Dumnezeu ne-a trimis în întunericul suferinţei ca să...

Episcopul Iuliu Hossu a scris în timpul detenţiei: 

„Dumnezeu ne-a trimis în acest întuneric al suferinţei 

pentru a da iertarea şi pentru a ne ruga pentru convertirea tuturor".

(fericitul ep. Iuliu Hossu [1885-1970]).

Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625) și devoţiunea faţă de Maria, mama lui Isus

 Fratele Ieremia a avut o devoţiune deosebită faţă de Maica Domnului căreia îi spunea „Măicuţa”. Pentru el Preacurata Fecioară Maria era Corăscumpărătoarea neamului omenesc şi oriunde ar fi întâlnit icoana ei, chiar pe stradă, îngenunchea, se adâncea în rugăciune şi apoi împreună cu mulţi care-l înconjurau cântau „Salve Regina”.

Printre altele el spunea că nu trebuie doar s-o invocăm pe Maica Domnului ci şi să-i imităm virtuţile dintre care cele mai evidente erau: umilinţa, curăţia, generozitatea, prudenţa, spiritul de jertfă etc. Apoi îi descria chipul ei de mamă care se apropie de copiii ei de pe pământ şi îi ajută deoarece le cunoaşte fiecare ungher al sufletului. Marinarilor le spunea despre Născătoarea de Dumnezeu: „este steaua voastră”; bolnavilor: „este salvarea voastră”; păcătoşilor: „este avocata şi speranţa voastră”; tuturor: „Ea este Doamna şi Regina noastră”.

Atât călugărilor cât şi laicilor le recomanda să cinstească cele nouă luni de locuire a Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Mamei sale, recitând nouă „Salve Regina”: dimineaţa – de trei ori, pentru întoarcerea păcătoşilor; la amiază – de trei ori, pentru cei aflaţi în agonie şi seara – de trei ori, pentru sufletele din purgator. În acelaşi timp, această devoţiune trebuia să le obţină celor ce o practicau curăţia inimii, umilinţă adâncă şi iubire aprinsă.

Într-o noapte, pe când fratele Ieremia se ruga profund i-a apărut Preacurata Fecioară Maria cu Fiul în braţe şi scăldată în lumină. Într-un târziu, deşi nu îndrăznea s-o privească, la încurajarea ei umilul călugăr a întrebat-o:
– Stăpâna mea, tu eşti Regină şi nu porţi coroană?
– Coroana mea este Fiul meu!

Deşi fratele Ieremia a încercat să ascundă această minune a arătării Maicii Domnului nu a reuşit şi până la urmă a trebuit să dezvăluie această taină. După ce a relatat totul mulţimii aflată în stare de euforie, după ce cu toţii au intonat cântecul Salve Regina şi aceştia s-au retras, rămânând singur cu confratele său, fratele Ieremia a constatat că nu mai avea nici cingătoare, nici Rozariul de la brâu, nici bastonul iar cineva îi smulse chiar şi peticele de la haina monahală, pe care o purta de peste treizeci de ani.

Prinţesa de Bisignano, Isabella della Rovere, aflând vestea aparţiei a adus la palatul ei pe fratele Ieremia şi pe un pictor care după descrierea minuţioasă a călugărului a încercat să redea într-o pictură imaginea Preacuratei cu Pruncul în braţe. Prinţesa porunci să se facă mai multe copii care se răspândiră în tot viceregatul. Devoţiune către Maica Domnului a luat o amploare deosebită în acele locuri.

La un moment dat fratele Ieremia fiind grav bolnav, iar medicul nemaidându-i şanse de supravieţuire, a trimis să-i aducă acea icoană a Preacuratei. I s-a încredinţat voinţei sale iar a doua zi era vindecat complet, fiind din nou capabil să se ocupe de cei săraci, bolnavi şi necăjiţi.

(sursă: Fericitul Ieremia Valahul; http://www.sfinticatolici.ro/ieremia-valahul/2/).

Fericirile sociale

Fericiți cei care nu folosesc oamenii pentru a garanta un profit.
Fericiți cei care refuză competiția și consumismul.
Fericiți cei care nu trebuie să apere bogățiile.
Fericiți cei care strâng mâna celui bolnav.
Fericiți cei care primesc un copil așa-zis cu handicap.
Fericiți cei care asistă părinții în vârstă și infirmi.
Fericiți cei care în tăcere își dă seama de mângâierile lui Dumnezeu.
Fericiți cei care nu cred în idoli.
Fericiți cei care se opresc și întreabă dacă este nevoie de ajutor.
Fericiți cei care se pun de partea ultimilor.
Fericiți cei care cred în iubire. 

Fericirile (Mt 5,3-12)

³ „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! 
⁴ Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! 
⁵ Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! 
⁶ Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! 
⁷ Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire! 
⁸ Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! 
⁹ Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! 
¹⁰ Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! 
¹¹ Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea.
¹² Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri! Căci aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră.

(sursă: https://www.altranarrazione.com/2016/11/beatitudini-sociali.html; trad. I.C.).

Să nu denaturăm „Tatăl nostru”

Fericitul Vladimir Ghika, 
monsenior (1873-1954).

Tot ceea ce deformează viața nostră interioară se poate reduce la felul, mai mult sau mai puțin conștient, în care denaturăm în noi textul din „Tatăl nostru”. În loc să spunem „Tatăl nostru care ești în ceruri”, ceea ce spunem este potrivit calității noastre sufletești: „Judecătorul nostru care ești la tribunal”, „Furnizorul nostru care ești la tejghea”, „Creditorul nostru care prea des ne bați la ușă”, „Cauza noastră primă al cărei efect pierdut în depărtări suntem”, „Stăpânul nostru suprem în fața căruia nu suntem decât pulbere”, „Camaradul nostru cu care tratăm liber” – și așa mai departe, într-o dezolantă varietate... Nu mai spunem în adevărul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învătat să le rostim când ne rugăm: Tatăl nostru care ești în ceruri.

(Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele care vin).

Singur cu Dumnezeu...

Madeleine Delbrêl (1904-1964).

„Ar trebui să stăm în viața ca 

și cum sufletul nostru ar fi singur cu Dumnezeu. 

Și pentru că noi tresăltăm de o bucurie mare cu el 

și ne cufundăm în tot felul de lucruri, 

credem că este permis să-l pierdem din vedere”. 

(Madeleine Delbrêl [1904-1964]; asistent social, poetă și mistică. Este declarată fericită de papa Francisc prin Promulgazione di Decreti della Congregazione delle Cause dei Santi, 27.01.2018; trad. pr. Isidor Chinez).

Cărturarul fericit: Vladimir Ghika

Statuia din ghips a monseniorului Vladimir Ghika
de Gheorghe D. Anghel

Sâmbătă, 31 august 2013, ora 11.00, în cadrul sfintei Liturghii solemne prezidate de trimisul Papei Francisc, cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, în prezenţa unui număr mare de episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi, are loc la Romexpo beatificarea monseniorului Vladimir Ghika.

Cei care intră din Calea Victoriei în curtea Palatului Regal din Bucureşti pot fi destul de surprinşi să vadă, în partea dreaptă a intrării, o statuie de bronz ce reprezintă o figură gravă şi hieratică a unui monah bizantin ce degajă un aer simplu şi maiestuos şi ţine în mână o carte. Prin verticalitatea şi echilibrul ei ce pare „reglat de sus“, statuia aminteşte de sf. Francisc de Assisi reprezentat de Zurbarán. Statuia se numeşte Cărturarul şi este lucrarea sculptorului român Gheorghe Anghel. Acest artist a studiat în perioada interbelică la Paris, unde a avut o întâlnire ce avea să-l marcheze pentru toată viaţa: l-a cunoscut pe prinţul Vladimir Ghika, care devenise preot din 1923, fiind hirotonit pentru arhidieceza pariziană de Cardinalul Dubois. Statuia este un omagiu adus de sculp­tor acestui cleric care l-a fascinat şi i-a deschis un drum spiritual, ajutându-l şi cu mijloace financiare în perioada studiilor sale la Paris.

Aceeaşi statuie poate fi regăsită şi în piaţa din Bucureşti, care se numeşte de câţiva ani „Piaţa Vladimir Ghika“, aflată lângă Biserica Franceză „Sacré Coeur“. În incinta bisericii, se află originalul în ipsos al lucrării lui Gheorghe Anghel, ca o recunoaştere a faptului că, din 1939, când s-a reîntors în România, până în 1952, când a fost arestat de comunişti, Vladimir Ghika a fost preot la această biserică. Spitalul „C.I. Parhon“, aflat lângă biserică, este fostul spital şi sanatoriu „Sf. Vincent de Paul“, fondat de prinţul Vladimir Ghika împreună cu „Fiicele Carităţii“, o congregaţie feminină franceză întemeiată de Sf. Vincent de Paul şi Sf. Louise de Marillac în 1633, adusă în 1906, în România, de acelaşi prinţ Ghika.

Despre personalitatea lui Vladimir Ghika s-a scris deja destul de mult, cercetările asupra vieţii şi a celor câteva scrieri ale sale fiind încurajate şi de cauza pentru beatificare deschisă în 2002 de Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. Cu toate acestea, misterul vieţii unui om care a fost, pentru toţi cei care l-au cunoscut, un sfânt iradiind pe viu înţelepciune şi bunătate nu poate fi epuizat de aceste scrieri. Ceva din liniştea pe care o degajă statuia Cărturarul comunică poate mai bine acest mister. Este o linişte care pare că se referă la ceva plasat pe o verticală ascendentă – altfel spus, care te apropie de cer şi de sensul esenţial al lucrurilor oferit de Cel ce locuieşte în cer şi în miezul a tot ceea ce există. Această linişte respiră o simplitate care nu pare să vină din această lume, a cărei gravitate pare adâncită de mica Biblie pe care ascetul princiar o ţine în mână.

Dintre toate mărturiile disponibile despre Vladimir Ghika, cred că cea oferită de poetul francez Francis Jammes în 1923, care devenise din 1905 un catolic practicant sub influenţa lui Paul Claudel, inspiră cel mai bine liniştea misterului iradiat de figura Cărturarului. „Într-o zi, când mă aflam la Paris – îşi începe el relatarea –, într-o prăvălie, un bărbat, necunoscut mie pînă atunci, mi-a întins cartea mea despre Sfântul Iosif, rugându-mă să-i dau un autograf. Stătea într-un con de umbră, iar vocea îi era învăluită de o stranie blândeţe. Era ca şi cum o vioară ar fi vorbit din singurătatea ei. Am înţeles că pe carte nu dorea altceva decât semnătura mea şi că ar fi bucuros să nu-şi rostească numele pe care, cu toate acestea, i l-am solicitat. Mi-a răspuns şovăitor: Sunt prinţul Vladimir Ghika. Mi-a mulţumit printr-o plecăciune a cărei smerenie adâncă dovedea mai degrabă un izvor divin decât o origine regală, acel izvor lângă care, obosit şi însetat, s-a aşezat Isus. Apoi a dispărut…“ (Mărturia provine din A trăit şi a murit ca un sfânt! Antologie de texte dedicate Mons. Vladimir Ghika (1873-1954), Bucureşti, ARCB 2003, p. 80)

Vedem, desigur, din această mărturie, că prinţul Vladimir Ghika era o prezenţă cu atât mai misterioasă cu cât era mai deposedat de sine şi mai umil. Era nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghika (care a domnit între 1849-1856), şi descendentul unei linii dinastice, dar nu-şi etala deloc charisma originii regale. El prefera să transmită, prin golirea sa de sine, carisma infinit mai nobilă a regalităţii lui Cristos.

