„Piatră unghiulară” a comunității
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (4 octombrie 2020)
Lecturi: Isaia 5,1-7; Filipeni 4,6-9; Evanghelia Matei 21,33-43; lecturi
Omilie
Astăzi Cuvântul Domnului ne prezintă vița-de-vie ca simbol al casei lui Israel. Profetul vorbește despre așteptările Domnului. Semnificația este destul de clară: via lui Dumnezeu – aleasă și îngrijită de el cu toată atenția – dezamăgește. Este cântecul iubirii înșelate. Domnul este forțat să se lase de viticultură abandonând podgoria? Nu. „A aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă”. Atunci Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său: Isus Cristos. În parabola evanghelică este un detaliu important: „via o va da în arendă altor viticultori”. Este via, adică Împărăția lui Dumnezeu. Domnul vrea mântuirea omului. Pentru aceasta el înlocuiește slujitori nedemni cu alți lucrători, după ce respinge pe primii destinatari, adică evreii. Nu distruge via. Câte roade va da via, toate sunt depuse în mâna lui Dumnezeu. Paul în lectura a doua schițează în linii mari comunitatea din Filipi: ei sunt viticultorii. Creștinul trebuie să-și întoarcă mintea și inima spre Domnul. Dumnezeu nu este indiferent la istorie mântuirii. Liturgia de astăzi ne oferă descrierea modului în care acționează Dumnezeu în această situație: este „piatră unghiulară” a comunității. Domnul se îngrijește de omenire ca un viticultor de via sa și speră să aducă roade!
Profetul Isaia (Is 5,1-7) cântă iubirea lui Dumnezeu față de poporul său simbolizată prin grija viticultorului față de via sa. „Cântecul iubirii” despre vie este capodopera literaturii biblice și universale. Autorii biblici, plecând de la serenadele de iubire, foloseau aceeaşi scenă pentru Domnul și poporul său. E un cântec de dragoste, dar transformat apoi într-o parabolă a judecății. „Vreau să cânt o cântare de dragoste pentru iubitul meu” (v. 1), scrie Isaia, și continuă: „iubitul meu avea o vie pe un deal mănos. A săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn în mijlocul ei şi a pus un teasc în ea” (v. 2). Este istoria dintre Dumnezeu și poporul său. Cuvântul „a face” se repetă de șapte ori: „a aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă” (v. 2). Israelul nu-i oferă Domnului roadele iubirii și recunoștinței sale. Dumnezeu aşteaptă struguri, dar are poamă acră. Tonul este trist. Devine o plângere a unui îndrăgostit înșelat. Răbdarea lui Dumnezeu are o limită. „Acum, locuitori ai Ierusalimului şi oameni ai lui Iuda: faceţi judecată între mine şi via mea!” (v. 3). Domnul decide: via va cădea în ruină, va fi năpădită de spini şi bălării; va fi abandonată: „îi voi îndepărta gardul şi va fi devastată; îi voi distruge zidul şi va fi călcată în picioare” (v. 5). Dar ameninţările Domnului sunt pentru convertire, nu pentru distrugere. Speranța lui Dumnezeu nu moare niciodată. Domnul trimite profetul ca să anunțe pe „Emanuel” [adică „Dumnezeu cu noi”] (Is 6,1-12,6). Este oracolul speranței și încrederii. Într-un final, Domnul salvează poporul său!
În a doua lectură (Fil 4,6-9), sfântul Paul îi invită pe credincioșii din Filipi să nu se lase dominați de neliniște. Suntem în mâna lui Dumnezeu, care e gata să îndeplinească rugăciunea. Comunitatea trăiește în fiecare zi contradicția dintre mesajul lui Dumnezeu și duritatea realității. Încrederea în Domnul dă putere să perseverăm și să avem în inima pace, în ciuda tuturor dificultăților. Cuvântul folosit este găsit în „predica de pe munte”, în care Isus îndeamnă să nu se preocupe prea mult cu privire la mâncare și îmbrăcăminte (Mt 6,25.31.34): „nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare, cerând cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire, să fie făcute cunoscute cererile voastre lui Dumnezeu!” (v. 6). Filipenii trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, să nu se îngrijoreze pentru orice dificultate întâlnită, dar să aibă încredere în rugăciune. Nu este o atitudine copilărească, ci este înrădăcinat într-o credință puternică în planul mântuirii actualizat de Dumnezeu. Apostolul știe despre ce vorbește: l-a întâlnit pe Isus; viaţa sa a fost complet răsturnată; a rămas centrată pe Cristos. Paul dă un catalog de virtuți, dar cu totul nouă, nu în manieră stoică – cu redobândirea liniştii şi netulburării [stoicismul e filosofia cunoaşterii de sine, a împăcării cu lumea relaţiilor, cu întreg universul]. Înșiră opt cuvinte: „gândiţi-vă la acestea: cele adevărate, cele demne, cele drepte, cele curate, cele plăcute, cele vrednice de laudă, ce e virtute, ce-i de laudă” (v. 8). Creștinul își organizează propria existență după Cristos. Nu vă lăsați înșelați. Liniștea să nu slăbească; este problema păcii inimii. Și adaugă: aici este secretul: „Dumnezeul păcii va fi cu voi!” (v. 9).
