Paşte binecuvântat şi sărbători fericite!

 

 

"Cristos a înviat din morţi,

cu moartea pe moarte călcând,

şi celor din morminte viaţă dăruindu-le".

Cu această cântare repetată creştinii

sărbătoresc zilele Paştelui.

 

Fie ca sărbătoarea Învierii Domnului

să Vă aducă binecuvântare,

multe haruri şi belşug de bucurii.

Lumina din Noaptea Sfântă

să vă lumineze drumul vieţii

şi să Vă înalţe sufletul

spre frumuseţile lui Dumnezeu.
 

Paşte binecuvântat şi sărbători fericite!

 

 

 

 

 

Scrisoare pastorală pentru sfânta Înviere (Petru Gherghel, episcop de Iași)

"Când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32)

Misterul pascal, pe care îl retrăim an de an, reprezintă de fapt glorificarea Domnului nostru Isus Cristos şi drumul pe care l-a ales ca să ne aducă mântuirea. El se oferă şi se jertfeşte pentru ca şi noi, urmându-l, să ne bucurăm de aceeaşi înălţare şi glorificare.

Invitaţia lui este clară: "Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu este vrednic de mine" (Mt 10,38); "Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mc 8,34); "Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu" (Lc 14,27).

Numai cine se înscrie pe acest drum de dăruire şi de jertfă, pe o asemenea cale a crucii şi a iubirii, numai acela poate să ajungă cu el în glorie, să se bucure de lumina pe care vrea să ne-o dăruiască Cristos. "Eu sunt lumina lumii, ne asigură el, iar cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In 8,12).

Misterul crucii şi al morţii

În iubirea sa infinită, Isus, venind pe pământ, a împlinit un proiect pe care doar Dumnezeu putea să-l conceapă şi să-l realizeze. Un drum străin de orice gândire omenească, o cale care urma să fie argumentul cel mai puternic al iubirii divine, îmbrăţişarea crucii, drumul jertfei şi al Calvarului, drumul umilinţei şi al înfrângerii în ochii lumii, drumul morţii care apoi să se întoarcă în drumul glorificării şi al înălţării.

Punctul central al misterului pascal este crucea şi învierea, moartea şi înălţarea, umilirea şi glorificarea. Pentru acest moment s-a pregătit şi s-a îndreptat pe tot parcursul vieţii sale pe pământ, pe care a coborât ca să se ofere, pentru ca omul, subjugat şi stăpânit de păcat, să fie eliberat şi înălţat la gloria pentru care a fost creat.

Vigilia Pascală (C): Primiţi-l pe Isus din Scripturi (omilia)

 

„Amintiţi-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoşi, să fie răstignit, iar a treia zi să învie”. Atunci şi-au amintit de cuvintele lui” (Lc 24, 6-7).

Amintiţi-vă ce v-a spus... Şi-au amintit de cuvintele lui... În Noaptea Învierii ni se spune că principala condiţie pentru a-l întâlnit pe Cel Înviat este a pune în centru Cuvântul său.

Vegherea, care pregăteşte la celebrarea Euharistiei nu este pusă la întâmplare, este o lungă şcoală a cuvântului fără de care nu l-am cunoaşte pe Înviat, pentru că Isus Înviat este împlinirea Scripturilor prin care ne este povestit proiectul lui Dumnezeu pentru fiecare om, proiect pe care-l putem sintetiza într-un singur cuvânt: mântuire. Acest cuvânt a răsunat în noapte, în povestirea creaţiei şi în aceea a eliberării din Egipt; dar şi în două lecturi luate din cartea profetului Isaia care ne povesteşte prima, că ultimul cuvânt al lui Dumnezeu despre viaţa noastră nu este pedeapsa ci este milostivirea, iar a doua că Dumnezeu promite să stabilească cu poporul său o alianţă veşnică...

