Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) de Isidor Chinez (2018)

 La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) [2018], scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în formatul 14x20 cm, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei. 

Concepţia creştină despre om – omul considerat conform Revelaţiei – are o continuă dependenţă de Dumnezeu. Viaţa lui este darul lui Dumnezeu care în Cristos şi-a manifestat profunzimile iubirii sale, deschizându-ne calea spre comuniunea trinitară. Căutându-l pe om prin intermediul Fiului său, Dumnezeu vrea să-l facă să abandoneze căile răului. Învingerea răului: iată ce este Răscumpărarea. Domn al creaţiei, omul poate să împlinească planul divin prin cunoaştere şi iubire. Iar, în lumina acestei dependenţe, Scriptura schiţează trăsăturile esenţiale ale persoanei. Teologia morală este reflecţia despre bunătatea şi concretizarea comportamentului moral. Libertatea omului dobândeşte sensul acestei ascultări de Dumnezeu, atât în fiinţa sa, cât şi în acţiunea sa, căci au fost depăşite de coborârea vieţii divine la nivelul omului primind viaţa harului. Demnitatea subiectului uman, adică a persoanei, este dată de imaginea lui Dumnezeu care constă în relaţie şi libertate.

De aceea, parte a doua a Teologiei Morale Fundamentale tratează despre ce este legea morală, ce este conştiinţa, ce este păcatul. Care este lumea în care trăieşte omul răscumpărat?

Când omul aude vorbindu-se despre lege – legea morală – se gândeşte instinctiv la ceea ce se opune libertăţii sale, mortificând-o. Există o profundă consonanţă între partea cea mai adevărată din noi şi legea lui Dumnezeu. De fapt, Decalogul începe: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Dumnezeu ne-a chemat la libertate. Dă legea sa unui popor eliberat şi liber. Domnul se îndreaptă spre toţi cei care au fost eliberaţi de toate sclaviile. „Voi aţi fost chemaţi la libertate” (Gal 5,13), ne anunţă sfântul Paul. Prin libertate se înţelege condiţia în care o persoană poate să decidă acţiuni fără constrângeri. Astfel, legea divină, legea naturală, legea nouă a lui Cristos, legea umană sunt legi care nu distrug libertatea creştină, dar în mod profund sunt libertate, care în esenţa sa, este orientată de Duhul Sfânt spre o configuraţie progresivă a lui Cristos, ce reînnoieşte credinţa şi totul devine caritate.

În lumina conştiinţei, se manifestă demnitatea noastră spirituală. Se spune: fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei sale... fă ceea ce crezi că e mai bine... urmează-ţi conştiinţa... Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: care conştiinţă? Conştiinţa morală? Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa? Cum se formează conştiinţa? La aceste întrebări şi la altele vrea să răspundă această carte. Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă se înţelege mereu conştiinţa morală. Despre conştiinţă, Biserica ne învaţă că este acel loc privilegiat din interiorul nostru unde ne vorbeşte Dumnezeu. Conştiinţa nu este doar o fereastră către legea naturală, ci un loc în care îl putem întâlni pe Dumnezeul cel viu.

Timpul nostru este sensibil fiindcă oamenii şi lumea sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă, psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament se complac în a discuta despre ademenirea oamenilor spre rău, cu speranţa că, odată cunoscute relele, devine posibilă prezentarea strategiilor de depăşire a răului. În paralel cu aceasta, se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. După cum simţul lui Dumnezeu nu poate fi total şters şi nici stins din conştiinţa noastră, nici simţul păcatului nu poate fi vreodată nimicit cu totul. Cu cât omul de azi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă. 

A vorbi despre păcat astăzi, cu un limbaj teologic, impune o cerinţă urgentă şi nouă. Nu există morală fără păcat, pentru că spaţiul moralei este spaţiul libertăţii, adică al autodeterminării pentru bine. Păcatul nu ne reprezintă câtuşi de puţin, pentru că suntem chemaţi la libertate şi adevărul ne-a făcut liberi. Tocmai pentru că este îndreptat către noi, împotriva adevărului fiinţei noastre, păcatul este îndreptat şi către Dumnezeu; este refuzul de a răspunde la iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Dar există anunţul iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl pentru oamenii timpurilor noastre. Există şi iertare. Vestirea convertirii iubirii creştine are o importanţă deosebită în societatea actuală. Reflectarea în conştiinţa omului a păcatului şi a gravităţii sale devine posibilă numai în orizontul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a milostivirii sale iertătoare. Este misterul milostivirii: izvor de bucurie, de seninătate şi de pace. Este condiţia mântuirii noastre.

pr. dr. Isidor Chinez 

Moralitatea actului uman: Teologia morală fundamentală [I] de Isidor Chinez

Introducere


Un curs de teologie morală fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice. Specificul acestui curs este de a stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală – a individului – şi „ethos” – al unui grup de oameni.

Prin expresia teologie morală fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi general), de aceea, nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni, de fapt, de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.

Studiul teologiei morale, ca şi cel al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre conduita sa, ancorată în revelaţia divină, care culminează cu întruparea Cuvântului, „îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit şi continuă să-l iubească, întrucât Isus trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi astăzi”. De aceea, este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală, cât şi veşnică.

Fiind o ştiinţă specială – ştiinţa credinţei –, trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa. Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului al II-lea din Vatican, pentru ca ea să rămână rodnică şi vitală.

Cursul apare ca teoretic, întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul moral care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent –, chiar de la început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de Cristos.

pr. dr. Isidor Chinez

sursă: 

http://www.editurasapientia.ro/Carti/tabid/407/articleType/ArticleView/articleId/798/Moralitatea-actului-uman-Teologia-morala-fundamentala-I.aspx

Cultură și religie în Europa

X. Biserica catolică în dialog cu religiile și culturile lumii

 

 1. Introducere

Poziţia Bisericii Catolice faţă de alte confesiuni, Biserici sau tradiţii religioase, nu a fost mereu aceeaşi de-a lungul secolelor şi a schimbărilor epocale. Istoricii continuă să cerceteze pentru a înţelege motivele acestor atitudini diferite, dar nu toţi ajung la aceleaşi răspunsuri. Pentru o analiză serioasă şi obiectivă trebuie luate în consideraţie marile schimbări provocate de evenimentele de referinţă din istorie şi reacţiile în urma acestora din partea creştinilor faţă de evrei, păgâni şi eretici, faţă de diferite religii şi filozofii, în timpul secolelor în care au fost persecuţiile şi după instituirea unui imperiu creştin şi al statelor creştine.

