XXXI TPA (C): Întâlnirea cu Dumnezeu este un dar (omilie)

Convertirea lui Zaheu -
de Bernardo Strozzi

Evanghelia: Luca 19,1-10 - În acel timp, ¹ Isus Cristos trecea prin cetatea Ierihon. ² În această cetate trăia un om bogat cu numele de Zaheu, mai marele vameşilor. ³ Acesta dorea nespus de mult să-l vadă pe Isus, dar fiind mic de statură, nu putea din cauza mulţimii. ⁴ Pentru a-l vedea pe Isus, a alergat înainte, pe unde avea să treacă Isus, şi s-a urcat într-un sicomor. ⁵ Ajungând în acel loc, Isus l-a zărit şi i-a spus: "Zahee, coboară repede, căci astăzi trebuie să intru în casa ta!" ⁶ Zaheu a coborât îndată şi l-a primit cu bucurie în casa lui. ⁷ Văzând aceasta, mulţimile murmurau zicând: "Iată, a primit să fie găzduit în casa unui păcătos!" ⁸ Apropiindu-se de Isus Zaheu a zis: "Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am făcut vreo nedreptate cuiva, îl despăgubesc împătrit". ⁹ Isus i-a răspuns: "Astăzi a intrat mântuirea în această casă, pentru că şi acest om este un fiu al lui Abraham. ¹⁰ Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut".

 

Omilie

Luca descrie personajul Zacheu cu grijă: este vameș, șeful vămii din Jerihon, zonă de hotar a provinciei romane. Are în subordine mulți oameni și este foarte bogat. Strângătorii de taxe sunt considerați păcătoși publici și iudeii observați îi evitau considerându-i impuri.

 

Zacheu este ”un caz dificil” și pentru evanghelie pentru că este foarte bogat. În episodul precedent al tânărului bogat Isus i-a zis: ”Este mult mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât să intre un bogat în împărăția cerurilor”! (18,25). Totuși este o diferență între Zacheu și tânărul bogat. Zacheu este considerat de toți ca un păcătos, și el însuși este gata să admită aceasta. Nu poate afirma, cum afirmă în schimb tânărul bogat: ”Toate acestea le-am respectat din copilărie” (18,21). Zacheu este conștient că este păcătos și știe că are nevoie de iertare.

 

Mic de statură, Zacheu se cațără pe un copac ca să-l vadă pe Isus. Isus îl observă și îi spune: ”Zachee, coboară repede, pentru că astăzi trebuie să mă opresc în casa ta”. Trebuie observată delicatețea cuvintelor lui Isus: nu spune ”coboară imediat pentru că vreau să te convertești”, ci: vreau să fiu oaspetele tău. Isus pare să caute că are nevoie de ospitalitatea lui ca să aibă apoi posibilitatea de a ierta.

 

Inițiativa este a lui Isus și este gratuită, totuși se inserează într-o disponibilitate a omului. Întâlnirea cu Dumnezeu este totdeauna în același timp un dar și o împlinire a unei căutări, ascultarea unei dorințe. Zacheu dorește să-l vadă pe Isus și apoi, interpelat, este gata să-l primească (”în grabă a coborât și l-a primit cu mare bucurie”.

 

Întâlnirea cu Isus schimbă viața lui Zacheu. Isus într-adevăr nu-i spune nimic lui Zacheu dar acesta înțelege: ”Iată, Doamne, dau jumătate din bunurile mele la săraci, și dacă am fraudat pe cineva, îi dau înapoi de patru ori mai mult”.

 

Vameșul Zacheu devine astfel figura ucenicului creștin care nu lasă totul, așa cum au făcut alții care au fost chemați de Isus, dar rămâne în propria casă, continuând propria muncă, martor însă al unui nou mod de a trăi: nu mai este câștigul mai presus de toate, ci dreptatea (”dau înapoi de patru ori”) și împărtășirea cu cei în nevoie (”dau jumătate din bunurile mele săracilor”).

 

Există discipolul care lasă totul pentru a deveni vestitor itinerant al Împărăției, și există discipolul care trăiește aceeași radicalitate rămânând în lumea căreia îi aparține. (don Bruno Maggioni [04.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Pomenirea tuturor răposaților: Iubirea învinge moartea (omilie)

Evanghelia: Ioan 6,37-40 - În acel timp, Isus spunea mulţimii iudeilor: ³⁷ "Toţi cei pe care mi-i dă Tatăl vor veni la mine; şi pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară, ³⁸ pentru că m-am coborât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis. ³⁹ Or, aceasta este voinţa celui ce m-a trimis, ca din cei pe care mi i-a dat să nu pierd pe nici unul, ci să-i învii în ziua de apoi. ⁴⁰ Aceasta este voinţa Tatălui meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede într-însul să aibă viaţa veşnică; şi eu îl voi învia în ziua de apoi".