În evanghelie, după intrarea în orașul sfânt Ierusalim în mijlocul uralelor (cf. Mt 21,1-11) și gestul de îndepărtare a comercianților din templu (cf. Mt 21,12-17), Isus se întoarce la templu pentru a anunța venirea lui Dumnezeu în parabole. Ascultăm a treia parabolă a viței-de-vie; în realitatea este o pildă adresată bătrânilor și preoților care au venit să-l întrebe despre autoritatea și originea misiunii sale (cf. Mt 21,23-27). Încă o dată, Cristos repetă invitația: „ascultați!” și spunând din nou cu aceeași autoritate de a se impune atât de des strigată de Moise și profeți.
Isus începe parabola (Mt 21,33-43): „un stăpân a plantat o vie”. Cei prezenți înțeleg imediat: este istoria despre Dumnezeu și Israel, via sa. Sunt cuvintele „cântecului viei” luată din profetul Isaia, pe care ascultătorii săi îl cunoșteau. Proprietarul încredinţează via viticultorilor şi pleacă într-o călătorie. La timpul recoltei trimite slujitorii ca să-i ia strugurii, dar se întâmplă ceva de negândit: „viticultorii, prinzându-i pe servitorii săi, pe unul l-au lovit, pe altul l-au ucis, pe altul l-au bătut cu pietre” (v. 35). Stăpânul trimite slujitori mai mulţi decât primii. Nu se descurajează. Îl trimite pe fiul său. La vederea fiului, ura atinge culmea. Uneltesc împotriva lui: „Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem, ca să avem moştenirea lui!” (v. 38), apoi trec la acţiune: „prinzându-l, l-au aruncat afară din vie şi l-au ucis” (v. 39). În textul evanghelic nu este nici o condamnare a viei, ci a viticultorilor. Isus nu respinge via; via este bună, dar pe lucrători ei sunt răi. În parabolă nu este problema roadelor, dar viticultorii nu vor să-l recunoască „stăpân”. Acesta este păcatul lor: să luăm noi în stăpânire moştenirea lui! Vor să fie stăpâni. Viticultorii vor să-l omoare pe fiul, pentru că el este moștenitorul. O dată ucis, devin proprietari. Tind să-l elimine pe Dumnezeu. Omul vrea să devină stăpânul propriului destin. Refuzând stăpânirea Domnului, lumea nu mai stă în picioare, se fărâmiţează convieţuirea! Trimis de Dumnezeu ca o ultimă posibilitate de mântuire pentru Israel, Isus este respins, condamnat şi ucis dincolo de zidurile cetăţii.
Cristos anunţă sfârșitul parabolei: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele” (v. 43). Stăpânul va schimba lucrătorii. Isus are în faţă tocmai capi religioşi. Se limitează să pună o întrebare: „aşadar, când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori?” (v. 40). Se gândesc că acest verdict nu-i poate atinge pe ei. Devin conştienţi de această situaţie? Nu. De aceea Isus face trimitere la Scripturi: „Piatra pe care au dispreţuit-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară” (v. 42). Noii lucrători sunt cei care ascultă predica lui Isus și se convertesc. Comunitatea celor credincioși este construită sub „piatra unghiulară” care este Cristos.
Care sunt consecințele parabolei? Isus dezvăluie planul Bisericii: moartea sa este „piatră unghiulară” în edificiul comunității – susţine bolta Împărăţiei, arcul mântuirii!
bibliografia [anul A]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., http://www.donmarcoceccarelli.it; Comastri A., Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Cortesi A., https://alessandrocortesi2012.wordpress.com; Doglio C., https://www.qumran2.net; Dumea C., www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Manicardi L., https://www.monasterodibose.it; Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F., http://www.monasterodiruviano.it; Predici și omilii, https://www.elledici.org; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu