Beatificarea mons. Vladimir Ghika (interviu cu Emanuel Cosmovici)

Mons. Vladimir Ghika

Miercuri, 27 martie, Papa Francisc a aprobat decretul privind martiriul slujitorului lui Dumnezeu, Monseniorul Vladimir Ghika, preot diecezan. Cu alte cuvinte, nu peste multă vreme, Monseniorul Ghika va fi beatificat. Anunțul a străbătut cu viteză internetul și fost preluat de presa românească. Însă, mai multe detalii nu au fost oferite. Care este diferența dintre beatificare și sanctificare? De ce a fost luată această decizie? Care este procesul prin care se ajunge la o asemenea hotărâre? Care este însemnătatea profilului spiritual al Monseniorului Vladimir Ghika pentru Bierica Romano-Catolică?

La toate aceste întrebări ne-a răspuns Emanuel Cosmovici, membru al echipei postulaturii Vladimir Ghika, cercetător și editor al volumului Fratelui meu din exil, Epoca stalinista in România in scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, Editura Galaxia Gutenberg, 2008, și al volumului Monseniorul, Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.

Andrei Găitănaru: Care este anvergura figurii sale în cadrul istoriei Bisericii Romano-Catolice?
 

Emanuel Cosmovici

Emanuel Cosmovici: În România există două dieceze romano catolice, la București și la Iași, precum și 4 dieceze în Transilvania pentru minoritățile maghiară și germană. În dieceza de București, Vladimir Ghika a găsit în anul 1902 o preponderență a minorităților. Biserica era considerată „nemțească”. În Moldova existau, în schimb, puternice comunități catolice, care proveneau parțial din primii creștini ai primelor veacuri.

Monseniorul Ghika a militat pentru inculturarea catolicismului în România. Avea un prestigiu imens între preoții din dieceză, dar și între toți catolicii din țară. A fost un deschizător de drumuri în privința acțiunilor de caritate pentru aproapele în suferință. Pentru el, prezența lui Dumnezeu era o realitatea de care trebuie să fim conștienți în orice clipă.

În momentele de maxim pericol din partea puterii comuniste, Monseniorul Ghika a dat tuturor un exemplu de curaj și de încredere în Cel de Sus. Iar atunci când Biserica i-a cerut sprijinul, i-a stat alături în mod conștient, fără a-și salva cu orice preț viața. Aici se ascunde martiriul său, pentru care era pregătit încă din anii tinereții.

Andrei Găitănaru: Monseniorul Ghika spera la o unificare a celor doua mari Biserici: Catolică și Ortodoxă. Era vorba despre o viziune ecumenistă bine articulată sau, mai degrabă, o nostalgie vie după condiția Bisericii din primele secole ale Creștinismului?

Emanuel Cosmovici: La Jilava, majoritatea celor care-l ascultau pe Monseniorul Ghika vorbindu-le (de pe partalul de sus din celula 12, sau din celula 8 aflate în “reduit“) despre sensul suferinței, și care se rugau împreună cu el, erau credincioși ortodocși. În același sens, Papa Ioan Paul al II-lea spunea, la 7 mai 2000, la comemorarea martorilor credinței din sec. al XX-lea: „Ecumenismul cel mai convingător este cel al martirilor și al mărturisitorilor; el arată creștinilor din secolul al XXI-lea care e calea unității. Aceasta e moștenirea Crucii trăită în lumina Paștelui […]”.

Monseniorul Ghika prezenta în predicile și conferințele sale valorile orientului creștin care ar putea îmbogăți creștinismul occidental. Regreta în același timp alte aspecte, cum ar fi lipsa practicii adorației euharistice în orient.

El a organizat conferințe, întâlniri, a pledat pentru unirea Bisericilor. Nu știm dacă s-a exprimat asupra unui proiect concret. Unirea este în mâna Domnului.

În același timp regreta că românii au fost despărțiți, prin desfășurarea istoriei, de la legătura lor seculară cu Scaunul Sfântului Petru. Și vedea în același timp că reluarea acestei legături are tradiții certe în istoria noastră. Credea în mărturia pe care ar putea-o da țara noastră.

Andrei Găitănaru: Care este semnificația beatificării Monseniorului Ghika? De ce beatificare si nu sanctificare?

Emanuel Cosmovici: Prin faptul că a fost beatificat (adică declarat „fericit”), Monseniorul Ghika este propus de Biserică drept exemplu pentru poporul creștin. Se autorizează, de asemenea, un cult public în onoarea lui, care se traduce prin: atribuirea unei zile de sărbătoare în calendarul bisericii locale, cu onoruri solemne în timpul liturghiei, cultul putând fi extins și la teritoriul național; posibilitatea de a-i fi expuse imagini și moaștele în biserici; fericitul Vladimir Ghika va putea fi proclamat ca patron al unei opere, al unei parohii etc.

După celebrarea Beatificării, fiind acordat dreptul de a fi onorat public, fericitului i se cere să mijlocească de la Dumnezeu haruri pentru poporul credincios. Obținerea unui har care poate fi considerat imposibil de obținut prin alte mijloace, și cu posibilitatea de a-l atesta cu documente și martori, poate da curs următoarei etape: sanctificarea, altfel spus canonizarea.

Pentru un sfânt, cultul public se extinde la Biserica Universală. Sunt nenumărate minunile cunoscute în cazul Monseniorului Ghika. Dar ele n-au fost documentate. Acum va trebui ca acela care trăiește un asemenea har să facă tot ce poate pentru a documenta evenimentul respectiv și a permite comisiilor competente de medici, teologi să certifice minunea respectivă.

Andrei Găitănaru: Cum arata procesul de beatificare și care sunt condițiile unei beatificări?

Emanuel Cosmovici: Procedura beatificărilor a evoluat de-a lungul secolelor. Ultima reformă este a lui Ioan Paul al II-lea prin Constituția Apostolică promulgată în 1983 „Divinus perfectionis magister”. Procedura se prezintă ca un proces canonic. Ea constă mai întâi într-o anchetă aprofundată încredințată episcopului diecezei, apoi într-o decizie rezervată Suveranului Pontif, după ce s-a făcut un examen minuțios de către un organism specializat al Sfântului Scaun: Congregația pentru Cauzele Sfinților.

Episcopul diecezei este mai întâi sesizat de un credincios sau de un grup de credincioși care cer beatificarea sau canonizarea, sau pornește el însuși cauza. El are ca misiune să strângă și să examineze dovezile acumulate în favoarea cauzei. Se numește un avocat al cauzei, postulatorul, se numesc experți, sunt ascultați martorii. E vorba de o adevărată instrucție judecătorească. Odată ce ancheta a luat sfârșit, dosarul este trimis la Roma.

Etapele prin care a trecut procesul de beatificare al Monseniorului Ghika sunt descrise pe blogul postulatorului actual, părintele Francisc Ungureanu.

Pe scurt:

- La 5.11.1991, IPS Robu a cerut la Roma acordul pentru începerea procesului de recunoaștere a martiriului Monseniorului Ghika.

- La 18.02.1992 acordul a fost dat. Postulator a fost numit părintele Ioan Ciobanu.

- La 13.06.2003 se termină procesul diecezan.

- La 3.04.2007 este numit un nou postulator care trebuia să locuiască temporar la Roma pentru a ține legătura cu Congregația pentru Cauzele Sfinților. Acesta este postulatorul actual, părintele Francisc Ungureanu.

- La 18.05.2007 este numit relatorul cauzei din partea Congregației, în persoana părintelui franciscan Cristoforo Bove. El avea ca misiune să pregătească documentul care atestă martiriul Servitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika.

- La 4.10.2010 părintele Bove decedează.

- La 5.11.2010 este numit un nou relator, părintele profesor Zdzisław Kijas, franciscan polonez.

- la 17.06.2011 este prezentată prima versiune a volumului POSITIO, la care și-a adus contribuția finală o echipă de experți din București coordonată de postulator.

- la 1.02.2012 s-a încheiat tipărirea la Roma a volumului POSITIO, care cuprinde mărturiile din procesul diecezan si sinteza studiului făcut asupra vieții și martiriului Monseniorului Ghika.