Omilie

După ce am contemplat în sărbătoarea comuniunii sfinților Ierusalimul ceresc, astăzi suntem invitați să facem memoria celor răposați. Sărbătoarea tuturor sfinților și memoria morților sunt o unică mare sărbătoare în care se celebrează misterul vieții veșnice în Dumnezeu și misterul morții în credință: Isus Cristos, ”primul născut dintre cei care învie din morți” (Col 1,18), înviat de Tatăl ca răspuns la modul său de a trăi iubirea până în extreme, îi trage pe morți în fluviul de viață al comuniunii sfinților. În fragmentul evangheliei propus de liturgie, învierea este promisiunea pe care o face Isus oamenilor, celor pe care Dumnezeu i i-a dat: el ne ajută să învingem teama morții și a judecății, acel eveniment în care fiecare dintre noi va sta în fața lui Dumnezeu pentru a da cont de propriile fapte. ”Pe cel care vine la mine nu îl voi respinge”, spune Isus.

 

Creștinul este cel care merge la Fiul în fiecare zi, chiar dacă această mișcare este contrazisă de atâtea căderi; creștinul se răzvrătește și se convertește, se ridică din păcat și luptă pentru a relua urmarea. Ei bine, Domnul nu îl respinge, ”dar îl învie în ziua de pe urmă”; îmbrățișându-l în iubirea sa, îi dă iertarea păcatelor și îl conduce definitiv la viața veșnică: ”Căci aceasta este voința Tatălui meu”.

 

Dar ce înseamnă a crede în Isus Cristos, a adera lui? Cum trebuie trăită în mod autentic această credință? Este vorba de ”a crede iubirii”, adică de a trăi acea iubire pe care Isus a trăit-l în mod deplin. Și tocmai în virtutea acestui comportament al său de fiecare zi el, înainte de a merge liber la moarte, a putut să lase ucenicilor ”porunca cea nouă”: ”Iubiți-vă unii pe alții așa cum eu v-am iubit” (In 13,34). Da, numai iubirea este în stare să combată moartea până la a o învinge, așa cum a înțeles cu inteligență spirituală Ioan: ”Noi știm că am trecut de la moarte la viață pentru că îi iubim pe frați: cine nu iubește rămâne în moarte” (1In 3,14). Dacă nu-i iubim pe frați, rămânem pradă morții; iubindu-i arătăm că suntem morți pentru noi înșine și vii în Cristos, vii pentru viața lui Dumnezeu semănată în noi.

 

Mai mult, după relatarea definitivă despre chipul lui Dumnezeu așa cum ni l-a descris Isus, acolo unde există o experiență de iubire umană autentică, acolo este prezentă iubirea lui Dumnezeu în noi. Atunci când iubirea devine realitate între oameni, atunci Dumnezeu este prezent mai mult ca oricând; oamenii în experiența iubirii sunt asociați la evenimentul pascal – așa cum ne amintește conciliul Vatican II (GS 22) - și participă la energiile iubirii lui Dumnezeu capabile să învingă moartea: aceasta este marea speranță pentru toți oamenii, credincioși și necredincioși!

 

Desigur, vom învinge definitiv moartea în împărăție, când Cel Înviat în ultima zi ne va chema la viața veșnică; dar încă de acum este posibil a predispune totul pentru un astfel de eveniment, trăind din acea iubire care deja astăzi ne face părtași la victoria iubirii asupra morții. Iată care ar trebui să fie exercițiul nostru zilnic.

Specificul creștinismului constă în vestea că iubirea învinge moartea, veste bună pe care suntem chemați să o decodificăm și să traducem aici și acum, în istorie și în compania oamenilor. Dumnezeul creștin este iubire căci așa ne-a spus Isus, cel care a trăit iubirea mai puternică decât moartea: iată de ce el a înviat, și noi, purtați în spatele lui în viața sa umană, putem face un drum de reîntoarcere la Tatăl un drum care se deschide în viața veșnică. (Enzo Bianchi [02.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez).

Toți Sfinții: Credința este aceea care poartă fericirea (omilie)

Toți Sfinții

 

Evanghelia: Matei 5,1-12a - În acel timp, ¹ Isus, văzând mulţimile s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el ucenicii lui. ² Atunci, luând cuvântul, a început să-i înveţe: ³ "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. ⁴ Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul. ⁵ Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi. ⁶ Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura. ⁷ Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milă. ⁸ Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. ⁹ Fericiţi făcătorii de pace, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu. ¹⁰ Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. ¹¹ Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori, vă vor prigoni şi, minţind, vor spune tot ce-i rău împotriva voastră din pricina mea. ^12a Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă căci mare va fi în ceruri răsplata voastră".

 

 

Omilie

 

Astăzi facem memoria împărtășirii sfinților. În credință trăim un mare mister: cei morții în Cristos sunt vii împreună cu el și, pentru că noi suntem membre ale trupului lui Cristos și ei sunt membre glorioase ale trupului glorios al Domnului, suntem în comuniune unii cu alții, Biserica peregrină cu Biserica cerească, formând împreună unicul și totalul trup al Domnului.

 

Dar ce este sfințenia? Răspunsul ne vine din fragmentul evanghelic al fericirilor, care nu pot fi citite doar ca un text poetic sau cu puternice conținuturi morale, sau ca un fragment sapiențial: ele sunt vestea cea bună, Evanghelia, întrucât sunt atitudini trăite în mod radical de Isus și, ca atare, trebuie să devină stilul de viață al creștinului. Suntem, așadar, chemați să vedem ce întrebare ridică problema credinței noastre, mai precis bucuria noastră și fericirea de a trăi evanghelia. Da, pentru că fericirile privesc raportul dintre credință și fericire!

 

Acum, știm bine că fericirea provine, înainte de toate, din a avea un simț în propria viață: și numai atunci când oamenii cunosc un motiv pentru care merită să-ți pierzi viața, adică să mori, ei găsesc și un motiv pentru a trăi. Ei bine, fericirile ajută la descoperirea acestui motiv și astfel consimt să dea un sens acțiunii omului: de nouă ori Isus îi proclamă fericiți pe cei care trăiesc anumite situații în așa măsură încât le facilitează drumul spre deplina comuniune cu Dumnezeu. El ne revelează că fericirea nu vine din condiții externe; ea se naște din comportamente precise destinate unei promisiuni de fericire din partea lui Dumnezeu.

 

A fi sărac cu inima, adică a adera la realitate și a fi liber până acolo că accepți să te supui în fiecare zi fraților; a fi capabili de a plânge, datorită unei inimi atinse de mizeria proprie și a altuia; a-ți însuși în profunzime blândețea, a lupta pentru a renunța la violență în orice formă a sa; a fi flămând și însetat după domnia dreptății și a adevărului; a avea inima curată, adică a privi totul și toate cu privirea lui Dumnezeu; a practica milostivirea și a construi pacea; a fi persecutat și calomniat din iubire față de Isus: toate acestea înseamnă a cunoaște fericirea deja în această viață, și apoi în lumea care va veni. Cel care se află în aceste situații poate cunoaște că acțiunea lui Dumnezeu este în favoarea sa: și astfel experimentează fericirea, ajunge la cunoașterea că judecata lui Dumnezeu este o judecată fericită, care va fi pentru el bucurie și veste bună. Nimic de temut, așadar, în ziua judecății, ci chiar așteptarea ca judecata să aibă loc și să fie în cele din urmă stabilite dreptatea și adevărul.

 

Iată întrebarea decisivă: este posibil pentru creștin să afle bucuria în a trăi fericirile aici și acum? Ea a primit un răspuns pozitiv, nu însă în mod triumfal, nu prin forme strălucitoare în ochii lumii, ci în viața de fiecare zi, adesea ascunsă, a bărbaților și femeilor: sfinții sunt persoane care în ciuda contradicțiilor lor și a păcatului lor, caută să-l urmeze pe Isus trăind stilul său de viață, stilul fericirilor. Într-adevăr noi nu suntem singur, dar suntem ”înconjurați de un mare număr de mărturisitori” (Ev 12,1), sfinții: cu ei formăm trupul lui Cristos, cu ei suntem fiii lui Dumnezeu, cu ei vom fi una cu Fiul în Împărăție. (Enzo Bianchi [01.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez).

 

Tăcerea lui Dumnezeu

Tăcerea lui Dumnezeu ne învaţă să ascultăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, iar aceasta ne împiedică să dăm singuri răspunsuri. Ne provoacă să ne deschidem ulterior misterului lui Dumnezeu şi să-i permitem lui Dumnezeu să distrugă imaginile pe care ni le-am făcut despre El până când ne deschidem adevăratului Dumnezeu.

Există faze ale rugăciunii în care suferim din cauza absenţei lui Dumnezeu. Avem impresia că vorbim la pereţi şi nu primim nici un răspuns. Da, ne este frică să rămânem singuri doar cu noi înşine în rugăciune. Nu trebuie să trecem prea repede peste absenţa lui Dumnezeu, însă trebuie să o suportăm. Dumnezeu este cu siguranţă prezent însă, dar noi îl credem absent, pentru că nici noi nu suntem conştienţi de noi înşine, pentru că nu suntem în adevăr. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă să ne întoarcem înaintea lui Dumnezeu la adevăr, să renunţăm la propriile noastre proiecţii şi să-l descoperim pe Dumnezeu, care este cu totul altul, în spatele tuturor reprezentărilor. Asta înseamnă că nu putem crea rugăciunea singuri, că depindem, de fapt, de venirea lui Dumnezeu. Decizia sa liberă este aceea care ne întâlneşte. Poate că întârziem cu întâlnirea pentru că nu suntem capabili încă să stăm într-adevăr în faţa lui. El aşteaptă până suntem gata să-i ieşim în întâmpinare.

Sfânta Scriptură numeşte aceasta „convertire”, metanoia, schimbarea modului de a gândi, sustragerea propriilor gânduri din distragere şi îndreptarea lor spre Dumnezeu. Dumnezeu nu este un gând între atâtea alte gânduri. Iar noi nu-l putem întâlni dacă rătăcim cu gândurile în afara noastră. Trebuie să ne unim gândurile cu inima noastră, pentru că doar în inima noastră îl întâlnim pe Dumnezeu. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă a ne întoarce liniştiţi în propria noastră inimă pentru a-l asculta pe Dumnezeu. (Anselm Grun, Rugăciunea ca întâlnire, Ed. Serafica 2004; trad. pr. Ștefan Acatrinei).

Pâinea din cer

Ce-i asta? Parcă-i rouă de mărgele,
Sau parcă-i bob de miere cu năut.
E bună ca un strugure de stele.
– Ba este rea! Noi altceva am vrut!

Căci prea de dimineaţă ne-am sculat
Ca s-o culegem şi-apoi s-o gătim.
Şi după ce doar mană-i de mâncat
Mai trebuie şi-aceasta s-o-mpărţim...

Aşa-i cuvântul cel venit din ceruri:
El este bun; cum îl întâmpini tu?
El e mai scump ca orice giuvaieruri.
Dar gustul prost zice şi azi: „Man hu’?”

Florin Laiu

„Scandalul universului” este libertatea

Îmbrățișarea naturii

Întorcându-ne la cazul lui Mouchette,

fără a pretinde epuizarea misterului acestui

„scandal al universului”[1]

care este libertatea,

se poate vedea că,

în ciuda greutatăţii de pe umeri,

Mouchette rămâne totuşi liberă.

Ea nu face răul din greşeală sau din neştiinţă;

mersul său spre nimic nu este la întâmplare,

nu este un incident care poate fi reparat oricând,

„căci ea îl iubea”[2] – conchide Bernanos.

Astfel, în cele din urmă, decizia îi aparţine.

Ea singură decide,

deşi spaţiul libertăţii sale este mult restrâns.

„Te crezi liberă?

Liberă ai fi doar în Dumnezeu”[3],

îi spune abatele Donissan.

În schimb, ea a preferat relaţiei cu Dumnezeu

pactul cu Satana.

Acest pact este definit de autor

ca „nunta lor care s-a consumat în tăcere”[4].

În virtutea acestei alianţe,

„dar cu o forţă multiplă,

Mouchette doreşte în sufletul său,

fără să-l numească, prezenţa crudului Stăpân”[5].

Iar aici trebuie să ţinem cont

de atitudinea sa fundamentală:

„căci ea îl iubea”.

(Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, Sapientia, Iaşi 2012, p. 153-154).

---

[1] „Scandalul universului nu este suferinţa, este libertatea. Dumnezeu a făcut creaţia sa liberă, iată scandalul scandalurilor, pentru că toate celelalte scandaluri provin de aici” (La liberté, EEC II, 1379).

[2] Sous le soleil de Satan, OR, 213. „Remuşcarea, pe care omul lui Dumnezeu o trezise în ea un moment, nu era decât o suferinţă între alte suferinţe. Clipa prezentă era în întregime nelinişte. Trecutul o gaură neagră. Viitorul o altă gaură neagră. Drumul pe care alţii merg pas cu pas, ea îl străbătuse deja: oricât de mic fu destinul său, în privirea atâtor păcătoşi legendari, răutatea sa secretă epuizase tot răul de care era capabilă – la greşeala de dinainte – ultima. Din copilărie, căutarea sa s-a orientat spre el, fiecare deziluzie nu era decât pretext pentru o nouă provocare. Căci ea îl iubea” (ibidem, OR, 212-213).

[3] Sous le soleil de Satan, OR, 203.

[4] Sous le soleil de Satan, OR, 213.

[5] Sous le soleil de Satan, OR, 213.

Choralschola der Wiener Hofburgkapelle - Gregorian chant