† Duminica a 2-a de peste an (C): Tu ne inviți la sărbătoare… [17 ianuarie 2016]



Isus la nunta din Cana Galileii [film].

Evanghelia Ioan 2,1-11: În acel timp, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii şi mama lui Isus era acolo. A fost chemat şi Isus cu discipolii lui. Lipsind la un moment dat vinul, mama lui Isus i-a zis: „Nu mai au vin”. Dar Isus i-a spus: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie; încă nu a venit ceasul meu”. Mama lui Isus le-a spus slujitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune”. Erau acolo şase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de două sau trei măsuri. Isus le-a zis: „Umpleţi vasele cu apă!” Iar ei le-au umplut până sus. Atunci le-a zis: „Scoateţi acum şi duceţi stolnicului nunţii!” Ei i-au dus. Când a gustat stolnicul apa devenită vin – şi el nu ştia de unde este, dar slujitorii care o aduseseră ştiau – stolnicul l-a chemat pe mire şi i-a spus: „Orice om pune mai întâi vinul cel mai bun, iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab. Tu ai ţinut vinul bun până acum!” Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el.

Omilie

 

În această duminică, părăsim timpul sărbătorilor și intrăm în perioada timpului de peste an. Întâmpinăm pe Domnul care nu încetează să fie generos în iubirea sa și să ne împărtășească bucuria sa. Acesta este timpul de creștere și de maturitate spirituală. În această zi, textele biblice ne anunță că suntem invitați la nuntă. Este nunta lui Dumnezeu care face un alianță cu omenirea.

 

Prima lectură ne invită să intrăm într-un elan de entuziasm cu profetul. Se adresează încă unei comunități care este redusă la supravieţuitori. Ne-am recunoaște în această descriere: este bine să fii îngrijorat pentru Biserică; este drept că la baza este declinul în practica religioasă, lipsa preoţilor, diviziuni între creştini; acestea ne îngrijorează. Dar profetul intervine pentru a reaminti că Dumnezeu nu a încetat niciodată să ne iubească. El se prezintă la toți ca un soţ care este înflăcărat de iubire față de soţia sa. Puterea şi gloria sa se va manifesta în măsura în care ţările vecine se vor înflăcăra.

 

În a doua lectură, sfântul Paul ne amintește că nu suntem abandonați. Dacă comunitățile creștine se dezvoltă tocmai prin harul Duhul Sfânt o fac. El este mereu prezent și activ în inima acelora care sunt pe drumul misiunii. Asemenea apostolul Paul, putem face liste cu darurile Duhului Sfânt în biserica de astăzi. Oricare ar fi carisma fiecăruia, întotdeauna acționează el, Duhul Sfânt. Datorită harului lui, lucrarea misionară poate da roade.

 

Evanghelia arată pe Domnul prezent și activ în viața oamenilor. Vom descoperi până la ce punct vine să umple toate neajunsurile noastre: „Nu mai au vin”. Acest vin care lipsește este simbolul bucuriei, al iubirii și al sărbătorii. Această lipsă, pe care o constatăm și noi în fiecare zi în comunitățile noastre creștine și în lumea întreagă. Mulți suferă de violență, ură, terorism. Marie vede totul: n-au nici vin, nici nu se mai iubesc, n-au nici o speranță. Și, ca la Cana, ea vine să-i spună lui Isus. Ea nu încetează să ne trimită înapoi la el ca să facem tot ce ne va spune el.

 

Astăzi, ca şi înainte, Isus ne invită să scoatem apă. Această apă pe care trebuie să o scoatem este aceea viaţa a lui Dumnezeu, este iubirea sa; este acea apă vie pe care Isus a propus-o femeii din Samaria. Domnul nu încetează să ne umple cu altceva decât din această viață care este într-însul. Este suficient pentru a merge la izvor şi el va face totul. 600 de litri de vin nu este necesar pentru o nunta. S-ar fi îmbătat un sat întreg. Este o modalitate de a anunţa iubirea nebună a lui Dumnezeu care se dăruiește din belșug.

 

Citind această evanghelie, vedem bine că nu suntem la o nuntă obișnuită. Adevăratul mire este Isus. Adevărata mireasă este poporul său, este Israel. În curând va fi Biserica, fiecare dintre noi. Dumnezeu s-a căsătorit cu omenirea, și la bine și la rău. Oricare ar fi greșelile noastre, el rămâne mereu fidel alianței sale. În el găsim bucurie, pace și mai presus de toate iubire. El ne cere mereu să fim cu el pentru a ne învăța să creștem în iubirea sa. Cu el ne bucurăm din plin de darurile Duhului Sfânt. Putem să mulțumim pentru toate aceste minuni pe care el continuă să ni le umple.

 

În concluzie, Evanghelia ne spune că Isus „și-a manifestat gloria”, iar „discipolii lui au crezut în el”. Aici, doar este începutul. Manifestarea supremă a gloriei sale va avea loc în „Ceasul Crucii” sale. Semnul de la Cana anunță bucuria care se revarsă din Paștele său. Acest vin servit din abundență este un semn de noutate și de putere a Evangheliei. La Cana, Isus a schimbat apa în vin. Dar amintiți-vă că vrea să vă schimbe viețile noastre fără gust ca apa într-o viață bună și savuroasă cu un vin bun. Într-o zi va fi o mare surpriză. Ne gândeam că ar fi servit vinul cel bun primul. Încă o dată, pentru ultima dată, descoperim că Isus a ținut vinul cel mai bun pentru mai târziu și pentru totdeauna în vecii vecilor. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/5748-homelie-du-2eme-dimanche-du-temps-ordinaire/).

Rugăciune

Sfânta Regină, Maica milostivirii,
viața noastră!

 

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie:

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Şi pururea fecioară,

Marie!

 

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

 

de Mihai Eminescu

 

Lumina de ieri

Aurora boreală în Tromso, Norvegia (foto - de Robert Korizek)
(sursa: http://media.rtv.net/image/201203/w620/aurora_tromso_norway_korizek_45618500.jpg)
 

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus.
Cât de-aplecată e fruntea menită-nălţărilor altădată!
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.
Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

de Lucian Blaga [1933]

Gândul zilei [scriitori]

Fyodor Dostoyevsky (1872) - pictură de Vasily Perov

 „Desigur în fiecare mare scriitor

este un quantum profetic,
o proiectare înainte,
dar la Dostoievski se poate vorbi
despre un mandat spiritual de profeţie,
întrucât opera sa narativă are o calitate spirituală
care transcende hotarele observaţiei şi fanteziei literare,
şi chiar ale consideraţiei filozofice
şi a perspicacităţii istorice,
pentru a deveni meditaţie religioasă.
De fapt, prezenţa efectivă,
centrul absolut al narativei sale este Dumnezeu:
orice raţiune tragică şi dramatică
a operei sale se află în misterul Mântuirii
şi iubirea lui Cristos intrată în istorie
este substanţa reală care dezvoltă existenţa
şi chinul creaturilor sale.
Este o reprezentare teologică,
atât încât lectura operei sale este trecută
şi în mâna teologilor care au înţeles,
mai mult decât critica literară,
constanta ontologică şi valoarea sa profetică:
de la Soloviov la Evdokimov,
de la Berdiaev la Guardini,
ca să fac doar câteva referinţe de nume dintre cele mai importante”.

(Valerio Volpini, „Dostoievski ha scritto per il futuro” în: Osservatore Romano, 15 mai 1981, p. 5).

Nevoia și spaima de singurătate

 

 

Dacă omul ar vrea doar să nu mai fie singur, totul ar fi încă destul de uşor. Aşa cum din atâtea inegale lupte a ieşit cu încăpăţânare victorios, exasperat de singurătate, el ar fi fost în stare s-o înfrângă. Dar nimic din ce e omenesc nu e simplu. Totul e contradictoriu şi înlănţuit, fructul poartă în sine sămânţa şi viermele. În miezul tragediei de a fi singur trăieşte ascunsă însăşi nevoia de singurătate. Dacă totul s-ar crea vreodată din nou, nu aş implora o lume mai bună, ci doar una mai simplă.

Smuls de curenţi de sens contrar, absorbit de goluri opuse, omul a suferit întotdeauna nu de neputinţă, ci de nehotărâre. Pedeapsa divină a fost nu izgonirea din rai, ci, mai înainte încă, acordarea liberului arbitru între atât de contrare şi reduse posibilităţi. În înţeleptele fresce Adam este reprezentat indecis sub pomul binelui şi al răului.

Animalele au fost favorizate, au legi biologice mai ferme. Unele trăiesc în turme, altele retrase în vizuini. Lupul nu-şi doreşte o scorbură tainică, ursul nu visează să se adune în haite. Fiecare îşi urmează fără revolte condiţia bine stabilizată. Alături de această echilibrată maturitate suntem noi, învingătorii naturii, noi, echilibrul instabil, mereu adolescenţi, mereu şovăitori, victime, în acelaşi timp, spaimei şi nevoii de singurătate.

În Povestiri din Casa Morţilor, Dostoievski consideră cea mai îngrozitoare latură a condamnării faptul că un ocnaş – zece, cincisprezece, douăzeci şi cinci de ani – nu va putea fi nici o clipă singur. Sfinţii şi înţelepţii se retrăgeau în pustie pentru a putea vorbi cu Dumnezeu sau cu ei înşişi. Fiecare simţim nevoia unui ungher în care să nu mai fie nevoie să explicăm nimic, unde gândurile să nu mai aibă nevoie de sunete şi sentimentele de gesturi. Numai singur poţi gândi cu adevărat, şi au existat în istoria omenirii epoci laşe în care oamenii erau ţinuţi cât mai mult posibil laolaltă pentru a nu rămâne singuri şi a nu gândi.

Şi totuşi, cu toate acestea şi paralel cu toate acestea, nimic nu e mai puternic în noi decât spaima de singurătate. Câte metode nu am inventat pentru a lupta împotriva ei! Dragostea chiar, această singurătate în doi, nu e decât o ingenioasă subminare a singurătăţii de dinlăuntru singurătăţii. Şi dorinţa de a avea copii, şi iubirea pentru părinţi, şi prietenia, toate nu sunt decât măsuri de precauţie. Nunţile sunt peceţi ale iubirii, dar niciodată nu ştim dacă ne vom iubi toată viaţa, şi totuşi preferăm singurătăţii ameninţarea unei duşmănoase convieţuiri.

Dar – acest perpetuu dar! – singurătatea nu e învinsă. Şi nu e învinsă pentru că niciodată nu luptăm cu toate forţele împotriva ei, din totdeauna există în noi un teritoriu liber al singurătăţii care nu se oferă altora, în care suntem în cea mai mare măsură noi înşine. Din această ipocrizie a nedăruirii totale, de care suntem în acelaşi timp vinovaţi şi mândri, din această concomitenţă dintre nevoia şi spaima de a fi singuri se naşte cea mai umană dintre drame. Şi această dramă o purtăm nehotărâţi şi dezorientaţi sub cerul luminat de planete moarte şi farfurii zburătoare.

Blandiana Ana, Calitatea de martor, Editura Literenet 2004, p. 10-12.

(sursa: http://editura.liternet.ro/descarcare/99/pdf/Ana-Blandiana/Calitatea-de-martor.html).

Eccomi - mons. Marco Frisina