 |
„Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare,
rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (Ioan 12,24). |
Ideile care stau la baza marilor
romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la
parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă şi le descrie, păstrând în
acelaşi timp acel caracter tainic şi inepuizabil. Despre ce parabole este
vorba?
„Crimă şi pedeapsă“ narează elemente dezvoltate pe marginea
fragmentului foarte bogat în semnificaţii al „Învierii lui Lazăr“ (loan
11,1-45), pe care îl citeşte (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov,
anticipând viitoarea metanoie şi
„înviere din morţi“ a acestuia. Romanul „Idiotul“
dezvoltă pilda copilului, model al desăvârşirii, precum şi imaginea paradisului
cu care este indisolubil legată, după cum sfântul evanghelist consemnează
cuvintele mântuitorului: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum
pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18,3). Romanul „Demonii“
e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor“ (Luca 8,32-37), care îi apare şi ca
motto. „Fraţii Karamazov“ este
întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă“ (Ioan 12,24), dar şi pe simbolistica
împărăţiei cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor,
care-l are în centru pe monahul Alioşa Karamazov. După cum observă părintele
Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie [tâlcuire]
obişnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă
în duhul lor până în zonele accesibile minţii umane, după care descrie această
experienţă charismatică într-un limbaj cu valenţe simbolice, în care pot
surveni fragmentar chiar şi alte parabole sau motive biblice. Acest tip de
gnoseologie, definitoriu – am putea spune – pentru Dostoievski, este fixat prin
folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia
Filippovna („Idiotul“) poate
reprezenta în plan simbolic sufletul, la ori-gine frumos şi duhovnicesc, care a
căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care,
în pofida păcatului, îl caută şi-l cheamă pe mântuitorul său. Atunci Cristos,
simbolizat de prinţul Mâşkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din
această robie. Această eliberare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu.
Dar, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deşi îşi
doreşte în principiu unirea cu Cristos, preferă în mod paradoxal plăcerea şi
iubirea trupească. Aşa va proceda şi sufletul-Nastasia, preferându-l pe Rogojin
în locul lui Mâşkin, adică seducţia fantasmei demonice în locul unei iubiri
transfiguratoare, pe care s-o primească şi s-o păstreze în mod liber prin
unirea – nunta cu mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simţit invadat de o
fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanţe normale“.
Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteţi cu toţii
sănătoşi, dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi,
epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu ştiu dacă această fericire
durează secunde, ore sau luni, dar, credeţi-mă, nu aş schimba-o pentru toate
plăcerile lumii“. Această formă extatică de epilepsie o are prinţul Mâşkin.
Dostoievski descoperă cultura
Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii
(părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima („Fraţii Karamazov“).
Da. Opera sa se naşte şi creşte
în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea - al
XVIII-lea, când apar şi primele ediţii ale „Filocaliei“
în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile intelectuale slavofile, mai
ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei
lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este o bucurie şi
că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire,
prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră nu
poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea
harului dumnezeiesc.
Întâlnirea cu Cristos se menţine
prin rugăciune şi prin iubire smerită. Stareţul Zosima spune că suntem plante
ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina
aceasta a lui, în care suntem noi şi trăim. Când inima omului rupe contactul cu
cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi
moartea. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri
lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumuseţe.
Stareţul Zosima arată că există o
lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului şi a binelui, pe care reuşim să o
întrezărim pe pământ, şi există o lume a păcatului, care este opera diavolului
în colaborare cu voinţa cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă
Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deşi în El crede. „Eu
îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-l accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai
mult, accept şi înţelepciunea lui şi scopul lui care ne sunt cu totul
necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieţii, cred într-o veşnică armonie,
în care se zice că ne vom contopi cu toţii [...] Şi totuşi, închipuieşte-ţi că
la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau
seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit nicidecum“ („Fraţii Karamazov”). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire:
„Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare
firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi
dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei
pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Stareţul ne povăţuieşte:
„Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se
cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de
practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă
întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi,
chiar şi un răufăcător“.
(sursă:http://ziarullumina.ro/interviu/dialogul-lui-dostoievski-cu-dumnezeu).