Cărturarul pare să reprezinte pe cineva care şi acum, astăzi, este bucuros să nu-şi rostească numele. Cel mult, cere respectuos o atenţie fugară, ca mărturia unei întâlniri de o secundă, de la cei care trec prin curtea Palatului Regal sau prin piaţa de lângă Biserica Franceză, în speranţa că poate aceştia vor reuşi să vadă mai degrabă izvorul divin decât o origine regală – în speranţa că, poate, vor reuşi să vadă izvorul lângă care s-a aşezat Isus.

Pe 31 august 2013,Vladimir Ghika va fi proclamat Fericit la Bucureşti, fiind beatificat  de Biserica Romano-Catolică, în urma semnării de către Papa Francisc a decretului prin care îl declară martir al credinţei (Decretul a fost semnat de Papa Francisc pe 27 martie 2013) Vladimir Ghika a murit pe 16 mai 1954 în închisoarea Jilava, după ce a fost interogat, torturat şi acuzat de „înaltă trădare“ în urma unui proces memorabil, în timpul căruia şi-a sfidat acuzatorii cu un curaj profetic ce vorbea despre o credinţă şi o libertate spirituală fără rest – o mărturie care confirmă, de altfel, o notă scrisă în care afirma că „închisoarea nu este altceva decât locul în care sufletul este, în fine, liber să aleagă“.

Reacţia fermă a „inculpatului“, care refuza să-şi abandoneze demnitatea şi să tranzacţioneze cu frica impusă de regimul represiv, la abuzurile din timpul procesului este, de altfel, şi o mărturie pentru spiritul lui Vladimir Ghika, care abunda nu numai de curaj, ci şi de umor. Avocatul apărării, care, după ritualul proceselor din anii ’50, era un acuzator vehement, a fost invitat să ia cuvântul pentru a pleda cauza lui V. Ghika şi a altor doi inculpaţi. La auzul numelui său, „inculpatul“ Ghika s-a ridicat în picioare şi a strigat cu putere: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!“. Avocatul a tăcut şi preşedintele a intervenit, explicând că e dreptul său să fie apărat de un avocat. Vladimir Ghika a cerut atunci să se apere singur, întrucât studiase Dreptul. Preşedintele i-a cerut să tacă şi avocatul a reînceput să vorbească. Atunci „inculpatul“ a ieşit din boxa acuzaţilor şi, cu mâna ridicată într-un gest profetic, a exclamat din nou: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!“. În sală s-a lăsat liniştea. După ce şi-a revenit din stupoare, judecătorul a dat ordin ca „inculpatul“ să fie evacuat din sala de tribunal. Doi miliţieni robuşti au încercat să-l scoată din sală, dar el se prinsese cu o mână de marginea boxei acuzaţilor şi cu cealaltă de banca avocaţilor cu o forţă incredibilă, astfel că trupul lui fragil părea că devenise un bloc de piatră. Cei doi miliţieni nu îl puteau urni în nici un fel. În cele din urmă, preşedintele a cerut evacuarea sălii, iar procesul a fost reluat fără Vladimir Ghika, care a fost închis într-un garaj.

Vladimir Ghika nu este o figură exclusiv latină şi occidentală – şi aerul bizantin degajat de statuia Cărturarul exprimă fidel complexitatea opţiunilor religioase ale modelului său real. La scurtă vreme după ce a fost hirotonit la Paris în 1923, el a obţinut din partea Sfântului Scaun autorizaţia de a celebra şi în ritul bizantin (greco-catolic), devenind astfel primul preot român care avea dreptul să celebreze liturghia în ambele rituri (latin şi bizantin). Crescut în credinţa ortodoxă de mama sa, prinţesa Alexandrina Ghika (născută Moret de Blaremberg), şi convertit oficial la catolicism doar în 1902, la 28 de ani, în timpul studiilor la Roma, la Colegiul Do­minican „Sf. Toma de Aquino“ (actuala Universitate Pontificală „Sf. Toma de Aquino Angelicum“), el a năzuit întotdeauna către un echilibru între cei doi poli ai credinţei creştine, cel bizantin-răsăritean şi cel latin-occidental.

Deşi Vladimir Ghika a scris numai sporadic, din necesitate sau dintr-o nevoie personală de a-şi exprima gândurile, putem observa câteva constante în notele şi scrierile sale: o reabilitare meditativă a eternităţii, care fusese expediată în sfera plictisului de existenţialişti, o recuperare a plenitudinii prezentului care îl face prezent în fiecare clipă pe Dumnezeu, o reverenţă profundă faţă de Maica Domnului, inspirată atît de tradiţia bizantină, cât şi de spiritualitatea euharistică occidentală, o salvare filozofică a simplităţii ce poate conduce la simplitatea ultimă a lui Dumnezeu. Cărturarul din statuia lui Gheorghe Anghel pare că transmite toate acestea prin vehiculul mai direct al artei. Toate par că exprimă fericirea sa de a fi fost atins de veşnicia care înseamnă altceva decât monotonia unui neant sărac (Le temps nous enseigne que l’Eternité n’est pas monotone; l’espace qu’elle n’est pas pauvre). Cărturarul a triumfat nu doar în faţa ateismului comunist hrănit de o ideologie, ci şi împotriva ateismului existenţialist care se sprijină pe interpretarea imanentistă a singurătăţii şi pe oroarea în faţa unei obscurităţi care îl poate ascunde pe Dumnezeu. Cărturarul declară nu doar că Dumnezeu există, ci şi că el este centrul său metafizic, care răstoarnă gravitaţia şi umple timpul cu densitatea veşniciei, iar şi veşnicia – cu amprentele timpului.

(Palade Tereza-Brîndușa, „Cărturarul fericit: Vladimir Ghika”; sursă: http://www.observatorcultural.ro/Carturarul-fericit-Vladimir-Ghika*articleID_29048-articles_details.html).

Fericitul Ieremia Valahul

Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625)

În anul 1670 apărea la Napoli cartea despre "Viaţa şi faptele minunate ale Cuviosului Ieremia Valahul, scrise de un confrate capucin contemporan, pr. Francisc Severini, transcrisă ulterior din dialectul local în limba italiană de Francisc Orestano. Aceasta este prima biografie a unui român scrisă în afara graniţelor ţării şi aduce numeroase date din viaţa minunată a românului ajuns prin zelul credinţei la perfecţiunea spirituală.

Despre patria şi originea Venerabilului Ieremia Valahul, biograful său scrie: „Printre ţinuturile răsăritene ale Europei, foarte întinsă este şi Valahia, împărţită în Valahia Mare şi Valahia Mică - numită Moldova - amândouă ocupând o parte din vechea Dacie. Valahia se mărgineşte în nord de fluviul Nistru, chemat de cei dinaintea noastră Tyras, care o desparte de Rusia, Podolia şi Tartaria, iar la sud cu Dunărea, numită odinioară Istru, care o separă de Bosnia, Serbia şi Bulgaria. La apus se mărtgineşte cu Transilvania, pe când la răsărit este scăldată de Marea Neagră...”

În această ţară, într-o localitate numiză Zaxo (foarte probabil Sasca, Suceava), la 29 iunie 1556, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, se născu cuviosul Ieremia despre care se poate scrie întocmai ceea ce este scris despre Iob: „om simplu şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se ferea de păcat” deoarece a fost prin excelenţă un om simplu, desăvârşit din orice punct de vedere, plin de frica lui Dumnezeu, fugind de orice rău, model de perfecţiune şi de sfinţenie.

 

Darul principal pe care l-a hărăzit Dumnezeu cuviosului Ieremia a fost cel de a se fi născut din părinţi foarte evlavioşi. Tatăl lui, pe care îl chema Costişte Stoica, era om de foarte modestă condiţie socială, dar cinstit. Mama sa se numea Margareta Bărbat şi din unirea lor s-au născut două fete şi cinci băieţi, dintre ca primul a fost Ieremia, botezat cu numele de Ion.

 

Tânăr de abia nouăsprezece ani, lipsit de orice pregătire, Ion porni la drum în anul 1575. Fără îndoială că aceasta a fost voinţa Celui de sus care îi îndrepta paşii în direcţia Transilvaniei, spunând că se duce doar să-l vadă pe un frate al său care nu locuia în Zaxo. La Alba Iulia, capitala Transilvaniei, Ion l-a întâlnit pe Pietro Giacomo, medic chirurg de la Bari, Italia. Cu el a plecat trecând prin Ragusa şi la Bari a intrat în slujba spiţerului Cesare del Cuore. De aici, după un an şi jumătate a plecat la Napoli unde s-a oprit la mănăstirea capucinilor”.

 

Faima sfinţeniei sale a cuprins mulţimile de orăşeni şi ţărani până la mare distanţă de Napoli, iar viziunile lui i-au întărit în credinţă pe toţi cei care-l ascultau şi îi înţelegeau rostul cuvântului. Autoritatea lui Ieremia asupra contemporanilor era atât de mare încât se prezenta ca un adevărat cult. Ea este mărturisită de biograf prin sinteza pe care o face descriind astfel despărţirea sa pământească de oameni: „Mulţimea izbuti să rupă poarta şi să dea buzna în mănăstire. Îmbulzeala a fost atât de mare, încât cu greu s-a făcut loc şi unora din nobilime, printre care Don Fabrizio Caraffa, principe al Sacrului imperiu roman şi al Rocellei, care cu lacrimi în ochi săruta mâinile mortului.

Evlavia şi înflăcărarea cu care vizitatorii îi sărutau mâinile, picioarele şi obrazul defunctului erau din cale afară de mari. Mai mult: unii, pe ascuns, îi trăgeau firele bărbii şi părul din cap, ori tăiau cu foarfecele şi cu cuţitele, bucăţele din veşmânt... îmbrăcămintea era făcută fărâme, iar petecele dispăreau cât ai clipi în mulţime...”

Dispărut deci la 5 martie 1625, venerabilul Ieremia a fost imediat onorat de introducerea cauzei pentru sanctificare de către Papa Urban al VIII-lea în anul 1627 şi susţinută în chip deosebit de către Papa Inocenţiu al XI-lea. Amintirea lui a rămas lăsată de contemporani legată de ţara de origine şi numele a străbătut prin timp, recunoscându-l şi cinstindu-l în îmbinarea de fericit renume – Ieremia Valahul. Ieremia, numele profetului din Vechiul Testament, corespunde tăriei în credinţă şi puterii ce izvorăşte din mărturisirea ei.

Imediat după înmormântare, s-a procedat la strângerea documentelor în vederea proclamării oficiale a sfinţeniei umilului călugăr; numai după doi ani, în 1627, dosarul a fost înaintat Papei Urban al VIII-lea, care l-a acceptat. Împrejurări necunoscute nouă au întrerupt desfăşurarea în procesului de beatificare; ulterior, Papa Inocenţiu al XI-lea a reluat cauza, dar iarăşi au intervenit alte dificultăţi şi din nou actul beatificării a fost amânat. Procesul a fost reluat după 1900, pentru ca în final, la 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea să îl declare fericit.

 

Între timp, venerarea Fericitului Ieremia a continuat să crească tot mai mult în oraşul Napoli şi în împrejurimi, ducând peste veacuri amintirea vieţii lui sfinte, a puterii de mijlocire în faţa lui Dumnezeu şi a ţării de origine, fiind invocat sub numele de Fericitul Ieremia Valahul.

Legătura de sânge ce ne uneşte cu Fericitul Ieremia Valahul este un motiv deosebit de a-i dărui cinstirea şi încrederea noastră, care unite cu ale celor din ţinutul Napoli, unde şi-a sfârşit călătoria vieţii, să apropie momentul fericit al ridicării lui la cinstea sfintelor altare în întreaga Biserică a lui Cristos Mântuitorul.

(sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1694/Fer-Ieremia-Valahul-calug.aspx).