 

(Dacă vreți să știți mai multe dați clik pe:

 

Cultură și religie în Europa de Emil Dumea.pdf

http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Cultura_si_religie_in_europa.pdf).

„Amoris laetitia” [sinteză] – exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc (08.04.2016)

 

https://drive.google.com/file/d/0B-ixvbrTZGlWbHFoNVIxSEEzMWM/view

„Amoris laetitia” – exortaţia apostolică (în italiană):

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-italiano-testo.pdf

 

„Amoris laetitia” – Struttura e significato dell’Esortazione apostolica post-sinodale di Papa Francesco – di Antonio Spadaro S.I.

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-di-a-spadaro.pdf

 

Amoris laetitia („Bucuria iubirii”)

Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc

 

(sinteză)

 



 Exhortația apostolică post-sinodală a papei Francisc „Amoris laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentată vineri, 8 aprilie 2016, la Sala de Presă a Sfântului Scaun. La conferința de presă, care a început de câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn, O.P., și soții Francesco și Giuseppina Miano, profesor de filozofie morală, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortației apostolice ”Amoris laetitia” este disponibil în traducere oficială în italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă și portugheză. Conferința de presă poate fi urmărită în transmisiune directă pe pagina noastră de Internet ro.radiovaticana.va, făcând click pe bannerul Transmisiune video.

Vă prezentăm mai jos sinteza exortației apostolice post-sinodale pusă la dispoziție de Sala de Presă a Sfântului Scaun, urmând traducerea îngrijită de Secretariatul general al Conferinței Episcopilor din România. 

 

Sinteză 

a exortației apostolice post-sinodale „Amoris laetitia” despre iubire în familie

 

 „Amoris laetitia” (AL – „Bucuria iubirii”), exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător la 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, adună rezultatele a două Sinoade despre familie convocate de papa Francisc în 2014 şi în 2015, ale căror Rapoarte conclusive sunt citate pe larg, împreună cu documente şi învăţături ale Predecesorilor săi şi cu numeroasele cateheze despre familie ale aceluiaşi papă Francisc. Totuşi, aşa cum s-a întâmplat deja pentru alte documente magisteriale, papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor Conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi de citate din personalităţi semnificative ca Martin Luther King sau Erich Fromm. Deosebit un citat din filmul „Prânzul lui Babette”, pe care papa îl aminteşte pentru a explica termenul de gratuitate.

Premisă

Exortaţia apostolică uimeşte prin mărime şi articulare. Ea este subîmpărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe. Dar se deschide cu şapte paragrafe introductive care scot în evidenţă deplină conştiinţa complexităţii temei şi aprofundarea pe care o cere. Se afirmă că intervenţiile Părinţilor la Sinod au compus un „poliedru preţios” (AL 4) care trebuie apărat. În acest sens papa scrie că „nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului”. Aşadar pentru unele chestiuni „în fiecare ţară sau regiune se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările locale. De fapt, «culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi aplicat»” (AL 3). Aceste principiu de înculturare este într-adevăr important chiar şi în modul de a pune şi de a înţelege problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu poate să fie „globalizat”.

Dar mai ales papa afirmă imediat şi cu claritate că trebuie ieşit din opoziţia sterilă dintre neliniştea de schimbare şi aplicarea pură şi simplă a normelor abstracte. Scrie el: „Dezbaterile care se află în mijloacele de comunicare sau în publicaţii şi chiar între slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecţie sau fundament, la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice” (AL 2).

Jurnal unui preot bătrân - de Nicolae Brînzeu

 

http://memoriabanatului.ro/UserFiles/File/Nicolae%20Brinzeu%20-%20Jurnalul%20unui%20preot%20batran%20FINAL.pdf

Cuvânt înainte:

 

Delicatul surâs al veşniciei asumate

Probabil că societatea modernă trăieşte, fără să realizeze prea bine, cu sentimentul acut şi (neapărat) angoasant al unui viitor imprecis, dificil şi lipsit de perspective luminiscente. De aceea se preferă azi, cultural vorbind, prospecţiilor catastrofice asupra zilelor de mâine, calmele introspecţii şi rememorări ale trecutului deja consfinţit şi bine temperat, chiar dacă şi acolo dai, în răspăr, peste răni personale abia cicatrizate ori peisaje istorice sumbre.

Oricum, asta ar putea fi una dintre multiplele explicaţii ale succesului constant „de casă” şi de public ale majorităţii jurnalelor intime, însemnărilor de sertar, memoriilor, corespondenţei private sau orice altceva intră sub zodia memorialisticii de ocazie ori deliberate. Aşa se face că până şi jurnalele fictive ale maeştrilor poeticieni ori memoriile improvizate ale unor autoraşi ce abia au trecut pragul adolescenţei literare se vând binişor, prin simplul fapt al plasării lor sub aceeaşi umbrelă generoasă a recuperării trecutului sinoptic.

În acest fel, iată, după de curând apărutele Memorii ale „unui preot bătrân” – aparţinând în fapt distinsului cleric greco-catolic şi marcantului intelectual bănăţean Nicolae Brînzeu – avem în faţă Jurnalul aceluiaşi martor atent al evenimentelor din epoca interbelică, dar şi din debutul tăvălugului comunist. Aceste însemnări zilnice, deşi începute „la aproape 50 de ani” (pe 12 mai 1932), repezintă rodul maturităţii pârguite (ca să nu spunem direct al înţelepciunii) unui cărturar deloc minor ce a priceput că şi un actant din planul secund al acţiunilor majore ca el „are momente de înregistrat, care contribuie mult la cunoaşterea lucrurilor şi persoanelor cu care a avut contact”, cum însuşi ne lămureşte în preambulul exerciţiului său salutar de recuperare a memoriei colective.

