Cățeii pământului

În viaţa mea există puţine întâmplări stranii. Vina o port numai eu: mult prea devreme nu m-am mai mirat de nimic. Am fost născută într-un secol cu absurdităţile şi minunile posibile. Există în viaţa mea puţine întâmplări pe care mi-am îngăduit să le recunosc stranii. Una dintre ele s-a petrecut, cum era şi firesc, acolo unde Moldova reuşeşte să atingă tărâmul desprins din timp al Bucovinei.

 

Drumul ducea dinspre Suceava printre dealuri abia sugerate într-o înţeleaptă nesiguranţă şi printre arbori cu nume bănuite în limba veche; drumul ducea spre un loc necunoscut mie, şi locul era o mănăstire şi mănăstirea era Dragomirna.

 



Mănăstirea Dragomirna (SV)



 

Dragomirna, cu creneluri, şi turnuri, şi şanţuri de apărare; cu ziduri groase, poduri suspendate în lanţuri şi foişoare de pază. La Dragomirna, Dumnezeu şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru a putea spune „Pace vouă”. Voroneţul, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Humorul sunt biserici de sat, frumoase şi fără apărare sub aripile acoperişului de şindrilă.



Mănăstirea Dragomirna (SV)



 

Viscolelor şi duşmanilor ele nu le-au opus decât misterioasa rezistenţă a albastrului de Voroneţ şi a verdelui de Suceviţa. Dragomirna este, dimpotrivă, medievală; nu este frumoasă, ci puternică; nu se apropie de suflet, ci îl înfioară.

 

Adormisem aproape într-una din chiliile austere şi aproape militare ale mănăstirii, când am auzit ceva mişcându-se în zid. La început, a fost o mişcare reticentă încă, deşi neîndoielnică, apoi a devenit tot mai sigură, mai plurală, a devenit nenumărate mişcări, un adevărat iureş surd, simţindu-se aproape, sub tencuială. Era evident că zgomotul nu venea din odaia vecină sau dinafară, ci chiar din zid, era o mişcare interioară, ca un freamăt al pietrei. Am petrecut, ascultând-o, o noapte ciudată, înfiorată, înspăimântată, aproape plăcută. Sugestia medievală era atât de puternică, încât mă temeam să nu descopăr în zori o cauză banală, terestră, freamătului nocturn. Dar dimineaţa nu a degradat misterul.

 

Mănăstirea, înălţată de Batnovski-Vodă, fusese construită pe un schelet de stejar masiv: pilonii, grinzile interioare de susţinere, pe care s-a sprijinit cărămida şi piatra, au fost de lemn. Secolele însă, prea slabe pentru a distruge piatra, au ros lemnul, l-au fărâmiţat, l-au făcut pulbere pe care curenţii de aer au pulverizat-o. Acolo unde fusese solid punct de sprijin, stejar, a rămas un îngust tunel. Zidurile mănăstirii, susţinute înainte de puternice grinzi, sunt străbătute acum de lungi, fără capăt coridoare.

 

Şi coridoarele le locuiesc căţeii pământului. Grinzile susţineau zidul, acum zidul susţine absenţa grinzilor şi, ca un suflet al lemnului mort, noaptea aleargă căţeii pământului. Ce metaforă pentru timp! La Dragomirna, m-am gândit prima oară că oamenii ar suferi cumplit dacă nu ar avea dreptul să moară când vor, chiar dacă nu vor niciodată.

 

(Blandiana Ana, Calitate de martor, © 2004 Editura LiterNet pentru versiunea HTML).

Totul este har (sfânta Tereza de Lisieux)

Sf. Tereza de Lisieux 

(1873-1897)

 

 

Tereza de Lisieux înainte de a muri

îi scria părintelui Roulland:

 

„Înţeleg mai mult ca niciodată că

cele mai mici evenimente ale vieţii noastre

sunt conduse de Dumnezeu” (LT 201).

 

La începutul primului său manuscris citim:

 

„Aşa cum soarele luminează în acelaşi timp pădurile

şi orice floricică, ca şi cum ea ar fi singură pe pământ,

tot la fel Domnul se ocupă în mod special

de orice suflet ca şi cum ar fi unic;

şi aşa cum în natură toate anotimpurile sunt reglementate

în aşa fel ca în ziua stabilită să răsară iarba cea mai neînsemnată,

tot aşa, totul corespunde binelui fiecărui suflet”.

 

Tereza a subliniat cuvântul „totul” convinsă că totul este har.

Aceste trei cuvinte pe care George Bernanos

le-a făcut celebre punându-le pe buzele parohului său de ţară,

la sfârşitul romanului cu acelaşi nume,

Tereza le repeta mereu.

 

A făcut-o chiar şi pe data de 5 iunie 1897 întrebând

dacă poate să primească ultima ungere înainte de a muri

(în acea epocă, de fapt, se administra acest sacrament

doar celor bolnavi ajunşi în pragul morţii):

 

„Dacă într-o dimineaţă mă veţi găsi moartă

nu vă îndureraţi pentru că Tatăl meu,

Bunul Dumnezeu, a venit pur şi simplu ca să mă ia.

Fără îndoială este un mare dar să primeşti sacramentele;

dar când Bunul Dumnezeu nu o permite,

este bine şi aşa, totul este har”

(CJ 5.6.4).

 

 

La mănăstire

Oameni și locuri – Mânăstirea Dervent

De trei zile luna creşte ca un fagure

de miere într-un stup.

La mânăstire vine-o babă. Zice:

„Stareţ purtător de bolţi cereşti,
să faci o rugăciune
de ieşirea sufleţelului din trup”.

 

„Pentru cine?”

„Pentru mine”.

 

Luna – s-a coborât pe-o biblie
şi de pe file
priveşte înapoi la chipul ei spre cer.

 

Cu miros de ger în lână vine un bătrân.

Îi sunt obrajii zdrenţuiţi
întocmai ca un prapur vechi:
„Părinte bun, ţi-aduc o pâne şi un strop
de vin, ca să se roage la altar blândeţea ta”.

 

„Pentru cine?”

„Pentru turma de oiţe”.

 

Într-un târziu, o fată. Stele care cad

sau poate-un vânt de toamn-ar şti să spună
c-a fost frumoasă fata mai demult.
Zice:
„Să ţii o liturghie, stareţ sfânt”.

 

„Pentru cine?”
„Pentru – gândul meu”.

 

Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu.

 

(Blaga Lucian, Pașii profetului [1921]).