patru volume ale Caietelor, bunăoară) - şi nu doar pentru că a avut un traiect existenţial spectaculos - de la bolsevica poreclită "Fecioara Roşie" la mistica crestină pe care nu putini o consideră o sfântă - dar mai ales pentru felul în care ea scria, după propria-i mărturie, ca traducând cu acrivie o inspiratie din alte sfere.
Născută în Parisul anului 1909, într-o familie de intelectuali evrei din clasa de mijloc - tatăl ei era medic - a urmat cele mai bune şcoli pariziene ale timpului, făcând furori cu inteligenţa ei strălucitoare în colegiul de filosofie de la Sorbona, unde Simone de Beauvoir îşi lua diploma în "Filosofie generală şi Logică" a doua, fiind devansată doar de... Simone Weil.
Moştenirea lui Carlo Carretto - viaţa, operele, scrierile - este încă actuală şi provocatoare, deoarece este o moştenire "profetică", deci în mod inevitabil incomodă. Nu întâmplător este moştenirea "unui călugăr că Evanghelia în mână, în minte şi în inimă, pentru a o traduce în viaţă. Un călugăr mereu disponibil să vorbească despre Isus şi despre mântuirea veşnică oricui i-ar cere asta. Un slujitor al Bisericii, pentru ca ea să fie tot mai sfântă şi mai aproape de oameni" (C. Carretto, Innamorato di Dio, Assisi, Cittadella, 1991, pag. 365).
Carlo Carretto se naşte la 2 aprilie 1910 la Alessandria. Foarte repede, pentru a îmbunătăţi propriile condiţii de viaţă, familia Carretto se mută mai întâi la Moncalieri, unde tatăl obţinuse un post la Căile Ferate, şi puţin după aceea, prin cumpărarea unei case, la Torino. Aici tânărul Carlo, cu fraţii, frecventează parohia şi oratoriul salezienilor: "Oratoriul m-a educat la viaţa lui don Bosco, într-un mod aşa de simplu, aşa spune, încât este făcut înadins pentru cel care vine din popor, care asimilează bine o educaţie esenţială fără prea multe complicaţii: am admirat mereu în salezieni echilibrul între distracţie şi rugăciune".
Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, în calitate de ministru plenipotenţiar. Bunicul patern al monseniorului Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama monseniorului Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ghika.
În 1878, doamna Alexandrina, mama monseniorului, se stabileşte temporar în Franţa la Toulouse, cu cei doi băieţi ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie cât mai aleasă. În 1881 survine moartea tatălui. Vladimir îşi ia bacalaureatul şi apoi licenţa în drept la Toulouse. În vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele politice la Paris, dar îl interesează concomitent literatura, filosofia, medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.