Este cu adevărat fascinant să întâlneşti la fiecare două trei pagini, pe lângă colegii de profesie eclezială, personaje notorii din epocă precum Goga, Iorga, Titulescu, Nae Ionescu, Zenovie Pâclişanu, Agârbiceanu, Gala Galaction, Iuliu Hossu, dr. Petru Groza (coleg de şcoală în Orăştie), defilând parcă alături de narator, etalându-şi pe rând partea de durată personală, porţia de întâmplări şi păreri diverse din caleidoscopul mozaicat al cărora se încheagă marea frescă a istoriei naţionale. Chiar dacă nu sunt cu toţii protagonişti egali ca impact naţional ori importanţă, rolul lor e mereu mai mult decât decorativ, umplând cu eleganţă interstiţiile unei ţesături textuale lipsită de poncife, curată şi francă în abordarea unei realităţi adeseori frustrante şi dificil de lămurit chiar şi astăzi.

Uimitoare este apoi seninătatea generică a preotului cronicar, desprinsă parcă din alte vremi, capacitatea sa constantă de a reda ca un istoric autentic evenimentele, adică sine ira et studio, fără mânie şi părtinire – potrivit clasicului îndemn al romanului Tacitus. El totuşi pleacă urechea şi la zvonurile străzii, la „gura lumii slobodă” cum ziceau ţăranii şi notează cu delicii nebănuite bârfele momentului uneori în limba latină, ca un alt Umberto Eco din Numele trandafirului (convins că cenzorii vremii nu se vor osteni să-i traducă însemnările „cifrate”, cum am făcut eu cu mare bucurie la solicitarea pioasei sale nepoate editor): chiar dacă el coboară aparent tonul relatării de la sacrul relativ al profesiei sale către profanul absolut al vieţii cotidiene, farmecul inefabil al amintirilor de faţă stă exact în aceată concesie făcută eternului omenesc de măreaţa teologie.

Este, pentru cititorul de acum, un permanent clivaj binefăcător, o ideală rupere (con)textuală de ritm între gravitatea vremurilor şi hazul cotidianului insolit, între durerile suferite de Biserică sau necazurile cultului de care se dovedeşte atât de ataşat şi umorul involuntar, aproape boccaccioesc, al „pecadilelor” de care se fac vinovaţi (sau măcar bănuiţi) clericii din perimetrul său. Şi, totuşi, vorba lui Tucidide care compunea istoria doar „pentru eternitate” îl obsedează: frecvent repetă că doreşte să fixeze pentru veşnicie, să eternizeze un eveniment sau altul ce i se par lui automat destinate posterităţii de lungă durată. Ca un alergător de cursă lungă solitar şi sagace, atent la tot şi la toate, îşi potriveşte uneori cronometrul conştiinţei consultat în fugă cu marile orologii ale duratei universale, căutând să sublinieze reperele de neocolit trăite de el şi să le propună subliniat urmaşilor.

Un exemplu, zic eu, de om care şi-a trăit conştient şi generos propria viaţa, nu s-a lăsat doar, ca mai mulţi dintre contemporanii lui, trăit la modul pasiv şi resemnat de spasmele unor timpuri marcate de confuzie endemică şi amară restrişte.

Mă gândeam, citind cu inters crescând notaţiile sale, la cele două categorii primare de Confesiuni din marea literatură universală: una completă, definitivă, dureros de sinceră şi destinată prioritar Creatorului, cu scopul secundar al edificării şi chiar al mântuirii semenilor, aşa cum în premieră pentru un muritor şi-a gândit mărturisirile Părintele bisericesc Augustin, cealaltă eminamente conjuncturală, subiectivă şi selectivă, urmărind efectul imediat, orientată exclusiv spre publicul mereu avid de fapte scandaloase, dornică de a epata şi a dobândi gloria lumească, aşa cum le-a stat în fire unui Rousseau ori Casanova.

Părintele Brînzeu face, cu siguranţă, concesii mundanului în paginile însemnărilor sale zilnice – se simte bine ca om şi, asemenea comediografului Terenţiu ce-l traducea romanilor pe Menandru, „nimic din ce-i omenesc nu socot străin de mine”) – dar niciodată nu pierde din vedere marele plan al Providenţei (chiar dacă nu-i pricepe toate meandrele şi căile misterioase), nu disperă şi încearcă să fie piatra temeinică pe care Mântuitorul său şi-a întemeiat Biserica, stabil şi de nădejde pentru toţi ai lui, educativ şi iubitor cu enoriaşii, popular şi implicat cu colegii de breaslă şi cu autorităţile vremii. Un exemplu de trăire intensă, caldă şi tonică, cum vor fi avut mulţi dintre preoţii şi reprezentanţii intelighenţiei interbelice de la noi.

El are în plus faţă de mulţii anonimi sau prea puţin ştiuţii circumvecini calitatea de porta-voce a unui întreg leat, de cronograf lucid al unei generaţii de referinţă din istoria modernă a ţării. De aceea păţaniile trăite de el şi opiniile-i personale devin pilduitoare pentru toţi cei interesaţi de istoria bisericească, de cea a culturii, a mentalităţilor şi a neamului nostru în ce are el mai ales ca lamură savantă şi bună mireasmă spirituală.

Claudiu T. Arieşan

(Brînzeu Nicolae, Jurnal unui preot bătrân, Editura Eurostampa, Timişoara 2011, p. 23-26).

 

Doamne, nu mai pot (de Pierre Descouvemont)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/doamne-nu-mai-pot-de-pierre-descouvemont.pdf

 

Doamne nu mai pot

 

de Pierre Descouvemont

 

– prezentare –

 

„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de un sfat foarte practic care să mă ajute să progresez” – sunt cuvintele pe care părintele Pierre Descouvemont le aşează la începutul cărţii, cuvinte la care va face referire pe tot parcursul acestei lucrări. După o scurtă introducere, autorul, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum, prezintă un total de 12 reţete luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-a adunat din numeroasele conferinţe ţinute de el despre diferite teme, totul fiind îmbogăţit de observaţii şi întrebări ale ascultătorilor săi. Oare cine nu s-a simţit la un moment dat descurajat, copleşit de anumite aspecte ale vieţii cotidiene, exasperat de atitudinea altora? Sau cine nu a fost vreodată îngrijorat de trecutul său apăsător, de viitorul imprevizibil sau de întregul parcurs al vieţii? Cine nu a simţit mândria sau invidia la un moment dat? Părintele Pierre a fost confidentul acestor întrebări şi, prin slujirea lui, a contribuit cu multe „remedii” concrete şi specifice lumii contemporane, pe care le prezintă în această lucrare. După cele douăsprezece capitole, autorul ne prezintă în plus şi exemplul unui neobosit căutător al voinţei lui Dumnezeu, în persoana lui Charles de Foucauld.

 

Introducere

 

„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de vreun sfat foarte practic care să mă ajute să progresez”.

 

Ca să răspund la aceste şi la alte întrebări, care adesea mi-au fost adresate cu ocazia întâlnirilor spirituale, prescriam o adevărată reţetă care expunea în mod detaliat şi cu cea mai mare precizie posibilă calea pe care cel interesat trebuia să o urmeze pentru a ajunge la scopul pe care şi l-a stabilit. Şi ca să-l fac să persevereze în efortul său, uneori adăugam în josul paginii: De repetat la fiecare cincisprezece zile!

 

Încetul cu încetul mi-am dat seama că deşi rămâneau foarte personalizate, răspunsurile mele coincideau în diferite puncte. Atunci am înţeles că unele sfaturi conveneau tuturor celor care aveau dificultăţi în acest sau în acel sector al vieţii creştine.

 

Am constatat apoi că şi călugării şi călugăriţele doreau să audă principiile care la vremea lor le-am expus cuplurilor sau persoanelor necăsătorite. Lucrul acesta e foarte normal: în definitiv sunt aceleaşi adevăruri evanghelice care îi permit unui consacrat să accepte anumite decizii ale superiorului său, unui soţ să împărtăşească anumite reflecţii ale soţiei sale… şi viceversa.

 

Cititorul va găsi, aşadar, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum un total de „reţete” luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-am adunat după numeroase conferinţe ţinute de mine despre anumite teme. Totul este îmbogăţit cu observaţii făcute de ascultătorii mei, cărora le mulţumesc pentru că m-au încurajat să le propun unui public mai vast.

 

Să nu se mire dacă vor găsi ici-acolo aluzii la exemplul sau la spiritualitatea sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ea deşi a fost chemată să trăiască în clauzura unui convent de carmelitane, a devenit un model din care se inspiră de mai bine de un secol mii de creştini de orice cultură şi de orice vârstă. Tereza nu a făcut altceva decât să profite, în termeni foarte simpli spre folosul novicelor sale, de principiile evanghelice care au inspirat viaţa tuturor sfinţilor din istoria creştină. Apoi, frecventele citate din autori foarte diferiţi vor folosi să ne amintească faptul că creştinii au găsit mereu în evanghelie secretele unei vieţi morale dinamice şi pline de bucurie.

Enciclica „Veritatis splendor” a papei Ioan Paul al II-lea... după un ziar

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/veritatis-splendor-scrisoarea-enciclica-de-ioan-paul-al-ii-lea.pdf

 

Enciclica Veritatis splendor a papei Ioan Paul al II-lea

 

de pr. Isidor Chinez (Roma) [octombrie 1993]

 

 

Enciclica, după un ziar…

 

 

Luni, 4 octombrie, după o lungă vacanţă, mergeam să mă rog în Bazilica „San Pietro”. Am văzut că era multă mişcare în piaţă, aşa ca în preajma unei mari celebrări la care participă papa. Am aflat că a doua zi avea să fie publicată enciclica asupra moralei Veritatis splendor. Nu am fost prezent la celebrarea din Vatican. Nici nu am reuşit să ascult la radio. Doar o zi după aceea am dat peste singurul ziar italian, aici, în Colegiul Englez, „La Repubblica”. Pe pagina întâia era imaginea papei care semna noua enciclică şi un titlu: „Și Wojtyla înfruntă anul două mii” iar cu litere mai mici stătea scris provocator şi nu lipsit de ironie: „Adevărul este numai în Biserică”. M-am dus la cele două pagini unde se dădea trimiterea pentru a mă informa asupra documentului pontifical. Un titlu mare: „E ca o întoarcere la Inchiziţie”. Era afirmaţia teologului elveţian Hans Küng, „patriarhul teologilor rebeli” care „se ridică împotriva dictatului de la Roma”. Ce să înţeleg din interviul cu acest teolog? Că Veritatis splendor nu este altceva decât „o amestecătură de exigenţe drepte şi de interpretări dubioase”, „interpretări care condamnă fără drept de apel autoerotismul, fecundarea artificială, relaţiile prematrimoniale”; că la originea enciclicii este frica unui papă care „nu a încercat niciodată o întâlnire cu cei care ocupă poziţii critice în Biserică”, un papă care „prin educaţie, prin formare şi prin modul său de a gândi nu este gata pentru un colocviu autentic”; că e „mărturia unui faliment”, că e „eşecul a 15 ani de pontificat”, că e „întoarcere la metodele inchisitorii ale luptei antimoderniste a lui Pius X”; că e „o interpretare rigoristică” a normelor etice…

 

Dând apoi pagina, un alt titlu mare: „Ultima cruciadă a papei Wojtyla” cu câteva explicaţii pentru cei neiniţiaţi: era prezentată o schiţă cu cele două table ale legii având notat: «Sex, cei şase nu ai lui Wojtyla», nu contraconcepţiei, nu sterilizării directe, nu autoerotismului, nu relaţiilor prematrimoniale, nu relaţiilor homosexuale, nu fecundaţiei artificiale. Pe scurt, Marco Politi în articolul său vorbea despre enciclică ca despre „testamentul spiritual al lui Karol Wojtyla în pragul anului două mii” în care îşi pune tot sufletul: „furia, pasiunea, visele, duritatea, teama de a încheia mileniul cu un cuvânt definitiv, dorinţa arzătoare pentru misiunea universală”, „credinţa sa în urgenţa de a se abandona lui Dumnezeu, voinţa sa de a-i purta pe toţi să-l urmeze pe Cristos, exaltarea demnităţii umane, idealul unei libertăţi care constă în a fi «scutiţi de crime», supărarea împotriva nedreptăţii sociale şi economice, indignare în faţa corupţiei politice, solidaritatea cu popoarele lovite în propriile lor drepturi fundamentale, refuzul totalitarismului vechi şi nou”. Pentru autorul articolului enciclica „rămânea un diktat pentru cei care nu se pleacă în faţa doctrinei tradiţionale învăţată de papi”.

 

Într-un alt articol, pe aceeaşi pagină erau prezentate cu litere îngroşate criticile protestanţilor, anglicanilor şi comunităţilor creştine de bază. Ceea ce m-a lovit era expresia unui pastor, decanul Bisericii Luterane din Italia: „Citind ceea ce enciclica spune, sau mai bine, nu spune, doresc fiicei mele o formaţie «necreştină» în câmp sexual”.

 

Până acum tot ceea ce se spunea era dezgustător, nimic pozitiv. Totul numai critică, reducerea moralei la problemele vieţii sexuale, prognosticuri pline de pesimism cu privire la viitorul Bisericii din cauza acestui ultim document.

 

Oare numai aceasta să fie această enciclică pentru care a fost nevoie de şase ani pentru a o scrie?

 

Din fericire la mijlocul paginii descopăr cu caractere cursive articolul – ce-i drept de proporţii reduse în comparaţie cu celelalte două – lui Gianni Baget Bozzo care declară cu toată convingerea, chiar în titlu: „Dar nu este o listă de porunci…” şi că „contrar a ceea ce se spune, eu afirm că creştinii şi teologii sunt astăzi mai liberi” (subtitlu). Papa intră în planul credinţei, se limitează să înveţe adevărul şi obiectivitatea legii morale. Ceea ce vrea să spună: omul stă înaintea lui Dumnezeu, acţionează înaintea lui. Dumnezeu mai este un unghi al actului uman. A amintit teologilor obiectivitatea moralei creştine, nu mai mult de aceasta. Ioan Paul II a rămas papa libertăţii, chiar atunci când a intrat în planul învăţăturii adevărului. A lăsat planul exortaţiei morale pentru a-l atinge pe cel al doctrinei credinţei. Revine teologilor dar şi credincioşilor să folosească libertatea cu acelaşi Spirit cu care papa a exercitat autoritatea sa.

 

Am înţeles că există o altă faţă – cea adevărată – a documentului. Voiam să descoper „Splendoarea adevărului” în ea însăşi. Am plecat la librărie să caut noua enciclică. 

Teologia morală – noțiune și o scurtă istorie

Predica de pe munte - de Carl Heinrich Bloch

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/teologia-moralc483-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez1.pdf

 

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/21/teologia-morala-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez/

 

 

Intoducere

 

Un curs de teologie morală fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice.

 

Specificul acestui curs: de a stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală (a individului) şi ethos (al unui grup de oameni).

 

Prin expresia teologia morală fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi general), de aceea nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni de fapt de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.

 

Studiul teologiei morale, ca cel al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre conduita sa, ancorată în Revelaţia divină, care culminează cu Întruparea Cuvântului, care „îi dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit, şi continuă să-l iubească întrucât El trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi astăzi”. De aceea este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală cât şi veşnică.

 

Fiind o ştiinţă specială – ştiinţa credinţei – trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa. Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului Vatican al II-lea pentru ca ea să rămână rodnică şi vitală.

 

Cursul apare ca teoretic, întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul moral, care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent – chiar de la început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de Cristos.



(Aflați mai multe...  https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/21/teologia-morala-notiune-si-o-scurta-istorie-de-pr-isidor-chinez/).

Conștiința morală

Sursa foto: http://foaienationala.ro/libertate-autoritate-de-ernest-bernea.html

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/constiinta-morala-de-pr-isidor-chinez.pdf

Dacă vreți să știți mai multe dați clic... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/

1. Introducere

 

Problema conştiinţei a devenit un fenomen central în timpul nostru; şi în reflexia morală creştină i se dă o atenţie aparte.

 

Mulţi pretind să decidă în locul nostru şi pentru noi: părinţii, autorităţile, mijloacele de comunicare, oamenii politicii, masa de oameni…, însă în realitate responsabilul ultim al vieţii mele sunt eu şi numai eu. Nimeni nu poate trăi sau muri în locul meu. Eu, şi nimeni altul, sunt responsabilul ultim al acţiunilor mele, chiar dacă alţii pot să mă influenţeze într-un anumit mod. De aceea trebuie să acţionăm totdeauna „în conştiinţă”. Conştiinţa este instanţa ultimă a comportamentului moral al omului, este realitatea decisivă pentru viaţa oricărui om şi pentru viaţa întregii omeniri, căci fondul incoruptibil al persoanei stă în conştiinţa sa. Autenticitatea cea mai profundă a omului şi demnitatea sa stă în conştiinţa sa.

 

În acest sens, experienţa şi ştiinţa, în cultura noastră contemporană polivalentă, manifestă o întorsătură: trecerea de la lege la subiectul persoană, de la extern la intern, la conştiinţa individuală şi comunitară; de la obiectiv la subiectiv, de la metafizic la antropologic. Asistăm astfel la un nou proces care pune conştiinţa pe primul plan al vieţii şi al studiului: experienţa conştiinţei este experienţa etică fundamentală a omului; fără ea omul nu ar cunoaşte ceea ce este „bine” și ceea ce este „rău”, mai mult, nu ar şti ce înseamnă aceşti termeni în general.

2.Terminologia şi conceptul

 

1. Pericolul ambiguităţii

 

Experienţa conştiinţei este unul dintre „obiectele” cele mai controversate ale discursului etic şi ale conduitei umane de fiecare zi. Este o realitate foarte complexă.

 

Termenul de conştiinţă, aplicat sectorului etic, este unul dintre aceia cu un conţinut mai puţin omogen, întrucât poate cuprinde o mare varietate de semnificaţii. Astăzi toţi folosesc acelaşi cuvânt „conştiinţă”, dar îl înţeleg în mod diferit: conţinutul termenului este diferenţiat conform celui care îl foloseşte. Oamenii de astăzi fac apel la conştiinţă atunci când protestează împotriva intoleranţei, prejudecăţii sau legalismului exagerat; deseori este identificată conştiinţa cu responsabilitatea („este un om de conştiinţă”); conştiinţa înseamnă alteori liberate în faţa deciziilor fundamentale (libertate religioasă, de exemplu); uneori conştiinţa denotă rezonanţa internă a deciziilor luate („conştiinţă bună”, „conştiinţă rea”). Unii îl identifică cu „instinctul”, „afectul spontan”, „mânia dreaptă”, „revanşă nedreaptă”, „orgoliu profesional”, „gelozie”, „ aviditate” şi aşa mai departe. Pentru alţii conştiinţa personală poate însemna imposibilitatea de a fi umilit, de a deveni „mai mic decât alţii”, de „a pierde prestigiul”, alteori înseamnă pur şi simplu „sic volo sic iubeo”. Nici unul dintre aceste exemple nu o exprimă exact.

 

Dar un fapt uimitor face să crească cel mai mult perplexitatea: se poate întâlni apelul la conştiinţă ca fundament al unor atitudini atât de contradictorii: contestatarul convins, profetul nonviolent sau simplul revoluţionar, pretinde adesea că acţionează în conformitate cu propria conştiinţă; şi reprezentantul ordinii constituite, care îl persecută sau îl condamnă, poate s-o facă şi el în numele propriei conştiinţe, a idealului societăţii. Câţi inchizitori de odinioară, călugări evlavioşi, erau convinşi de dreptul lor şi de a acţiona în conformitate cu propria conştiinţă după cum şi cel pe care îl torturau, şi el era convins că conştiinţa sa îl oprea de la o retractare. Şi s-ar putea lungi lista acestor contradicţii care manifestă complexitatea problemei.

 

Dacă mulţi concep şi explică termenul „conştiinţă” în mod atât de diferit, aceasta nu înseamnă că ei nu cunosc valorile morale, cel puţin pe cele esenţiale, sau că sunt bolnavi mintal. Vorbim despre omul normal, sănătos la minte, care însă trăieşte într-o situaţie de conflict şi în structuri de păcat, care desigur reprezintă o mare problemă pentru generaţia prezentă, pe care generaţiile trecutului nu o avea.

 

Dacă se adaugă mentalitatea laicistă din cultura noastră, avem cadrul complet al ambientului în care ne mişcăm pentru a explica „fenomenul conştiinţă”. Tema ne poartă chiar să ne confruntăm cu exemple anormale, cu bolnavi psihic, ce reprezintă o dificultate specială.

 

Oricum, în ciuda tuturor greutăţilor, studiul conştiinţei trebuie să se elibereze de orice pericol de ambiguitate. In faţa acestei complexităţi a fenomenului conştiinţă – atât în aspectul său teoretic ca şi în dimensiunea sa practică – este necesară o analiză pornind de la toate aspectele pe care le cuprinde. Ştiinţele antropologice pot şi trebuie să contribuie la clarificarea acestei realităţi complexe. Iar teologia va purta o dimensiune proprie.

 

2. Un paradox: conştiinţă şi lege

 

Apropierea dintre termenii conştiinţă şi lege poate părea aproape paradoxală în zilele noastre, atât de diferite sunt domeniile la care se referă şi atât de opuse sunt rezonanţele afective trezite de ei. Nu este de fapt conştiinţa locul cel mai intim şi mai inviolabil al persoanei, acela în care ea se afirmă în autonomia şi libertatea sa, în singularitatea şi responsabilitatea sa? Iar legea, nu este sinonim a tot ceea ce se impune din afară conştiinţei ca şi constrângere şi obligaţie?

 

Şi totuşi întreaga istorie a tradiţiei creştine, în materie de etică, ne arată cât de legaţi sunt între ei aceşti doi termeni, adesea asociaţi ca două instanţe prin care trece răspunsul la chemarea lui Cristos. Discernământul conştiinţei creştine nu-şi caută oare calea şi lumina sa în împlinirea obiectivă a voinţei lui Dumnezeu, în legea harului?

 

Conciliul Vatican II defineşte conştiinţa ca facultatea prin care omul percepe chemarea lui Dumnezeu din lege: „Omul identifică şi recunoaşte imperativele legii divine prin conştiinţa sa” (DH 3).

(Aflați mai multe... https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/13/constiinta-morala/).

Legea morală

Cele zece porunci – de Heston Charlton

(Aflați mai multe...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/11/legea-morala/).

 

Introducere

 

Persoana umană nu este închisă în subiectivismul său: este în relaţie cu Dumnezeu, cu universul, cu semenii. Aici, în acest „a fi în lume” trebuie să se realizeze; şi se realizează pe sine, se împlineşte, cu condiţia să ştie că acest raport cu lumea şi cu alţii este supus unor reguli precise, unor structuri care se impun omului. Viaţa sa morală are o dimensiune dialogală, întrucât omul, luând poziţie faţă de diferitele valori morale pe care le întâlneşte, este deja angajat să răspundă lui Dumnezeu, care prin acele valori îl chemă la comuniunea cu el. Bunătatea sau răutatea actelor sale depind de faptul că sunt sau nu ordonate spre binele său.

 

Pentru a putea alege şi actualiza binele moral într-un mod care-i este propriu – adică liber – omul trebuie să-l cunoască şi să ştie să-l distingă de ceea ce nu este bine. Problema esenţială care se pune este următoarea: cum pot actele sale umane, adesea complexe în componentele lor, să fie finalizate de scopul ultim, care singur este capabil să dea sens vieţii? Aici intervine norma morală. Chemat să crească şi să se dezvolte liber în vederea finalităţii sale, omul trebuie să poată dispune de un mijloc care să-i permită să adapteze fiecare dintre actele sale la acest scop care îi dă plinătate de sens. Aceasta înseamnă să-şi adecveze mijloacele la scop. Şi este vorba despre o activitate raţională, căci tocmai raţiunea stabileşte acest raport.

 

În acest dialog persoana poate cunoaşte criteriile, normele şi condiţiile care reglementează justeţea acţiunilor sale. Vorbind despre norme, ne aflăm în domeniul obligativităţii proprii adevărului moral. Această „necesitate morală” nu este ceva impus din extern, ca nişte cerinţe extrinseci stabilite pentru comportarea omului, ci este înscrisă – ca un dinamism al său – în însăşi natura omului, prin faptul că ea este imagine a lui Dumnezeu şi în virtutea harului care ne creează ca fii ai săi.

 

1.De la dispreţul faţă de lege la necesitatea ei

 

Astăzi mulţi sunt mai mult sau mai puţin alergici faţă de lege. Nu o mai simt ca un ajutor pentru viaţă, ci ca o constrângere şi o piedică. În timp ce conştiinţa personală şi libertatea persoanei sunt considerate ca mari valori, legea nu se bucură de prea mare stimă. Sentimentul, gândul şi chiar comportarea multor oameni se îndreaptă astăzi spre o direcţie care tinde să se îndepărteze de lege şi să se bazeze exclusiv pe conştiinţă.

 

Teologia morală trebuie să ţină cont de această atitudine faţă de lege. Este necesar ca teologul moralist, în limitele posibilităţilor, să amintească şi să clarifice lumii motivele acestei „ostilităţi faţă de lege”, pentru a demola rezervele nejustificate şi a rectifica prejudecăţile faţă de ea.

1.Motivele ostilităţii faţă de lege

Este necesar a înţelege motivaţiile istorice ale acestui fenomen de ordin cultural în ceea ce priveşte apariţia sa: este o condiţie indispensabilă pentru prezentarea actuală a eticii legii.

 

a. Insistenţa asupra legii pozitive umane. Animozitatea faţă de lege poate fi imputată chiar teologiei morale, pentru faptul de exemplu că legea pozitivă umană a fost pusă cu prea multă insistenţă pe primul loc. Pentru a ne convinge, este suficient a privi anumite manuale de teologie morală folosite în trecut, în care tratatul despre legea pozitivă umană avea o pondere mai mare decât alte tratate luate împreună. Acum însă, acest tip de lege stă pe ultimul loc faţă de alte tipuri de tratate. Legea pozitivă umană, în plus, mai mult decât altele este relativă, tranzitorie, şi nu rare ori este un compromis, de aceea este imperfectă şi problematică. Mai mult decât oricare altă normă este supusă variabilităţii şi schimbării, pentru că este introdusă profund în situaţiile umane care sunt schimbătoare. Formulând-o, legislatorul uman este expus pericolului de a greşi şi de a nu-şi atinge scopul; poate să evalueze greşit circumstanţele: ceea ce duce la legi „inoportune”; poate rămâne în urmă datorită ritmului schimbărilor care apar, baricadându-se în lege „depăşite” şi incapabile de a se reînnoi la timp; poate să vrea să facă mai mult în domeniul binelui, încăpăţânându-se să reglementeze cu prea multe legi viaţa, astăzi mereu mai complicată. Şi în sfârşit, poate, in bona fide sau chiar intenţionat, să dea legi nedrepte. Cu numele de „legislator” în acest domeniu este desemnat nu numai un om, dar şi o adunare legislativă, ca de exemplu un parlament.

 

Experienţa dureroasă a acestor deficienţe ale legii pozitive umane ne poate face să înţelegem aversiunea faţă de ea. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, mai există pericolul ca deziluziile trezite de legea umană să tulbure raportul faţă de orice alt tip de normă. Resentimentul faţă de lege în general apare şi se răspândeşte mai uşor, atunci când este ridicată la prototip de lege o normă juridică dată de un om.

 

 

(Aflați mai multe...

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/09/11/legea-morala/).

 

„Chipul milostivirii” – Bula sfântul părinte papa Francisc pentru Anului Sfânt al Milostivirii

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/09/misericordiae-vultus-bula-sfantul-parinte-papa-francisc-11-04-2015.pdf

Papa Francisc a prezentat bula Anului Sfânt al Milostivirii

[sinteză]

 

 

Redacția Română Radio Vatican vă oferă în cele ce urmează un amplu rezumat al Bulei papale „Misericordiae vultus”, documentul oficial prin care Suveranul Pontif a proclamat solemn Anul Sfânt al Milostivirii.

 

 

Scrisoarea „Chipul milostivirii”, prin care sfântul părinte proclamă Anul Sfânt extraordinar (8 decembrie 2015 – 20 noiembrie 2016), este alcătuită din 25 de paragrafe majore. Papa Francisc a descris mai întâi trăsăturile distinctive ale milostivirii divine punând această temă în lumina chipului lui Cristos. Milostivirea nu este un cuvânt abstract ci un chip care trebuie recunoscut, contemplat și slujit. Bula papală oferă o lectură trinitară (nr. 6-9) și insistă în a descrie Biserica drept semn credibil al milostivirii: „Grinda de căpătâi care susține viața Bisericii este milostivirea” (nr. 10).

 

Papa Francisc arată etapele principale care marchează anul jubiliar al milostivirii. Deschiderea acestuia coincide cu cea de a 50-a aniversare de la încheierea Conciliului Ecumenic Vatican II: „Biserica simte necesitatea de a păstra viu acel eveniment. Pentru ea începea atunci un nou parcurs al istoriei sale. Părinții conciliari adunați în Conciliu au perceput de o manieră puternică, asemenea unui adevărat suflu al Duhului sfânt, exigența de a vorbi de Dumnezeu mai pe înțelesul oamenilor din timpul lor. Abătute zidurile care de prea multă vreme închiseră Biserica într-o citadelă privilegiată, venise timpul de a vesti Evanghelia într-un mod nou” (nr. 4). Încheierea Anului Sfânt extraordinar va avea loc „în solemnitatea liturgică a lui Isus Cristos, Stăpânul universului, pe 20 noiembrie 2016. În ziua aceea, închizând Poarta Sfântă, vom avea mai întâi de toate simțăminte de gratitudine și mulțumire față de Preasfânta Treime pentru că ne-a acordat acest timp extraordinar de har. Vom încredința viața Bisericii, omenirea întreagă și cosmosul necuprins Stăpânirii lui Cristos, ca să-și reverse milostivirea ca roua dimineții pentru o istorie fecundă care trebuie construită prin efortul tuturor în viitorul apropiat” (nr. 5).

 

O specificitate a acestui An Sfânt extraordinar o reprezintă faptul că nu va fi celebrat doar la Roma dar și în toate diecezele din lumea întreagă. Poarta Sfântă va fi deschisă de papa Francisc la bazilica Sfântul Petru pe 8 decembrie 2015 iar duminica succesivă, 13 decembrie 2015, în toate diecezele din lumea largă. O altă noutate este faptul că papa acordă posibilitatea de a deschide Poarta Sfântă și la sanctuare, unde numeroși pelegrini merg să se închine.

 

Papa Francisc preia învățătura predecesorilor săi, sfântul Ioan al XXIII-lea, care vorbea de „medicamentul milostivirii”, și Fericitul Paul al VI-lea, care identifica spiritualitatea Conciliului Vatican II cu atitudinea bunului samaritean din Evanghelie.

 

Bula papală explică, de asemenea, câteva aspecte specifice Anului Sfânt jubiliar. Mai întâi de toate, motto-ul „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”, care este luat din Evanghelia după sfântul Luca (6,36). Apoi, semnificația pelerinajului și, mai ales, nevoia de iertare. O temă particulară, care revine deseori în cuvintele papei Francisc, este exprimată la nr. 15 al documentului: faptele de milostivire trupească și sufletească vor trebui reluate pentru „a retrezi conștiința noastră, deseori adormită în fața dramei sărăciei, și pentru a intra tot mai mult în inima Evangheliei, unde cei săraci sunt privilegiații milostivirii divine”. O altă indicație se referă la timpul Postului Mare când papa îi va trimite în toată lumea pe așa zișii „Misionari ai milostivirii” (nr. 18). Este vorba de preoți care „vor primi autoritatea de a ierta chiar și păcatele a căror dezlegare este rezervată Scaunului Apostolic”. „Semn al solicitudinii materne a Bisericii față de poporul lui Dumnezeu”, explică papa Francisc, ei vor fi față de toți oamenii artizani ai unei întâlniri care să fie încărcată de umanitate, izvor de eliberare și bogată în responsabilitate, pentru a depăși piedicile și a relua viața nouă a Botezului”. În același timp, sfântul părinte cere ca în dieceze să se organizeze „misiuni populare” astfel încât misionarii milostivirii să fie „vestitori aii bucuriei iertării”. 

Sfântul părinte menționează la nr. 20-21 raportul dintre dreptate și milostivire, făcând să se vadă că nu se oprește la o viziune legalistă ci că urmărește să se ajungă la un parcurs care să ducă la iubirea milostivă. Înainte de această temă spinoasă, Bula papală atinge la nr. 19 subiectul violenței organizate și adresează o rechemare vibrantă celor care sunt „făcători sau complici” ai corupției. Pontiful recurge în această privință la un limbaj foarte puternic prin care denunță această „rană în putrefacție” și insistă pentru ca pe durata acestui An Sfânt să se realizeze o adevărată convertire. „Acesta este timpul potrivit pentru a schimba viața! Acesta este timpul de a lăsa ca inima să fie atinsă! În fața răului comis, chiar și a crimelor grave, este momentul de a asculta lacrimile celor nevinovați care au fost jefuiți de bunurile lor, de demnitate, afecțiuni și de însăși viața lor. A rămâne pe calea răului este doar sursă de amăgire și tristețe. Viața adevărată este cu totul altceva. Dumnezeu nu obosește în a întinde mâna. Este mereu dispus să asculte, și eu sunt dispus, asemenea fraților mei episcopi și preoți. E suficient doar a accepta invitația la convertire și a se supune justiției, în timp ce Biserica oferă milostivirea” (nr. 19).

 

Nu putea lipsi referința la o temă tradițională pentru Anul Sfânt jubiliar, indulgența. Aceasta – se citește la nr. 22 – arată că „iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre nu cunoaște hotar” pentru că indulgența permite ștergerea nu doar a păcatului comis dar și a oricărei urmări negative a acestuia asupra comportamentului și gândirii. În această privință, explică sfântul părinte, cel care dobândește indulgența este „abilitat să acționeze mai degrabă cu caritate și să crească în iubire, decât să cadă din nou în păcat”. 

 

O ultimă subliniere originală a sfântului părinte se referă la milostivire ca temă creștină comună evreilor și musulmanilor. „Acest an jubiliar trăit în milostivire să favorizeze întâlnirea cu aceste religii și cu celelalte nobile tradiții religioase, să ne facă mai deschiși la dialog pentru a ne cunoaște și înțelege mai bine; să elimine orice formă de închidere și dispreț și să îndepărteze orice formă de violență și discriminare” (nr. 23).

 

Dorința papei Francisc este ca acest an special, trăit în spirit de împărtășire a darurilor cerești, să devină ocazie de „a trăi în viața de zi cu zi milostivirea care dintotdeauna Dumnezeu Tatăl o revarsă asupra noastră. În acest jubileu să ne lăsăm surprinși de Dumnezeu. El nu obosește niciodată să ne deschidă inima sa ca să ne repete că ne iubește și că vrea să împartă cu noi viața sa. (…) În acest an jubiliar Biserica să devină ecou al Cuvântului lui Dumnezeu care răsună puternic și convingător ca un cuvânt și gest de iertare, de sprijin, ajutor și iubire. Să nu obosească niciodată în a oferi milostivire și să fie mereu răbdătoare în a dărui întărire și în a ierta”. Biserica – citim la nr. 25 – „să se facă voce a fiecărui om și femeie și să repete cu încredere și fără încetare: «Amintește-ți, Doamne, de îndurarea și de milostivirea ta, pentru că ele sunt din veșnicie!» (Ps 25,6)”.

 

În documentul „Misericordiae vultus”, papa Francisc face deseori referință la sfânta Scriptură, la Liturghierul Roman și la documentele Conciliului Ecumenic Vatican II. Cu o frecvență mai redusă, se întâlnesc, însă, și trimiteri la sfântul Ioan al XXIII-lea, fericitul Paul al VI-lea, sfântul Ioan Paul al II-lea, sfântul Toma de Aquino, sfântul Beda Venerabilul, sfântul Ioan al Crucii, sfântul Grigore cel Mare, sfântul Augustin și sfânta Faustina Kowalska. 

 

(sursa: http://ro.radiovaticana.va/news/2015/04/11/anul_sfant_al_milostiviriii_bula_%E2%80%9Dmisericordiae_vultus%E2%80%9D/1136167).