† Duminica a 33-a de peste an: Curajul iubirii (omilie)



Plata (1630-1635) - de Georges de La Tour, olio su tela

Evanghelia Matei 25,14-30: Tot la fel, un om, fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere. Apoi a plecat. Îndată cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. Dar cel care primise unul, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său. După mult timp a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanţi a adus alţi cinci talanţi spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» Venind apoi cel cu doi talanţi a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» În sfârşit a venit şi cel care primise un talant şi a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!». Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la întoarcerea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are, se va lua şi ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor».

 

 

Omilie

 

„Talanţii” (contrar a ceea ce se spune adesea) nu sunt darurile şi capacităţile (inteligenţa sau altceva) pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia. Sunt mai degrabă responsabilităţile pe care suntem chemaţi să ni le asumăm. De fapt parabola relatează că stăpânul a dat „unuia cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere”.

 

Primii doi servitori sunt imaginea hărniciei şi a angajării: investesc ceea ce le-a fost încredinţat şi dau înapoi dublu de cât au primit; de aceea sunt numiţi „buni şi credincioşi”. Al treilea în schimb este leneş, pasiv: nu investeşte, nu-şi asumă riscuri, dar se limitează să „păstreze”, şi deci este definit „rău şi leneş” şi „bun de nimic”. Contrastul este aşadar între hărnicie şi lene.

 

În economia parabolei, însă, este clar că atenţia trebuie să cadă mai ales asupra comportamentului slujitorului rău.

 

Slujitorul leneş are o idee a sa de Dumnezeu, aceea despre un stăpân aspru care seceră unde n-a semănat şi adună acolo unde nu a împrăştiat. Într-o astfel de concepţie despre Dumnezeu există loc numai pentru teamă şi respectarea cu scrupulozitate a ceea ce este prescris: numic mai mult şi nimic mai puţin. Servitorul nu intenţionează să rişte, şi pune la sigur banul, crezându-se drept atunci când poate să dea înapoi stăpânului cât a primit. Se consideră fără datorii: „Mi-a fost teamă, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ: iată, ai ce este al tău!”

 

Dar este o reacţie greşită. Cel care ascultă parabola este invitat de Isus să schimbe perspectiva. Nu perspectiva unei ascultări meschine şi a fricii, dar perspectiva iubirii, care este fără calcule (nu se limitează să recunoască ceea ce a primit), dar şi fără frică.

 

Slujitorul din parabolă a rămas paralizat de teama că trebuie să dea cont. Frica l-a paralizat şi l-a făcut să demisioneze, fiind incapabil să-şi asume vreun risc. Şi astfel a devenit un birocrat fără a întreprinde ceva.

 

Parabola, aşadar, are scopul să ne facă să înţelegem adevărata natură a raportului dintre Dumnezeu şi om. Această relaţie este cu totul contrară fricii şi temerii servile. Ucenicul lui Isus trebuie să se mişte într-un raport de iubire, din care pot să iasă curajul, generozitatea, libertatea, chiar curajul de a accepta riscurile necesare.

 

(pr. Bruno Maggioni [13.11.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5579).

 

 

Importanța preotului



părintele Karol Wojtyla (1920–2005)

Un prieten de-al nostru, Clemente,

a fost internat la spital,

iar papa Ioan Paul al II-lea,

pe atunci parintele Karol Wojtila,

a mers la el să-l viziteze.

S-au așezat pe o băncuță

și pentru două ore nu au scos un cuvânt.

L-am întrebat pe prietenul nostru,

ce a simțit după această vizită?

„Acele două ore de tăcere împreună cu preotul

m-au vindecat fizic și spiritual”

(din mărturia soților Danuta și Stanislaw Rybicki).



Sfântul Cristian (sec. al XI-lea)

Sfântul Cristian a făcut parte dintr-o misiune de călugări camaldulezi, chemaţi de regele Boleslau să participe la activitatea de încreştinare a Poloniei. Misiunea era formată din doi italieni, Benedict şi Ioan, şi doi polonezi, Isac şi Matei; Cristian era un polonez primit între ei şi însărcinat să pregătească mâncarea. Toţi locuiau într-un schit, nu departe de Gniezno, pe malul râului Warta. Într-o noapte, o bandă de tâlhari au atacat schitul şi i-au masacrat pe cei doi călugări italieni şi pe cei doi polonezi; bucătarul Cristian s-a apărat cu un baston, dar a fost răpus şi el. Aflând despre cele întâmplate, episcopul de Poznan a venit acolo şi a dispus ca trupurile celor patru călugări camaldulezi să fie înmormântate în biserică, iar al lui Cristian, în interiorul schitului. S-a considerat că sfinţenia sa a fost mai puţin eroică decât a tovarăşilor săi, deoarece a încercat să se apere. Asasinii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte, dar regele Boleslau a comutat sentinţa, hotărând să fie puşi în lanţuri, legaţi de mormintele victimelor şi lăsaţi acolo până ce vor muri. Dar, printr-o minune, victimele au dovedit că i-au iertat: lanţurile s-au rupt de la sine şi au căzut. Tâlharii, recunoscându-şi vina şi cerând în public iertare, au fost primiţi în mănăstire ca servitori.

Schitul de pe Warta a devenit un loc de pelerinaj renumit şi cei cinci fraţi camaldulezi sunt sărbătoriţi ca sfinţi în ziua de 12 noiembrie, în toată Polonia.

Noul Testament afirmă că, în jurul anului 43, în oraşul Antiohia, cei care îmbrăţişau şi urmau învăţătura lui Isus Cristos au început să fie numiţi creştini - în latineşte, christiani – după numele învăţătorului lor. Mai târziu, Christianus a început să fie folosit şi ca nume de persoană, cu acelaşi înţeles. Numele Cristos este de origine greacă şi traduce cuvântul ebraic „Mesia”, cuvânt ce înseamnă „Unsul Domnului”. Sensul aminteşte de faptul că persoanele alese de Dumnezeu să fie regi, preoţi sau profeţi erau consacrate prin ungerea cu untdelemnul sfinţit. Deoarece Fiul lui Dumnezeu devenit Om a realizat în gradul cel mai înalt atribuţiile de Preot, Profet, Rege, numele de Mesia, Cristos, Christus a rămas ca al doilea nume al lui Isus, fiul Mariei din Nazaret. Ca nume de persoană, Cristian are înţelesul de „om dăruit lui Cristos”. Sub influenţa limbii slave, s-au format şi numele: Hristea, Hristan. Adesea sunt folosite şi diminutivele: Cristinel, Cristel, Ristică, Râstea, Ristel. Există şi forma feminină Cristiana. Toate aceste variante urmăresc să amintească strânsa legătură dintre credinciosul creştin şi Cristos Domnul. Sfântul Augustin a exprimat acest adevăr prin cuvintele: Christianus alter Christus – „Creştinul este un alt Cristos”.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3405/Cristian.aspx).

Sfântul Martin din Tours (316-397), episcop



Sfântul Martin din Tours



„Soldat prin forţă, episcop prin datorie, călugăr prin alegere” (E. Lodi, I Santi del calendario romano, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1990, p. 580).

Relatarea pe care Sulpicius Severus ne-o prezintă despre copilul Martin pare o poveste a zilelor noastre. Avea doar 10 ani când a fugit de acasă. O fugă inexplicabilă, dacă suntem atenţi la spusele părinţilor, deoarece familiei nu-i lipsea aproape nimic.

Îl voiau soldat

Tatăl său părăsise Panonia – actuala Ungarie – pentru a se stabili la Ticinum, actuala Pavia. Aici primise, ca recompensă pentru serviciul prestat imperiului în calitate de tribun, o splendidă fermă. Acum, sclavii cultivau acel pământ fertil şi îi asigurau un venit de invidiat, şi singura preocupare era aceea de a-i prevedea un viitor sigur fiului lor, Martin, copil foarte energic, care, cu siguranţă, ar fi făcut cinste carierei militare. Nu întâmplător îl numise Martin, micuţul Marte, zeul războiului.

Se părea însă că meseria de soldat nu atrăsese prea mult simpatia copilului, dacă aşa de curând a voit să-şi scoată nasul dincolo de hotarele domeniului părintesc. Norocul său a fost că a întâlnit o familie de creştini, care, după ce l-au primit şi l-au ospătat, înţelegând că nu doreşte să se întoarcă curând acasă, au avut răbdare cu el şi l-au găzduit un timp. A-l scoate pe uşă afară putea însemna a-l abandona unor lucruri neplăcute şi a-l pune în faţa unei periculoase aventuri.

Aşa s-a întâmplat că Martin a cunoscut un ambient foarte diferit de cel în care trăise până în acel moment. Raporturile între persoane nu erau ca acelea existente între tatăl şi servitorii săi, şi apoi aici cu toţii erau mulţumiţi. A descoperit că nu numai acea familie, care îi era prietenă, dar şi altele trăiau la fel: erau creştini. A voit să-i imite şi a devenit astfel catecumen, asumându-şi trăirea vieţii evanghelice, adică iubirea unicului şi adevăratului Dumnezeu şi a aproapelui. După ce, cu multă delicateţe, prietenii săi l-au făcut să înţeleagă că era necesar, totuşi, să se întoarcă acasă, pentru a nu produce o durere prea mare mamei şi tatălui său, care, dincolo de pasiunea sa militară, avea şi el o inimă de aur.

Copilul s-a lăsat convins şi s-a întors pe drumul său, dar, de acum, în inima sa intrase o lumină care îl făcea să viseze că va creşte foarte repede şi îşi va concretiza proiectele sale.

La întoarcere, a fost bine primit, deoarece tatăl a considerat acea fugă o simplă extravaganţă adolescentină, pe care foarte curând disciplina militară avea să i-o scoată din minte. La 15 ani, conform cu obiceiul timpului, Martin, fiul unui tribun, avea onoarea să îmbrace uniforma militară pentru a-şi începe prestigioasa carieră. A încercat din nou să fugă, dar în zadar: de această dată, a fost luat de păr şi obligat să se supună legii romane, care în această privinţă nu era deloc îngăduitoare. Chiar dacă nu-i făcea plăcere, a ajuns legionar în cavalerie, a îmbrăcat armura, coiful, a primit sabia şi lancea şi a fost acoperit cu o superbă haină albă căptuşită pe dedesubt cu lână albă de oaie. I s-a acordat şi o ordonanţă, un sclav care era în totalitate în slujba sa.

Sfântul Leon cel Mare (390/400-461), papă, învăţător al Bisericii

Sf. Leon cel Mare - de Francisco de Herrera el Mozo
(1622-1685), Prado Museum, Madrid, Spain

“Imită-l pe bunul păstor, care pleacă în căutarea oiţei şi o aduce înapoi pe umerii săi. În zelul tău de slujire a lui Dumnezeu, comportă-te în aşa fel încât, pe cei care au deviat în vreun fel de la adevăr, să-i recâştigi pentru Dumnezeu prin rugăciunile Bisericii. Misteriosul edificiu al credinţei nu permite loviturile sorţii; printr-o conducere a sufletelor adevărată şi plină de grijă, adună-le pe toate sub acoperişul tău” (Leon cel Mare, Scrisoarea către Timotei, noul episcop de Alexandria).

Papa Leon I scria această scrisoare la 18 august 460, cu un an înainte de moartea sa, şi o trimitea lui Timotei, episcopul ales al Alexandriei Egiptului, după o perioadă tulbure în viaţa creştinilor din acel ţinut. Sfaturile fraterne pe care el le oferea sunt oglinda vieţii sale: el a fost cu adevărat păstorul cel bun care niciodată nu s-a îndârjit împotriva oiţelor sale rebele, ci întotdeauna a folosit caritatea cea mai aleasă pentru a le readuce la turmă. Acesta era principiul său: “Chiar şi atunci când trebuie să corijezi, întotdeauna să fie salvată iubirea”.

S-a născut între anii 390 şi 400, într-o familie de origine toscană, a primit o educaţie foarte bună la Roma, atât în ceea ce priveşte studiile, cât şi viaţa creştină. Foarte curând, era alături de papa Celestin I, ca arhidiacon. Pontiful îi încredinţase nu numai administraţia bunurilor Bisericii Romane, dar şi cele mai importante misiuni în raport cu Bisericile surori.

Aceeaşi curte imperială a recurs la arhidiaconul Leon, trimiţându-l în Galia pentru a rezolva tensiunile apărute între generalul Ezio şi senatorul Albino şi să evite astfel războiul civil. Tocmai se afla în Galia pentru împlinirea acestei misiuni de pace, când i-a parvenit ştirea morţii lui Celestin şi a numirii sale ca succesor al lui Petru. Istoricii timpului notează că, în contradicţie cu experienţele trecute, alegerea a avut loc într-un climat de “pace admirabilă” şi romanii au ştiut să aştepte întoarcerea celui ales, de asemenea, cu “răbdare admirabilă”. Întors la Roma, a fost consacrat episcop, la 29 septembrie 440. Erau timpuri tulburi: popoarele latine erau ameninţate de continue incursiuni ale aşa-zişilor barbari care, asemenea lăcustelor din plăgile Egiptului, năvăleau pe neaşteptate asupra regiunilor vechiului Imperiu Roman, jefuind oraşul, incendiind satele, răspândind teroare şi moarte şi aducând epidemii.

Chiar şi în interiorul Bisericii era pusă în pericol unitatea credinţei, din cauza celor trei principale erezii: maniheismul, răspândit din Africa şi până la Roma, monofizismul, în Orient, şi priscilianismul, în Spania.

Autoritatea imperială, neputincioasă în faţa fenomenului violentelor migraţii ale noilor popoare, continua să intervină în controversele doctrinale, accentuând diviziunea în interiorul Bisericii.

 

Fericirile!

 

Fericirile...

 

Fericirile (Mt 5,3-12)

 

Fericiți cei săraci în duh,

pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți cei care plâng,

pentru că ei vor fi mângâiați.

Fericiți cei blânzi,

pentru că ei vor moșteni pământul.

Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate

pentru că ei se vor sătura.

Fericiți cei milostivi,

pentru că ei vor afla milostivire.

Fericiți cei curați la inimă,

pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiți făcătorii de pace,

pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu.

Fericiți cei persecutați din cauza dreptății,

pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și,

mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea.

Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri;

căci așa i-au persecutat pe profeții dinaintea voastră.