Între timp, Congregația a fixat care sunt cei 9 teologi consultori care vor examina volumul POSITIO.

- La 9.10.1912, în cadrul unui congres al teologilor, aceștia au votat în unanimitate ca argumentarea martiriului lui Vladimir Ghika a fost concludenta. Comentariile teologilor au fost trimise cardinalilor din Congregație.

- La 19.02.2013 a avut loc congresul cardinalilor membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților. Votul lor a fost pozitiv.

- La 27.03.2013 Sfântul Părinte Papa Francisc a semnat decretul prin care recunoaște “martiriul Servitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika”. Titlul pe care-l acordă Biserica în acest moment este de “venerabil”. După ceremonia beatificării, Vladimir Ghika va primi titlul de “fericit”.

Dovedirea martiriului a trebuit să analizeze actul unic al martiriului din trei unghiuri de vedere:

Martiriul material: se va prezenta succesiunea cronologică precisă a fazelor martiriului și a împrejurărilor lui, până la moartea provocată și suferită, din ură împotriva credinței, cu eventuala descriere a fazelor următoare, adică a eventualei înmormântări și a exhumării rămășițelor pământești ale martirului.

Martiriul formal ex parte persecutoris, provocat din ură împotriva credinței: se vor schița situația istorică specifică și desfășurarea precisă a evenimentelor, evidențiind ura din partea persecutorului, cu referire precisă și continuă la probele testimoniale și documentare, cu identificarea precisă a diferitelor personaje și a rolului exercitat de ele în evenimentul martiriului.

Martiriul formal ex parte servi Dei: se va specifica purtarea Servitorului lui Dumnezeu în diferitele faze precedente și concomitente martiriului, și mai ales se vor identifica motivațiile precise, tot cu referire la probele testimoniale și documentare; se va descrie atitudinea exterioară și interioară asumată de-a lungul fazelor martiriului, subliniind ura împotriva credinței și acceptarea de bunăvoie a morții pentru credința în Cristos, sau pentru o altă virtute creștină.

Acestea au fost părțile constitutive ale descrierii martiriului. Asupra lor s-au pronunțat teologii, cardinalii, apoi Papa.

Andrei Găitănaru: Vladimir Ghika metabolizase exemplar virtutea sărăciei. Aceași credință este asumată și de Papa Francisc. Este beatificarea Monseniorului Ghika un semn pe care Papa Francisc îl dă pentru a evidenția viziunea ecleziologică pe care el o împărtășește?

Emanuel Cosmovici: Personal nu cred că Sfântul Părinte a avut timp să studieze în detaliu dosarele de pe lista destul de mare de martiri care i-a fost propusă la 27.03.2013. Mai degrabă cred că s-a bucurat să vadă că printre aceștia e și un român.

Pot spune în schimb că unii dintre teologi au observat dimensiunea spirituală a lui Vladimir Ghika și au afirmat că un asemenea dosar putea fi prezentat la beatificare și numai pentru virtuțile creștine ale acestuia.

Unul dintre teologi și-a încheiat raportul scriind entuziasmat că e vorba în acest dosar de o personalitate atât de mare, din punct de vedere spiritual, încât ar trebui încheiată procedura cât mai repede pentru a-l face apoi cât mai cunoscut pe Vladimir Ghika poporului creștin.

În orice caz, e sigur că se pot recunoaște mari afinități între modul de a fi al lui Vladimir Ghika și cel al actualului Papă. Putem de aceea privi pe Vladimir Ghika în calitate de precursor al opticii actualului Papă.

Aș mai sublinia o asemănare între ei: ambii și-au declarat admirația pentru Dante Alighieri și pentru Divina Comedia.

Andrei Găitănaru: Ce alte figuri din interiorul Bisericii Romano-Catolice din Romania au mai fost beatificate sau santificate?

Emanuel Cosmovici: Primul român care a fost beatificat a fost călugărul capucin Ieremia Valahul (29 iunie 1556 – 5 martie 1625). La 30.10.1983 Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat “fericit”.

În perioada de după decembrie 1989, au fost beatificați ca martiri doi episcopi catolici:

- Episcopul Bogdánffy Szilárd, episcop clandestin de Oradea, mort la închisoarea Aiud în anul 1953. A fost declarat martir la 27.03.2010 de către Papa Benedict al XVI-lea.

- Episcopul de Satu Mare Janos Scheffler. A murit la Jilava, în celula 20 din reduit, la 6.12.1952. La 1.06.2010 a fost declarat martir de către Papa Benedict al XVI-lea.

Un alt dosar foarte înaintat este cel al Episcopului Romano-Catolic de Iași, Anton Durcovici. La 28.03.2013 cei 9 teologi consultori au votat în unanimitate pentru recunoașterea martiriului său. Episcopul Durcovici a murit la Sighet la 10.12.1951, fiind izolat înainte de moarte în celula 13 de la parter.

Data morții acestor martiri este sărbătoarea nașterii lor în Ceruri.

Ar trebui reamintit aici un text al lui Toma din Aquino (Ia, IIæ, q. 108): „Nu pedeapsa îl face pe martir, ci cauza (poena non facit martyrem sed causa)”.

Deci nu moartea în sine e suficientă pentru a declara un martir. Mai trebuie să existe cauza pentru care și-a dat viața, în mod conștient, cu o motivație explicită.

Tot Sfântul Toma afirmă în alt loc (IIª-IIae, q. 124 a. 5 ad 3): “trebuie spus că binele comun public este cel mai important printre bunurile omenești. Dar binele dumnezeiesc, care este cauza proprie a martiriului, este mai mult decât omenesc. Totuși, pentru că un bine omenesc poate deveni dumnezeiesc, dacă este referit la Dumnezeu, se poate ca un bine omenesc să fie cauză a martiriului prin faptul că se referă la Dumnezeu”.

Andrei Găitănaru: Au existat in istoria Bisericii Romano-Catolice din România propuneri respinse de beatificare sau de sanctificare?

Emanuel Cosmovici: Nu au existat asemenea situații. După cum s-a arătat, în procedura beatificărilor există suficiente bariere care nu permit ca o cauză să ajungă în situația de a fi respinsă în ultimul moment.

Există însă o situație care poate încetini mersul procesului. De exemplu, dacă un singur teolog consultor dintre cei 9 nu e de acord sau are obiecții în privința martiriului, cauza se poate prelungi foarte mult până la lămurirea chestiunii.

Cine este Monseniorul Ghika?

Emanuel Cosmovici: Relevante sunt câteva extrase autobiografice. Este vorba, în primul rând, despre o autobiografie pe o pagină dactilografiată, recto/verso, pe care Vladimir Ghika a depus-o la Vatican în anul 1930, ca anexă la un proiect al său. Această autobiografie se află azi în fondul Affari Ecclesiastici Straordinari din Arhivele Secrete ale Vaticanului (la care cercetătorii au acces liber), Anno 1923-1936, Fondo ROMANIA, Posit. 43-45, Fasc. 34, Sac. Ghika.

“Născut la 25 decembrie 1873 la Constantinopol (unde tatăl său este reprezentant al Guvernului român). Botezat [ortodox] în Biserica Rusă [de la Constantinopol].

Aparținând unei familii care a dat din 1657, celor două principate, al Țării Românești și al Moldovei, zece suverani care au domnit de 21 de ori.

Nepot al ultimului domn pământean al Moldovei, Grigore V Ghika X (1849-1857).

Fiu al Generalului Prinț Ioan Ghika (1830-1881), fost Ministru al Afacerilor Externe, fost Ministru de Război și fost Ministru Plenipotențiar (Viena, Constantinopol, Sankt-Petersburg). Mort în 1881, ca reprezentant al țării pe lângă Țar, la Sankt-Petersburg.

Studii în Franța. Bacalaureatul la 15 ani. Licențiat în drept; urmează în același timp cursurile de licență în litere (filozofie și istorie), în științe (chimie), și Școala de Științe Politice [l’École des Sciences Politiques].

Evoluție catolică încă din tinerețe, bazată numai pe lectură și pe rugăciune, fără a întâlni vreodată un preot catolic și fără a fi supus influenței vreunei individualități catolice marcante, laice sau consacrate.

Face profesiunea de credință catolică la 15 aprilie 1902, la Roma, la Santa Sabina, în camera sfântului Dominic. […] Este primit la câteva zile după aceea de Sanctitatea sa Papa Leon al XIII-lea. […] Sanctitatea sa își exprimă dorința de a nu-l vedea abandonând complet ritul oriental.

La sfatul și la indicațiile Eminenței sale Cardinalul Vivès, care îl consideră fiu spiritual, pentru a putea da curs unei vocații religioase foarte clare și unei vocații sacerdotale lipsite de orice îndoială, începe studiile de Filosofie și Teologie la Dominicani la Roma. Licență în Filosofie; Doctorat în Teologie (1906).

Se întoarce în țară și, fiindcă nu își poate încă urma vocația, îndeplinește, după indicațiile date de însuși Sfântul Părinte, timp de mai mulți ani, rolul puțin obișnuit de misionar laic. În timpul acestor ani de apostolat rodnic (convertiri, propagandă, fundații etc.) este de remarcat, mai ales, stabilirea, prin grija sa, a primelor opere de caritate catolice. Le aduce clandestin, dar cu succes, pe Fiicele Carității ale Sfântului Vincențiu de Paul la București și face din casa lor centrul acțiunii catolice în România. Este, de asemenea, în acea vreme, inițiatorul comunității și bisericii române-unite din București [biserica Sf. Vasile de pe Str. Polonă]. În 1907, organizează, împreună cu Fiicele Carității, ambulanțele pentru victimele teribilei revolte țărănești din anul acela. În 1912-1913, înființează cu ele unul din lazaretele pentru holerici, se închide împreună cu câteva mii de bolnavi, pentru a-i ajuta material și spiritual, și ia nu holera, ci medalia militară care îi este decernată, în afara regulilor obișnuite, în calitate de civil.

În timpul Primului Război Mondial, se ocupă, la Roma, alături de fratele său, Ministru pe lângă Regele Italiei, de bolnavi și răniți, formează Legiunea română în 1917, și îndeplinește mai multe misiuni diplomatice oficioase pe lângă Curia Romană.

După Război, fără să se dezintereseze de operele sale din România, de care se ocupă de la distanță și care capătă din nou un mare avânt, ia parte, la Paris, mai ales prin lucrări literare, la mișcarea de reînnoire catolică franceză, publică un număr de articole în reviste (Correspondant, Revue hebdomadaire, Revue des Jeunes, etc.) și cărți sau broșuri (La Visite des Pauvres, Pensées pour la suite de jours, L’Heure sainte).

Fiind îndepărtate obstacolele din calea vocației sale, cu totul exterioare de altfel, este hirotonit preot la 7 octombrie 1923, în biserica Lazariștilor, de către Eminența sa cardinalul Dubois, aparținând nominal de Dieceza de Paris.

La 25 februarie 1924 este autorizat de către Sfântul Scaun să înființeze Asociația Pioasă a fraților și surorilor Sfântului Ioan, grupare având la bază Euharistia și activitatea misionară.

La Paris, se îngrijește de străini, în biserica cu același nume; și a început din 1925 evanghelizarea periferiei “roșii”, la Villejuif, într-o baracă de lemn, în care a trăit ca un Robinson apostolic, cu mai multe mângâieri și roade decât se putea spera la prima vedere.

[…]

Terțiar al Sfântului Francisc și al Sfântului Dominic în același timp, printr-un privilegiu special acordat de Pius al X-lea.

Membru al Micului Oratoriu al Sfântului Filip Neri, din Londra.

Beneficiază, prin bunăvoința Sanctității Sale Pius al XI-lea, de facultatea de a celebra în cele două rituri, latin și oriental.

Membru al Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaționale (de aproximativ 8 ani).

Decorat cu Legiunea de onoare (Ofițer).

Decorat cu Medalia militară română, de aur, cu titlu în mod excepțional civil”.

[Finalul autobiografiei]

Vladimir Ghika a trăit lungi perioade în România înainte de Primul Război Mondial, apoi a revenit practic în fiecare an pentru intervale mai scurte. După 1939, asistând în Moldova la retragerea disperată a miilor de polonezi goniți de invazia sovietică, a cerut cardinalului Parisului să rămână aici, pentru că se considera în acel moment mai util în România decât în Franța. Și n-a mai plecat din România până la moartea survenită în infirmeria Jilavei, la 16.05.1954.

În toți anii de prezență în România a ținut conferințe, a răspuns tuturor celor care doreau să-l întâlnească, a vizitat bolnavi în diverse spitale, a stat la căpătâiul muribunzilor, aducând speranța. A condus ședințe ale tinerilor greco-catolici refugiați în București. A ținut cursuri de filozofie scolastică. Stau mărturie agendele sale zilnice, care au putut fi salvate (anii 1939-1952, cu excepția anului 1948). El și-a notat în agende doar întâlnirile. Cu titlu de exemplu, s-a întâlnit cu sculptorul Gheorghe Angel în 1945 de 33 de ori, în 1946 de 16 ori, iar în 1947 de 3 ori. Statuia pe care i-a făcut-o Gheorghe Anghel este plasată la ușa de intrare în Muzeul Național de Artă al României. O variantă a statuii se află în piața „Monseniorul Vladimir Ghika” din fața Bisericii Franceze.

Deși era perfect de bine informat asupra terorii care se abătuse asupra României din prima clipă a intrării armatelor sovietice, Vladimir Ghika a refuzat să plece din țară, deși ar fi putut. Există documente care dovedesc acest lucru: în decembrie 1947 și în iunie 1949.

În anul 1948 a asistat îndurerat la suprimarea violentă a Bisericii Greco-Catolice.

În anul 1949 a început atacul concentrat asupra Bisericii Romano-Catolice. Planul comunist era ca Securitatea să preia, prin interpuși, controlul episcopiilor. Monseniorul a considerat că e un gând nebunesc, iar preoții care susțin aceasta sunt schismatici.

După arestarea tuturor episcopilor romano-catolici și a tuturor vicarilor lor generali, jurisdicția în Biserică a fost preluată de conducători clandestini, numiți din vreme de către fiecare episcop în parte. Securitatea a descoperit și pe acești conducători clandestini, ce purtau titlul de ordinarius substitutus.

Monseniorul Ghika i-a stat alături conducătorului clandestin al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, părintele Hieronymus Menges. L-a sfătuit, a comunicat în mod clandestin cu Roma. Pentru a transmite această corespondență, vitală pentru Biserică în acele momente, Monseniorul Ghika a intrat în arenă, a riscat să fie descoperit. Și așa s-a și întâmplat. Prin informatori și prin microfoane, Securitatea a descoperit acțiunea lui și faptul că avea un canal necunoscut de comunicare cu Roma.

A fost arestat la 18.11.1952. A trecut timp de un an prin ancheta Securității la închisoarea Uranus din București. În acest an a fost torturat, i s-a simulat spânzurarea de 83 de ori. Sintezele Securității arată că el n-a dezvăluit care a fost canalul său de comunicare cu Roma.

Condamnat la data de 24.10.1953 la 3 ani de „temniță grea” (avea atunci 80 de ani) el a fost dus la Jilava, alături de 12 membri din lotul din care făcea parte.

Azi mai trăiesc 8 persoane care l-au văzut la Jilava. În total au depus mărturie scrisă sau orală 14 foști deținuți politici. Cele relatate de ei sunt edificatoare.

Monseniorul Ghika obținuse harul de a săvârși însănătoșiri inexplicabile prin relicva pe care o avea: un fragment din Sfânta Coroană de spini a Mântuitorului. La arestare, el avea relicva asupra sa. A reușit să o ascundă de administrație o lungă perioadă, timp în care a obținut, zi de zi, cum spun martorii, însănătoșiri ale colegilor de celulă. S-a aflat uneori în mijlocul a 300 de deținuți, în camerele 9-12 din Jilava. Relicva a fost salvată din Jilava și se află azi la Arhiepiscopul Ioan Robu. (Sursa: http://medievalia.ro/beatificarea-monseniorului-ghika-interviu-cu-emanuel-cosmovici/).