Femeile căutau un mort... căutau un cadavru... au uitat să ia cu ele cuvântul lui Isus, pe care de atâtea ori l-au ascultat, acel cuvânt care a încălzit inima lor, acel cuvânt care le-a răvăşit viaţa. De ce îl căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Este întrebarea pe care femeile au auzit-o adresată lor în acea noapte... Isus mai este încă mort pentru ele, pentru că au mers la mormânt uitând acel cuvânt care ne poartă la contactul cu Cel Viu. Dacă-l rupem pe Isus de cuvintele pe care ni le-a adresat, atunci rămâne mut, tăcut, lipsit de semnificaţie... şi nu se verifică aceasta numai în cazul femeilor despre care ne vorbeşte evanghelia acestei nopţi, dar este şi cazul ucenicilor din Emaus, care, vă amintiţi, au avut nevoie de o cateheză lungă pe care însuşi Isus le-a făcut-o despre Scripturi pentru ca inima lor să înceapă să ardă în piept. Mă întreb dacă nu este şi cazul nostru, atunci când Dumnezeu pare mut în viaţa noastră?! Este un drum important cel pe care ne cheamă să-l facem evanghelia din această noapte, pentru că ni se spune că nu-i suficient să-l închidem pe Isus în ambientul afecţiunii noastre personale, aşa cum nu este suficient să ne punem într-însul o speranţă politică aşa cum au făcut cei doi ucenici din Emaus (sperau poate ca el să elibereze pe Israel de Romani)... Pentru a-l întâlni pe Isus în adevărul său este necesar a-l primi din Scripturi (E. Bianchi).

Cât priveşte cuvântul, Paul, în capitolul 20 din Faptele Apostolilor în discursul pe care îl face la Milet, spune: vă încredinţez Domnului şi cuvântului harului său... viaţa noastră încredinţată unui cuvânt, viaţa noastră păstrată de un cuvânt... şi atunci încetul cu încetul ne descoperim capabili să trăim zilele noastre nu luând sau pretinzând ceva, dar încredinţându-ne, exact aşa cum a făcut Petru atunci când i-a spus lui Isus că la cuvântul tău voi arunca mrejele, exact aşa cum le-a spus îngerul femeilor. Sunt convins – spunea Bruno Maggioni – că este necesar a recupera încrederea în puterea Cuvântului. Nu este adevărat că oamenii sunt obosiţi de cuvinte: sunt obosiţi de cuvinte goale, dar nu sunt obosiţi de cuvinte adevărate, nu sunt obosiţi de cuvântul lui Dumnezeu.

Apoi la cererea omului în haine strălucitoare apare intuiţia: şi-au amintit... amintirea cuvintelor lui Isus le face pe femei apostole, evanghelizatoare: Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Comunitatea ucenicilor, comunitatea bărbaţilor nu crede, nu crede cuvântului femeilor care sunt judecate că spun cuvinte goale: „însă cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale”.

Da, se întâmplă aceasta în noaptea Paştelui... un grup de femei care l-au căutat, cu toate limitele lor, pe Isus... un grup de femei care au ajuns acolo unde nici un om nu a ajuns, este redus la tăcere, i se ia cuvântul...

În sfârşit, Petru, care „ridicându-se”, „a alergat la mormânt”... a văzut numai giulgiurile. A plecat – ne spune evanghelia – mirat de ceea ce s-a întâmplat. Este o mirare aceea a lui Petru, plină încă de neîncredere şi de scepticism, aşa cum a fost atunci când a ascultat povestirea femeilor.

Evanghelistul Luca insistă tocmai asupra necredinţei. Da, Petru se rupe puţin, dar uimirea sa este la fel cu perplexitatea. Mirare şi perplexitate... sunt un pas înainte faţă de scepticism, şi dacă nu fac altceva, fac să apară o întrebare... dar nu sunt încă suficiente (B. Maggioni). Este necesară şi memoria Crucii... totul va fi mai clar în cenacol, atunci când Isus va face să se vadă rănile sale. (don Maurizio Prandi; trad. pr. Isidor Chinez).

 

 

 

Vinerea Sfântă (omilia)

 

Ieri seară am celebrat instituirea divinei Euharistii: ea este memoria pătimirii şi morţii lui Cristos. Astăzi, în această celebrare austeră, cu post şi cu meditaţie, vrem să ne adâncim în contemplarea pătimirii Domnului, a morţii sale. Vrem să adorăm sfânta Cruce, văzând în ea locul în care Dumnezeu s-a descoperit în modul cel mai înalt.

 

1. Am auzit relatarea pătimirii Domnului. În sufletul uimit în faţa unei astfel de tragedii, nu poate decât să apară o întrebare: de ce s-au întâmplat toate acestea? Care este explicaţia acestei istorii incredibile?

 

„El a luat asupra sa suferinţele noastre... Rănile lui ne-au adus vindecarea”. Este primul răspuns tulburător pe care îl dă Cuvântul lui Dumnezeu întrebării noastre. Cristos a murit pentru noi; moartea sa are de a face cu fiecare dintre noi, are ceva legat de mine, de persoana ta. Pus în faţa Crucii, a pătimirii lui Cristos, trebuie să spui: „aceasta a avut loc, aceste suferinţe şi aceste dureri, aceste nelinişti şi această teamă, aceste «strigăte puternice şi lacrimi» sunt din cauza mea”. Adică, aşa cum spune profetul, „pentru păcatele noastre” sau „pentru nelegiuirile noastre”. În faţa Crucii, trebuie să spui: „eu sunt responsabil de toate acestea”. Fără această cunoaştere şi recunoaştere, nu se poate înţelege Crucea lui Cristos. El „era împovărat cu suferinţele noastre, a luat asupra sa durerile noastre”. Luând asupra sa păcatele noastre, Cristos a făcut să moară păcatul şi i-a îndepărtat puterea. Moartea lui Cristos, pătimirea sa are de a face cu noi, în sensul că a avut loc din cauza noastră –  noi suntem motivul – din iubire faţă de noi. A luat asupra sa nelegiuirile noastre, în trupul său, vărsându-şi sângele pentru noi. Şi astfel i-a luat păcatului orice putere şi în sângele său am fost salvaţi. „Când se va oferi pe sine însuşi... îi va îndreptăţi pe mulţi” spune profetul.

Liturghia crismei (28 martie 2013)

http://isichi.wordpress.com/2013/03/28/liturghia-crismei-23-martie-2013/

Joia Sfântă: Iubirea frăţească (omilia)

 

 

Aceasta este o seară de o măreţie incomparabilă. Cu ea începem trei zile preasfinte: sunt zilele pătimirii şi învierii Domnului. Acest triduum sacru constituie momentul cel mai intens din scurgerea zilelor noastre, pentru că în aceste zile are loc lucrarea de mântuire a noastră. Fiecare din aceste zile are propria sa fizionomie: seara aceasta începe cu celebrarea instituirii Euharistiei.

 

1. „Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâinea...” Cu aceste cuvinte, apostolul Paul, fidel unei tradiţii primite de la Domnul însuşi, relatează ce s-a întâmplat în acea seară, eveniment pe care îl celebrăm noi acum. Înainte „de a trece din această lume la Tatăl”, celebrând cina pascală, Isus instituie Euharistia: încredinţează definitiv ucenicilor săi trupul său oferit, sângele său vărsat. Ni-l încredinţează ca să ne hrănească, sigilând astfel Alianţa nouă şi veşnică.

 

Care este sensul acestei decizii, semnificaţia acestei instituiri? Ne este descoperit în seara aceasta în două moduri: prin prefigurarea profetică a mielului despre care ne vorbeşte prima lectură; prin simbolismul spălării picioarelor de care ne vorbeşte evanghelia. Dar mai întâi trebuie să ne oprim încă să medităm profund cuvintele apostolului, pentru că ele ne spun ce este Euharistia.

Preconiul pascal – vestirea solemna a Învierii

http://isichi.wordpress.com/2013/03/28/preconiul-pascal-vestirea-solemna-a-invierii/

Vinerea Mare – Patima – Sf. Ioan

http://isichi.wordpress.com/2013/03/28/vinerea-mare-patima-sf-ioan/

Despre liturgia de joi din Săptămâna Sfântă

Joia din Săptămâna Sfântă constituie un moment crucial al vieţii liturgice şi punctul de unire între două timpuri liturgice de intensitate extraordinară. De fapt, Biserica, pe durata unei zile, contemplă ultimii zori ai timpului Postului Mare şi apusul primei zile din triduum-ul pascal, culme a întregului an liturgic.

 

O reflecţie despre structura rituală a Joii Sfinte, despre rugăciuni şi despre liturgia Cuvântului constituie fundamentul pentru înţelegerea semnificaţiei teologice şi spirituale a celor două celebrări şi pentru o participare vie şi eficace la sfintele taine care se celebrează în ele. Parcursul Postului Mare, care începe cu Miercurea Cenuşi şi se încheie cu Liturghia Crismei, este caracterizată de câteva semne penitenţiale: culoarea liturgică violet şi suprimarea textului Aleluia.

 

În duminicile din Postul Mare se omite şi Gloria. În schimb, în Joia Sfântă culoarea liturgică este albul, proprie solemnităţii, şi textul Gloria este cântat: Biserica – ce se pregăteşte pentru momentele pătimirii – nu poate să-şi stăpânească bucuria, în timp ce celebrează memorialul celor mai mari daruri pe care le-a primit de la Mântuitorul său.

Taina crucii

Rubens - Isus pe cruce

Verticală ce coboară şi, întors, uneşte Sus,
şi Orizontală care-ncercui Răsărit şi-Apus,
Linie de Coborâre de la Slavă spre Noroi,
Trăsătură de unire largă dintre noi şi noi.

Coborâre luminoasă de la Cer pân-la Atom
legătura-mbrăţişării dulce dintre om şi om
punte pe eterne-abisuri ocolind desăvârşit
este Linia şi Cercul, şi Sfârşit şi Nesfârşit.

Este Unu şi Mulţirea, este Clipă şi Etern
Sabie cerească-ntinsă din ’nălţime spre Infern
Taină şi Simbol şi Jertfă, Stâncă de nezguduit
Semn de teamă şi putere, Steag în veci nebiruit

Cheie care cele patru margini ale lumii-nchizi
Braţul Milei- şi Dreptăţii care mântui sau ucizi
Viu Izvor al mântuirii pentru vii şi pentru morţi
— Cruce, slava cui te poartă, slavă Celui care-L porţi.

Răstignirea albă, de Marc Chagall

 

 

Răstignirea albă, de Marc Chagall



Pictura Răstignirea albă, de Marc Chagall[1].

Începând din 1938 şi mai ales în perioada sa de exil, la Chagall apare frecvent tema „Crucificării”, simbol al suferinţei universale şi mai ales a aceleia a poporului evreu. El asociază acestei teme clasice a iconografiei creştine obiecte rituale evreieşti ca „tallit”, şalul de rugăciune, în jurul lui Cristos, şi candelabrul cu şapte braţe, unind astfel creştinismul şi iudaismul în figura celui răstignit.

”Marc Chagall nu profetizează; el vorbeşte dinlăuntrul apocalipsei. Acest strigăt şi tulburarea profundă a lumii care-l însoţeşte ies în evidenţă în tabloul Răstignirea albă, pictat în 1938. Momentul surprins este acela al morţii lui Cristos pe Cruce, moarte care, în evanghelii, este asociată cu fenomene de tip apocaliptic: înnoptare, cutremur, despicarea catapetesmei Templului. Un incendiu devastează casele care se strâmbă, se răstoarnă.

Cristos însuşi apare răstignit în mijlocul tabloului, purtat de un şuvoi alb de lumină, ce curge parcă din cer, contrastând cu lumina noptatică a Ierusalimului. Cristos este pictat ca evreu: în locul cununei de spini poartă un fel de turban; şoldurile îi sunt acoperite de un şal de rugăciune evreiesc. Aceeaşi lumină, parcă supranaturală, se degajează din sfeşnicul cultual cu şapte lumini aşezat la picioarele crucii. O serie de personaje, uşor identificabile ca evrei, se îndepărtează de centrul acţiunii: locul răstignirii. Ei fug îngroziţi, urmăriţi de catastrofa cosmică sau ameninţaţi de pogrom. Două armate se apropie din colţurile de sus ale operei: la stânga, soldaţii înalţă un steag lituanian (pogromurile lituaniene au fost deosebit de crude). La dreapta, o mică escadră înaintează înălţând un steag roşu, care ar putea fi cel bolşevic.

Deşi pictat în anul în care intenţiile naziste în ce priveşte evreimea est-europeană deveneau din ce în ce mai limpezi, scena pare să trimeată mai degrabă la împrejurările războiului civil din Rusia anilor 1918-1920. În acei ani au avut loc cele mai mari pogromuri împotriva evreilor, identificaţi de imaginarul popular cu comuniştii, în parte fiindcă dintre evrei se recrutează acum mulţi revoluţionari.

Figura centrală a trupului lui Cristos, recent ieşit din viaţă, are o semnificaţie ambiguă: pe de o parte, el este un evreu supus torturii. Pe de alta, moartea lui declanşează apocalipsa în care este pierdut poporul evreu, în mijlocul şi în jurul căruia se joacă drama sacră a distrugerii universale. Vechea temă a culpabilităţii cosmice a evreilor în drama mântuirii este văzută aici sub aspectul ei de catastrofă (Şoah), în acelaşi timp profeţie a unor dezastre care nu s-au produs încă şi rememorare a martiriului evreilor, sub pretextul participării unora dintre ei la revoluţie”[2].

”În impresionanta sa operă Răstignirea albă, 1938, Marc Chagall a transfigurat martiriul poporului evreu. Este una dintre cele mai valoroase picturi ale lui Chagall şi se înscrie printre imaginile cele mai importante ale evreimii. Un evreu purtând talitul este suspendat pe cruce. Deasupra capului său se poate recunoaşte o inscripţie în ebraică: „Isus din Nazaret, regele iudeilor“. Se mai văd un sfeşnic cu şase braţe, un evreu cu sulul Torei şi o sinagogă arzând. Tabernacolul Torei, Aaron-ha-Kodesch, este deschis, iar scrierile sfinte zac risipite; peste tot sunt oameni înfricoşaţi. Pictura a fost creată, după cum a mărturisit mai târziu Chagall, ca răspuns la persecuţiile naţional-socialiştilor, dar pe atunci artistul încă nu putea să întrevadă amploarea şi sfârşitul acestora[3]”.

---

[1] Sursa: http://chinez-isidor.blogspot.ro/2012/03/28-martie-1985-murea-pictorul-marc.html.

[2] Sursa: http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1449.

[3] Sursa: http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=522.

Săptămâna Sfântă (Iași, Sapientia – 2007)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/03/saptamana-sfanta-sapientia-2007.pdf

Vinerea Sfântă – Celebrarea Pătimirii Domnului – lecturi

http://isichi.files.wordpress.com/2013/03/vinerea-sfanta-celebrarea-patimirii-domnului-lecturi.pdf

Isus, luând povara... (de Costache Ioanid)



Edvard Munch - Golgota

 
Isus, luând povara de păcate,
chemă călăii pentru ispăşire.
Nu ei veneau din proprie pornire,
ci El dădea poruncă pentru toate.

"Veniţi ostaşi!" striga Isus cereşte,
"Veniţi bătrâni! E ceasul de osândă!"
Şi dacă Iuda s-a grăbit să-L vândă,
Isus i-a poruncit în duh: "Grăbeşte!"

El, Mielul sfânt, doar El dădea poruncă.
Şi-mplinitorii se grăbeau să vie.
Ei n-auzeau vreun glas din veşnicie.
Dar îi vedeai cum vin şi cum se-aruncă.

Şi toţi loveau ca un torent în spume.
Cu spini, cu pumni, cu aspre vergi romane,
cu ironii, cu lacrimi, cu ciocane.
Dar toate, din porunca Lui, anume.

Nu lumea rea, nici Tatăl sfânt şi dulce
nu L-au silit să-ndure suferinţa.
Ci singur El Şi-a osândit fiinţa
şi singur El S-a pironit pe Cruce!

Iar noi, acei ce azi urcăm privirea
spre Cel ce-a fost Atoatevinovatul,
vedem şi cât de groaznic e păcatul
şi ce nemăsurată e iubirea!


Costache Ioanid

O, magnum mysterium