În viaţa mea există puţine întâmplări stranii. Vina o
port numai eu: mult prea devreme nu m-am mai mirat de nimic. Am fost născută
într-un secol cu absurdităţile şi minunile posibile. Există în viaţa mea puţine
întâmplări pe care mi-am îngăduit să le recunosc stranii. Una dintre ele s-a
petrecut, cum era şi firesc, acolo unde Moldova reuşeşte să atingă tărâmul
desprins din timp al Bucovinei.
Drumul ducea dinspre
Suceava printre dealuri abia sugerate într-o înţeleaptă nesiguranţă şi printre
arbori cu nume bănuite în limba veche; drumul ducea spre un loc necunoscut mie,
şi locul era o mănăstire şi mănăstirea era Dragomirna.
 |
| Mănăstirea Dragomirna (SV) |
Dragomirna, cu
creneluri, şi turnuri, şi şanţuri de apărare; cu ziduri groase, poduri
suspendate în lanţuri şi foişoare de pază. La Dragomirna, Dumnezeu şi-a luat toate măsurile de
precauţie pentru a putea spune „Pace vouă”. Voroneţul, Suceviţa,
Moldoviţa, Arbore, Humorul sunt biserici de sat, frumoase şi fără apărare sub
aripile acoperişului de şindrilă.
 |
| Mănăstirea Dragomirna (SV) |
Viscolelor şi
duşmanilor ele nu le-au opus decât misterioasa rezistenţă a albastrului de
Voroneţ şi a verdelui de Suceviţa. Dragomirna este, dimpotrivă, medievală; nu
este frumoasă, ci puternică; nu se apropie de suflet, ci îl înfioară.
Adormisem aproape
într-una din chiliile austere şi aproape militare ale mănăstirii, când am auzit
ceva mişcându-se în zid. La început, a fost o mişcare reticentă încă, deşi
neîndoielnică, apoi a devenit tot mai sigură, mai plurală, a devenit nenumărate
mişcări, un adevărat iureş surd, simţindu-se aproape, sub tencuială. Era
evident că zgomotul nu venea din odaia vecină sau dinafară, ci chiar din zid,
era o mişcare interioară, ca un freamăt al pietrei. Am petrecut, ascultând-o, o
noapte ciudată, înfiorată, înspăimântată, aproape plăcută. Sugestia medievală
era atât de puternică, încât mă temeam să nu descopăr în zori o cauză banală,
terestră, freamătului nocturn. Dar dimineaţa nu a degradat misterul.
Mănăstirea, înălţată
de Batnovski-Vodă, fusese construită pe un schelet de stejar masiv: pilonii,
grinzile interioare de susţinere, pe care s-a sprijinit cărămida şi piatra, au
fost de lemn. Secolele însă, prea slabe pentru a distruge piatra, au ros
lemnul, l-au fărâmiţat, l-au făcut pulbere pe care curenţii de aer au
pulverizat-o. Acolo unde fusese
solid punct de sprijin, stejar, a rămas un îngust tunel. Zidurile mănăstirii, susţinute înainte
de puternice grinzi, sunt străbătute acum de lungi, fără capăt coridoare.
Şi coridoarele le
locuiesc căţeii pământului. Grinzile susţineau zidul, acum zidul susţine
absenţa grinzilor şi, ca un suflet al lemnului mort, noaptea aleargă căţeii pământului.
Ce metaforă pentru timp! La Dragomirna, m-am gândit prima oară că oamenii ar
suferi cumplit dacă nu ar avea dreptul să moară când vor, chiar dacă nu vor
niciodată.
(Blandiana Ana, Calitate de martor, © 2004 Editura LiterNet
pentru versiunea HTML).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu