† Duminica a 5-a din Post (B): Bobul de grâu care moare, dă roade (omilie)



„Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ,
nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult”
(In 12,24) 

Evanghelia – Ioan 12,20-33: Printre cei care au urcat să se închine de sărbători erau unii greci. Aceştia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat: “Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei, iar Andrei şi Filip au venit şi i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: “A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul meu este tulburat şi ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: “L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări”. Mulţimea, care stătea acolo şi care auzise, spunea că a fost un tunet; alţii ziceau: “Un înger i-a vorbit”. Isus a răspuns: “Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”. Spunea aceasta ca să arate de ce moarte avea să moară.

Omilie

 

Ca duminica trecută, textul evanghelic după Ioan prevăzut pentru liturgia de astăzi, prezintă o reflecție asupra patimii și morții lui Isus.

 

Contextul este acela din al treilea și ultimul Paști petrecut de Isus la Ierusalim, când mai marii preoților s-au decis să-l condamne la moarte (cf. In 11,53) după intrarea mesianică în cetatea sfântă aclamat de mulțime (cf. In 12,12-19). Ca în fiecare an cu ocazia marilor sărbători sunt urcați la Ierusalim și niște greci (héllenes), care nu sunt evrei, ci niște păgâni, care cu siguranță auziseră vorbindu-se de Isus, despre caracterul profetic, despre autoritatea sa adresându-se mulțimii. Isus a cunoscut un oarecare succes care i-a dus faima, dar și dușmani înverșunați. Acest succes i-a neliniștit mai ales pe oamenii religioși, dornici să înfrâneze și să stingă mișcarea provocată de predica lui Isus. Aceștia mai înainte spuseseră: „Iată, lumea s-a dus după el” (In 12,19), cerând să facă ceva pentru Isus, de a-i rezolva problema o dată pentru totdeauna.

 

Păgânii prezenți la Ierusalim, interesați să-l întâlnească pe Isus, apropiindu-se de Filip (discipolul cu nume grec, provenind din Betsaida Galileei, un oraş locuit de mulţi greci) îl întrebă: „Vrem să-l vedem pe Isus”. Isus este în cetatea sfântă; ceea ce nu este ușor unul rabin de a se întâlni cu păgâni; nu este în conformitate cu Legea, căci nu respectă normele de puritate. Filip, ezitând, merge până la Andrei, ucenicul cel mai intim a lui Isus, primul chemat la urmare de apostol conform evangheliei a patra (cf. In 1,37-40); apoi cei doi împreună se decid să se prezinte la Isus. Ioan ascultându-i, în capacitatea sa de a reflecta și de a citi evenimentele își dă seama că întrebarea este o profeție referitoare la păgâni: și ei pot fi discipolii săi, de a crede în el, făcând parte din comunitate.

 

Viaţa lui se apropie de final, moartea este decretată de autoritatea legitimă a comunităţii religioase, a „bisericii” sale, dar Isus reușește să se vadă dincolo de moarte, dimpotrivă reușește să vadă în moartea sa o rodnicie nemaiauzită: „A venit ceasul că Fiul Omului să fie glorificat”. Ceasul morții sale pe cruce este ceasul gloriei, epifania iubirii sale trăite în extrem pentru toți oamenii (cf. In 13,1). Acea oră despre care la Cana a spus mamei sale: „Ceasul meu nu a sosit încă” (In 2,4), acel ceas care se anunță pe cel apropiat și spre care merg doritor, acel ceas „ora sa” (In 7,30; 8,20), în cele din urmă a sosit. Este ceasul decisiv, care începe în mod solemn noul timp de credință, de adorarea lui Dumnezeu (cf. In 4,21.23), de salvarea morților și a viilor (cf. In 5,25-29).  

 

Pentru a revela, Isus recurge la o scurtă asemănare, pronunţat cu mare autoritate: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult”. Iată necessitas patimii și morții, a crucii sale. Moartea sa este o sămânță, căzută la pământ, îngropată, murind ca o sămânță și dând naștere la o nouă plantă care își multiplică semințele într-un spic. Așa Isus citește propria moarte și așa se revelează și pentru noi, bărbați și femei urmându-l pe el; devine necesar să murim, căzând pe pământ și dispărând pentru a da roade. Este o lege biologică, dar este și un semn al oricărei schimbări spirituale: adevărata moarte este sterilă pentru cel ce nu dă, pentru cel care nu își pierde propria viață dar vrea să o păstreze cu grijă, pe când a da viața până la moarte este calea vieții abundente pentru noi și pentru alții. Creştinul care vrea să fie slujitorul Domnului, care spune că îl iubeşte pe Domnul, trebuie simplu să accepte acest fel de moarte, să accepte această cădere, să îmbrăţişeze această ascundere. Și atunci nu va fi singur, dar va avea pe Isus alături de el, va fi precedat de Isus, care îl va purta unde este el, adică în sânul lui Dumnezeu, în viața veșnică.

 

Cu această credinţă, cu această convingere Isus, chiar dacă este tulburat de moarte iminentă, știe să spună „amin”, știe să spună „da” la acel ceas care este ora sa. Pentru aceasta chiar și rugăciunea lui Isus așa de expresivă de sinoptici: „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta!” (Mc 14,36; cf. Mt 26,39; Lc 22,42). În a patra evanghelie devine un strigăt de victorie: „Pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta” și o invocație: „Tată, preamăreşte numele tău!” Și iată ca răspuns, coboară din cer asupra lui o voce, ca o promisiune și un sigiliu: „L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări!”. Este vocea Tatălui care confirmă pe Fiul său Isus: ceasul crucii este ceasul gloriei. Pentru acesta Isus a exclamat: „acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ” cum a făcut șarpele înălțat de Moise (cf. Num 21,4-9; In 3,14), „îi voi atrage pe toţi la mine”.

 

Pe toți, iudei și greci, toți atrași de el vor putea să-l vadă, dar pe cruce, în timp ce el își dă viața pentru întreaga omenire. Acesta este răspunsul lui Isus celor ce doresc să-l vadă.

 

(pr. Enzo Bianchi [22.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9026-il-Chicco-di-Grano-Che-muore-e-da-frutto).

Iosif, logodnicul Mariei

Sfântul Iosif -
de Bartolome Esteban Murillo (1617-1682)

Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Şi ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe vale stoluri, văzduhul săgetându-l,
aşa zburau suspine în umbre de-asfinţit.
Spre Miriam lăsându-şi în pragul nopţii gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

„Iubire... crin de slavă ce mi te-a dat Lumina,
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neştiute de pe pământ spre rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam... ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toţi nuferii sunt negri, toţi îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aş mai găsi în lume atât de alb şi sfânt?”

Peste mărimi de nouri, de foc şi de mărgele,
îşi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia şoptite au lunecat viclean...
„Zădărnicie... Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană,
acelaşi duh vă cheamă, acelaşi josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalţă, cu-atât cădeţi mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luaţi în mână pietre. Loviţi, cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?”

„Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuşi e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă.
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aş vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, aşa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de tine!
Mă poţi privi alături de-un înger întinat?”

Şi clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau demult sub streşini perechi de rândunele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniştea-nstelată,
spre inima rămasă între un „da” ş-un „nu”,
o cale de lumină s-a aşternut deodată
şi, din vitralii stinse, un înger apăru.

„Nu-ţi fie teamă, Iosif, căci Miriam fecioara
nu şi-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veşniciei și-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naşte lumii nemuritorul rege.
Şi vei numi copilul Ieşua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanţ înrobitor”.

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
„O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nţeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?”

Curând urcară zorii, maramă aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam şi Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.

                                *

Prieteni buni, adesea când vine vestitorul
şi-ntr-un cămin aduce cuvântul lui Cristos,
vedem că soţu-n care se naşte Salvatorul
e ne-nţeles adesea de cel necredincios.

Şi soţ lângă soţie, şi frate lângă soră,
părinţi lângă odrasle duc viaţa ca străini.
Şi se desparte mama de fiică şi de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să preţuiască lumina vieţii sfinte
pe care-o pune-n suflet cuvântul cel de preţ,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai ‘nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreţ.

Dar dacă toţi ne-ntoarcem cu faţa către Soare,
Isus din nou adună şi tată şi copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot el ne uneşte, în el, pe veşnicii!
 

Costache Ioanid

 

† Sfântul Iosif, soţul sfintei fecioare Maria [19 martie] (omilie)

Visul sfântului Iosif [The Dream of saint Joseph] -
de Anton Raphael Mengs

Evanghelia – Matei 1,16.18-21.24a: Iacob i-a dat naştere lui Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numeşte Cristos. Naşterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. ¹⁹ Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. ²⁰ Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: "Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! ²¹ Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale". ^24a Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului.

 

Omilie

 

 

Iosif era un om drept, după textul evangheliei. Un om drept, adică un practicant al Legii și în același timp așteptându-l pe Mesia, Slujitorul lui Jahveh în care Dumnezeu a stabilit o nouă alianță (cf. Is 42,6).

 

Evanghelia ne vorbește clar despre drama lui Iosif. Logodnica sa, Maria, revenită la Nazaret, după ce trei luni a fost la Elisabeta, prezenta semnele unei sarcini. Iosif era sigur de Maria: nu putea să o constrângă. Nu o întrebă nimic pe Maria, nu îi pune nici o întrebare pentru a afla detalii. De cine a fost atacată. Nu a întrebat-o dacă a fost atacată într-un loc populat și ea a strigat după ajutor așa că ar fi fost dezvinovățită (cf. Dt 22,24). Nu a întrebat dacă a fost atacată în timp ce era de câmp (cf. Dt 22, 25). Iosif nu are dubii: Maria este nevinovată. Maria s-a logodit cu el și așadar nu îi revenea lui Iosif ca în caz că fecioara a fost agresată să se căsătorească cu el: revenea agresorului (cf. Dt 22,28).  Cazul era dramatic, dar există soluții și Iosif a acceptat: ar fi vrut să o lase în secret pe Maria. Cu aceasta nu o expunea la repudiere sau la lapidare. Rămânea totuși pentru Maria condiţia tristă de a avea un copil nelegitim şi să rămână singură.

 

Soluţia ar fi putut să-o dea Maria, prezentând-o ca pe o sarcină ce era opera Duhului Sfânt, dar Maria nu a spus nimic: așteaptă ca să intervină Dumnezeu și să lumineze pe logodnicul ei. Un sacrificiu trebuia să facă și Iosif, acela de a fi încălcat timpul de castitate care dura în timpul logodnei până la celebrarea căsătoriei când aveau voie să locuiască împreună. Sau de-a dreptul că nu a respectat legea, rămânând femeia forțată. Maria nu a vorbit pentru că numai Dumnezeu putea să facă ca Iosif să depășească greutatea de a nu fi reținut de neobservării legii.  

 

Cu toate acestea putem să vedem ce dramă este pentru Iosif, ce suferință văzând-o pe Maria în durere.

 

Intervenția lui Dumnezeu nu întârzie: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21).

 

Ce putem nota este că orice inițiativă a lui Dumnezeu are nevoie de suferință ca să prindă rădăcini în istorie. Iosif a crezut și o luă la sine pe Maria, dar  acceptă prețul bârfelor ale celor care nu puteau să înțeleagă. Să ne gândim la sfântul Francisc chemat de Dumnezeu să trăiască într-o viață de fraternitate; cât timp a suferit Francisc pentru neînțelegerile tatălui său și de asemenea cu cetățenii din Assisi, care îl considerau la început un nebun.

 

Când intră cu forța divinul, omul se freamătă, se agită, reacționează apoi se deschide divinului; dar în primul rând reacționează cu motivele sale, cu orbirea sa. Istoria Bisericii e plină de asemenea evenimente. Și în viața noastră putem experimenta zi de zi. Unul începe să participe la sacramente și, iată, că prietenii nu îl înțeleg. Atribuie noul comportament slăbiciunii sau, de-a dreptul, de nemulțumire; apoi vor înțelege. Să nu mai vorbim de unul care de face preot sau călugăr. Se gândește cu totul la altceva, fie o dezamăgire de dragoste, fie nu are voința de a înfrunta viața, fie că este un complexat sau un plagiat sau unul care a căzut în cap. Dar și când se face un bine unei persoane, prețul este tot la fel. Acea persoană se întreabă dacă nu este vreun scop ascuns, manipulări electorale, vreun gând secret; apoi în fața gratuității, în fața purității absolute înțelege. Astăzi pentru unul care vrea să-l urmeze pe Domnul trebuie să accepte prețul bârfelor.

 

Iosif acceptă prețul zvonurilor, acceptă să suporte zâmbete, prietenii făcând cu ochiul. Dar bârfele, glumele de prost gust, nu contează pentru acela care crede în Dumnezeu și în inițiativele sale care îl interpelează pe om. Iosif a crezut. Iosif nu întreabă. Ceea ce a auzit în vis era clar. Este Mesia salvatorul, pe care îl aștepta Israel, pe care el însuși îl aștepta.

 

Legea arătase toate neajunsurile sale. „Copii ai Legii” – adică celor care credeau că Legea este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu și că Dumnezeu a fost achitat de respectarea formală a Legii și că a fost salvat prin aplicarea Legii – au respins credința, credința autentică, care este unită cu iubirea, cu încrederea în Dumnezeu.  „Copii ai Legii”, au fost întrerupți de la „nou”, de ceea ce Dumnezeu proiectase și prezentase prin mijlocul profeților. „Copii ai Legii”, cu prescripțiile lor umane, au sufocat spiritul Legii. „Copii ai Legii”, care omorau Legea. Isus se confruntă cu falșii copii ai Legii, care nu voiau să devină primitori ai lui Cristos „Fiul lui Dumnezeu”, având ca lege legea iubirii.

 

Iosif era un om drept, un fiu al lui Dumnezeu, desigur în sens analogic, care așteaptă venirea lui Mesia. Pentru aceasta l-a primit și a luat-o la sine pe Maria, adică crezând și ascultând este eliberat de păcatul originar.

 

Abraham a crezut şi așa este izvorul credinței sale de o mare, imensă, descendență: așa este credința lui Abraham. David a crezut că Dumnezeu îi va da o descendență, adică pe Cristos om, i-a făcut o casă, adică o Biserică. Iosif a crezut și este izvorul intrării legitime a lui Cristos în istorie; fără Iosif – tatăl purtător de grijă – de fapt, Isus ar fi fost ilegitim, nu ar fi putut să fie legitimată seminția  lui David.

 

Centrul a toate este Isus. El e centrul, izvorul seminției promise lui Abraham. El este descendența promisă lui David. El este rațiunea pentru Abraham, David, Iosif, copii ai lui Dumnezeu. El este motivul pentru care face Biserica, comunitatea fiilor lui Dumnezeu.

 

În faţa lui Iosif nu ne rămâne de făcut altceva ca să fim totdeauna deschiși la inițiativele lui Dumnezeu, acceptând tot zgomotul care se ridică din lume împotriva iniţiativelor lui Dumnezeu. Înainte de a purta oamenii la convertire trebuie să fim dispuși să acceptăm bănuielile lor, interpretările lor uneori mici, trebuie să acceptăm să fim puși la proba insultelor. Apoi să vedem înflorind binele, deoarece „dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). Amin.

(pr. Paulo Berti; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.perfettaletizia.it/archivio/Anno-B/san_giuseppe.htm).

Sfântul Patriciu (385-461), apostol al Insulei Verde

 

“Domnul mi-a dat darul inestimabil de a readuce la viaţa în el multe popoare, prin opera mea, şi de a-i conduce la plinătatea vieţii creştine” (Confesiunea sfântului Patriciu, PL 53, 809).

 

Patriciu nu s-a născut în Irlanda, ba chiar primul contact cu acest pământ minunat a fost pentru el destul de neplăcut.

 

Avea doar 16 ani când piraţii l-au smuls din Marea Britanie, pământul său, şi l-au vândut ca sclav pe coastele nordice ale Insulei Verde unui necunoscut, probabil un şef de trib. 

 

Un vis spulberat 

 

A fost perioada cea mai grea din viaţa sa. Gândul îi revenea mereu la casa părintească, la mama, o creştină dintr-o bucată, şi la tatăl său, diacon al comunităţii Bannhaven Taberniae, unde Patriciu se născuse, în 385, şi unde primise o educaţie destul de elevată.

 

Poate că în acea perioadă a visat să conducă şi el o comunitate creştină, ca şi tatăl său, sau să devină călugăr, pentru a răspândi evanghelia, dar acum timpul visării apusese în mod tragic! Se afla într-un ţinut străin, în mijlocul unui popor neîncreştinat încă, de la care nu înţelegea nici un cuvânt, şi, în plus, trebuia să-şi petreacă zilele supraveghind animalele, lucru pe care nu-l făcuse niciodată în viaţa sa.

 

De două ori a încercat să fugă, dar inutil. Să fi avut dubii că Dumnezeu îl voia tocmai în acel ţinut şi în mijlocul acelui popor? Probabil. Dar, încetul cu încetul, adaptându-se la obiceiurile stăpânilor şi învăţându-le limba, şi-a dat seama că ei nu erau chiar atât de primitivi cum i se păruseră la început. Chiar în organizarea lor tribală descoperea ceva nobil şi raporturile dintre familii şi dintre triburi erau impregnate de respectul reciproc.

 

Desigur, le lipsea credinţa creştină, adorau încă idolii, dar ce ar fi putut face el singur şi fără vreo experienţă în acest sector? Şi apoi, nu era el un sărman sclav? Ce sens avea şederea sa prelungită în această ţară străină? Trebuia să fugă cu orice preţ. A organizat, pentru a treia oară, un plan de fugă care i-a reuşit în mod perfect. Erau deja şase ani de când trăia departe de casă. 

 

La şcoala sfântului Gherman

 

Nu ştim dacă corabia l-a adus în patrie sau l-a lăsat pe coastele franceze. Se ştie însă sigur că, la un moment dat, Patriciu se află la Auxerre, aproape de sfântul episcop Gherman (+ 448), un om cu o cultură foarte solidă şi de o mare sfinţenie, care, la rândul său, fusese în Anglia pentru a restabili pacea în acea Biserică tulburată de erezia pelagiană.

 

Sfântul Gherman l-a primit cu plăcere pe tânărul britanic şi i-a ascultat cu mult interes relatarea peripeţiilor. El a descoperit în acestea degetul providenţei. Cine mai bine decât el, care cunoştea din propria-i experienţă limba şi obiceiurile celţilor şi ale irlandezilor, ar fi putut să-i aducă la credinţa creştină? Este adevărat că, în Irlanda, papa Celestin trimisese deja un episcop, dar acesta nu a reuşit să ajungă şi la inima acelor oameni.

 

Ideea nu i-a displăcut lui Patriciu care, după ce şi-a completat la Auxerre formaţia sa creştină şi culturală sub conducerea sfântului episcop, a mers pentru un timp la Lérins, centru monastic de faimă europeană, lângă Provenza, unde s-a cufundat cu toate energiile sale în viaţa monastică, convins fiind că numai cu această carismă va reuşi să planteze Biserica într-o manieră durabilă în mijlocul populaţiei din Irlanda.

 

Trăind împreună cu ei şase ani, a învăţat că există o mare diferenţă între psihologia insularilor adunaţi în interiorul unei culturi mai familiare şi mai statice, şi aceea a locuitorilor de pe continent, mereu implicaţi în evenimente istorice mai agitate şi de largă amplitudine. Pentru aceasta, a dorit să viziteze numeroase mici mănăstiri din insulele tireniene, aproape de actuala Toscana, şi să vadă cu proprii ochi metoda folosită de acei călugări pentru încreştinarea locuitorilor insulelor. 

 

Evanghelizatorul insulei 

 

Să fi făcut în acea perioadă şi o vizită la Roma? Să se fi întâlnit personal şi cu papa? Este posibil, însă nu se ştie acest lucru cu exactitate. Ştim, în schimb, cu siguranţă, că, în anul 432, datorită morţii lui Paladiu, primul episcop al Irlandei, Patriciu a fost numit succesorul său şi, de aceea, a plecat de îndată cu un grup de călugări spre locul său de misiune. Stabilindu-se la Armagh, a început să-şi pregătească planurile.

 

Irlanda, spre deosebire de Anglia, nu a cunoscut niciodată dominaţia romană şi, deci, nu exista pe insulă nici o structură socială pe care să se bazeze pentru începerea evanghelizării. Locuitorii acesteia erau împărţiţi în clanuri, foarte unite în interiorul lor şi, în acelaşi timp, foarte deosebite unele de altele. Ele îşi aveau propria civilizaţie şi propria ordine tribală de care erau foarte legate.

 

Patriciu s-a apropiat personal de conducătorii clanurilor, ajutat şi de faptul că le cunoştea foarte bine şi limba şi obiceiurile. Le-a ridicat prima abaţie şi le-a propus să construiască şi altele în folosul populaţiei. S-a ajutat chiar de ei pentru construcţia lor şi i-a făcut, în acelaşi timp, coresponsabili de întreţinerea lor. Nu i-a fost prea greu să le şi umple cu tineri irlandezi, pe care îi educa cu ajutorul călugărilor.

 

Conducătorii de trib, respectaţi pentru rolul lor, au fost primii care au îmbrăţişat credinţa, trăgând după ei propriul clan. Abaţiile se înmulţeau şi în jurul lor se ridicau locuinţele conducătorilor şi ale poporului, embrioni ai viitoarelor oraşe.

 

Călugării, sub înţeleapta conducere a lui Patriciu, vor reuşi astfel să înglobeze în credinţa creştină tot ceea ce religiozitatea anterioară conţinea pozitiv, îndepărtând, încetul cu încetul, tot ceea ce era inconciliabil cu ea. Această capacitate genială a lui Patriciu de a se contopi cu sufletul irlandez şi de a-l înţelege până în profunzimile lui explică de ce predicarea noii credinţe nu a avut nici un martir în acest ţinut, cu toate că locuitorii săi au fost un popor de războinici, lucru dovedit chiar în luptele ce aveau loc între ei. Astfel, civilizaţia monastică a găsit modul de a se întrupa în viaţa acestui popor generos şi orgolios, fără să provoace traume în raport cu trecutul său.

 

Patriciu îşi alegea călugării şi preoţii dintre tinerii locului. Între ei nu era mare diferenţă, deoarece preoţii călugări exercitau cu dăruire ministerul pastoral şi preoţii diecezani trăiau cu plăcere alături de călugări în jurul episcopului. Acesta, la rândul său, ori era abatele, ori era un călugăr ales de abatele însuşi, şi deci încredinţat responsabilităţii sale. Deasupra tuturor veghea figura paternă şi carismatică a lui Patriciu.

 

El străbătea insula în toate direcţiile, pentru a se asigura că mănăstirile şi diecezele, legate între ele, vor fi centre de viaţă evanghelică la înălţimea carismei şi a misiunii lor.

 

În ultimele zile ale vieţii sale, contemplând opera pe care Dumnezeu o realizase în insulă, exclama plin de emoţie: “De unde mi-a venit mie această înţelepciune, pe care n-am avut-o la început? Eu nici măcar nu ştiam să număr zilele, nici nu eram capabil să mă bucur de Dumnezeu. Cum mi-a fost dat, aşadar, un dar aşa de mare şi mântuitor, cum este acela de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu? Cine mi-a dat putea să-mi părăsesc patria şi părinţii, să refuz onorurile care mi-au fost oferite şi să vin în mijlocul populaţiei Irlandei şi să predic evanghelia, suportând batjocurile necredincioşilor şi infamia exilului, fără să mai pun la socoteală numeroasele persecuţii ce au însemnat lanţuri şi închisoare? Aşa mi-am jertfit propria-mi libertate pentru mântuirea altora! Şi dacă aş fi demn de aceasta, sunt gata să-mi dau, fără ezitare şi cu multă bucurie, viaţa pentru numele său. Dacă Domnul îmi va face acest har, doresc să-mi consacru toate puterile mele pentru această cauză” (Confesiunea sfântului Patriciu, PL 53, 809).

 

Patriciu şi-a încheiat în pace viaţa, în Ulster, în anul 461, la Down, care va primi ulterior numele de Downpatrick. Misiunea sa se împlinise pe deplin, dacă ţinem cont de faptul că nimeni până astăzi nu a reuşit să smulgă creştinismul din inima locuitorilor Insulei Verzi.

 

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1022/Sf-Patriciu-ep-.aspx).

Gândul zilei [păcat]

Răstignirea lui Cristos - de Leon Bonnat

 

“Poți să nu păcătuiești de frica.

E o treapta inferioara, buna și ea.

Ori din dragoste, cum o fac sfinții

și caracterele superioare.

Dar și de rușine, o teribila rușine,

asemanătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios

în fața unei personae delicate;

a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne;

a fi înselat un om care se încrede în tine.

După ce l-ai cunoscut pe Cristos

îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine”.

 

(de Nicolae Steinhard).



Duminica „Laetare” [„Bucurați-vă”] a 4-a din Postul Mare

 

 

Gregorian - Dominicanii din Worms [Germania]

 

 

Latin text

 

Laetare Jerusalem:

et conventum facite omnes qui diligitis eam:

gaudete cum laetitia, qui in tristitia fuistis:

ut exsultetis, et satiemini ab uberibus consolationis vestrae.

 

(Psalm) Laetatus sum in his, quae dicta sunt mihi:

in domum Domini ibimus. Gloria Patri.