Înălțarea Sfintei Cruci: Glorie și milostivire a Domnului [14 septembrie 2026]

Glorie și milostivire a Domnului

Lecturi biblice: Numerii 21,4b-9; Filipeni 2,6-11; Evanghelia Ioan 3,13-17; lecturi biblice

Omilie

În celebrarea de astăzi – Înăltarea Sfintei Cruci –, Biserica face memoria nașterii proprii, care s-a consunat din coasta celui răstignit, în somnul Noului Adam adormit pe cruce. Biserica se naște din coasta sa, în simbolul apei și sângelui, curgând ca două fluvii de mântuire. Textele biblice descriu misterul lui Cristos ca o mișcare de „coborâre” și de „urcare” în gloria Tatălui: Fiul lui Dumnezeu este glorificat după ce a atins culmea umilinței sale. Prima lectură vede în ridicarea șarpelui o figură profetică a înălțării lui Isus răstignit și umilit în moarte, dar ridicat deasupra lumii: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi” (Num 21,8). Este răspunsul lui Dumnezeu printr-un semn. A doua lectură prezintă mișcarea de coborâre și urcare a lui Isus în imnul cristologic: „Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu […] despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor […]; s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce; pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat” (Fil 2,6-9). Domnul i-a dăruit un „Nume”, propriul său nume – Yahweh,  care nu se pronunță de către evrei niciodată –, care în greacă se traduce prin Kyrios [Domnul, în română] și implică demnitatea supremă. În Evanghelia după Ioan este descrisă mișcarea de coborâre și de urcare în lumina înălțării: „Nimeni nu a urcat la cer, decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului” (In 3,13), și leagă figura șarpelui ridicat de Moise în deșert cu răstignirea lui Isus, Mesia (cf. In 3,14), care devine glorie și milostivire pentru noi care credem în el.

În lectura întâia (Num 21,4b-9), în cultura canaanită și semitică, șarpele este venerat ca zeul fertilității, la care fetele de măritat recurg în pregătirea căsătoriei. La popoarele antice, șarpele era o figură misterioasă și are mai multe înțelesuri: era un semn al morții și un simbol al vieții, infligând venin sau oferind sănătate și nemurire. Șarpele era un reziduu al acestui cult, răspândit în tot Israelul, căci nici profeții nu au reușit să-l îndepărteze cu ușurință. Israeliții îl adorau. Chiar în Templul din Ierusalim vedeau un obiect sub formă de şarpe [în ebraică nahaš], şarpele din bronz ridicat de Moise (cf. Num 21,6-9; aluzie în In 3,14), a fost venerat timp de secole. Regele Ezechia l-a sfâșiat în bucăți deoarece l-a considerat un obiect de cult idolatric (cf. 2Rg 18,4). Textul de astăzi relatează una dintre numeroasele crize de credință care marchează exodul, din cauza unei invazii de șerpi de care sunt salvați prin mijlocirea lui Moise, care, la porunca lui Dumnezeu, săvârșește un rit de exorcizare: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi” (v. 8). Șarpelui „ridicat” este simbolul lui Dumnezeu. Apostolului Ioan vede în șarpele „ridicat” imaginea lui Cristos „ridicat” de la pământ pe cruce. Isus nu este zeul fertilității, ci însăși viața „ridicată” pe cruce ca dar oferit umanității: oricine se uită la el este salvat. Astăzi, în Euharistie, primim acest dar.

În a doua lectură (Fil 2,6-11), textul este un imnul cristologic de factură liturgică folosit de primele comunități creștine și inserat de apostolul Paul  în structura scrisorii sale. E un „elogiu” despre originea Domnului: „Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului […] după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat” (v. 6-9). În contextul biblic reiese referirea la figura „Slujitorului Domnului” din Isaia (cf. Is 52,13–53,12; Is 45,23) găsită într-o mișcarea de „coborâte” a lui Isus în umilință și de „înălțare”. Este aluzia din Isaia: „orice genunchi se va pleca înaintea mea” (Is 45,23). Textul este aplicat în Scrisoarea către Filipeni (cf. Fil 2,10-11; Rom 14,11), cu scopul de a arăta cum Dumnezeu îi acordă lui Cristos aceeași supremație și întâietate pe care el însuși o posedă asupra creației: „pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (v. 9-11). Este mântuirea universală realizată de Isus prin Misterul Pascal. Prin urmare, cristologia prezentată o amprentă etică, deoarece intenționează să înfățișeze drumul lui Isus ca model pentru acțiunea credincioșilor, în special în contextul relațiilor comunitare. Este calea Domnului cu filipenii și cu toți credincioșii din toate timpurile: este itinerarul existenței lor creștine.

În Evanghelia după Ioan (In 3,13-17) se relatează episodul întâlnirii lui Isus cu Nicodim, „un conducător al iudeilor” (In 3,1). Domnul afirmă revelației „Fiului Omului”: există o singură persoană care poate revela cu autoritate lucrurile cerești – este Isus care s-a coborât din cer. Domnul știe despre ce vorbește și a văzut despre ceea ce mărturisește [„Adevăr, adevăr îţi spun: noi vorbim ceea ce ştim şi dăm mărturie despre ceea ce am văzut, dar mărturia noastră nu o primiţi” (In 3,11)]. Isus proclamă în „prolog”: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18). Afirmă că singurul care îl revelează pe Dumnezeu este „Fiul Omului”: „după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (v. 14-15). Așa cum poporul exodului, suferind pentru păcatele sale, a trebuit să privească spre șarpele ridicat pe o prăjină pentru a fi vindecat (cf. Num 21,8-9), tot așa viața veșnică va fi dată celor care cred privind la Fiul Omului ridicat pe o cruce. Verbul semnifică atât înălțarea fizică – așa cum a făcut Moise când a ridicat șarpele de bronz pe o scântură asemenea unei sulițe –, cât și o exaltare. Acum este indicat modul în care Isus trebuie să moară: va fi „înălțat”. Verbul, cu dublu sens, indică faptul că răstignirea lui Isus va fi și o glorificarea a sa. În a patra evanghelie este schițat: Cristos este revelația lui Dumnezeu (v. 13), care va atinge punctul culminant odată cu „înălțarea” pe cruce (v. 14). Credința în această revelație aduce viață veșnică (v. 15). Această introducere a promisiunii vieții veșnice (v. 15) va conduce la dezvoltarea temei mântuirii [cf. In 3,16-21]. Darurile mărețe acordate de Dumnezeu poporului ales sunt acum aduse la desăvârșire prin darul Fiului: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (v. 16-17). Avem o meditație teologică asupra misiunii lui Isus: Dumnezeu nu l-a trimis „să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el”. Spre deosebire de Matei, care folosește imaginea judecății finale pentru a sublinia importanța și consecințele alegerilor făcute, Ioan folosește un limbaj diferit, în concordanță cu mentalitatea actuală: exclude posibilitatea ca Dumnezeu să judece omenirea și vorbește despre o judecată care s-a actualizat în prezent și care este doar mântuire. Judecata lui Dumnezeu nu este o condamnare, ci o binecuvântare și nu este pronunță la sfârșitul timpurilor, ci astăzi: e judecata care mântuiește. Prin celebrarea Euharistiei, participăm la manifestarea gloriei care devine milostivire, intrând în lume sub semnul „pâinii și vinului” pentru a sătura omenirea care este flămândă și însetată de Dumnezeu și de evanghelia sa.