Tăcerea lui Dumnezeu

Tăcerea lui Dumnezeu ne învaţă să ascultăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, iar aceasta ne împiedică să dăm singuri răspunsuri. Ne provoacă să ne deschidem ulterior misterului lui Dumnezeu şi să-i permitem lui Dumnezeu să distrugă imaginile pe care ni le-am făcut despre El până când ne deschidem adevăratului Dumnezeu.

Există faze ale rugăciunii în care suferim din cauza absenţei lui Dumnezeu. Avem impresia că vorbim la pereţi şi nu primim nici un răspuns. Da, ne este frică să rămânem singuri doar cu noi înşine în rugăciune. Nu trebuie să trecem prea repede peste absenţa lui Dumnezeu, însă trebuie să o suportăm. Dumnezeu este cu siguranţă prezent însă, dar noi îl credem absent, pentru că nici noi nu suntem conştienţi de noi înşine, pentru că nu suntem în adevăr. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă să ne întoarcem înaintea lui Dumnezeu la adevăr, să renunţăm la propriile noastre proiecţii şi să-l descoperim pe Dumnezeu, care este cu totul altul, în spatele tuturor reprezentărilor. Asta înseamnă că nu putem crea rugăciunea singuri, că depindem, de fapt, de venirea lui Dumnezeu. Decizia sa liberă este aceea care ne întâlneşte. Poate că întârziem cu întâlnirea pentru că nu suntem capabili încă să stăm într-adevăr în faţa lui. El aşteaptă până suntem gata să-i ieşim în întâmpinare.

Sfânta Scriptură numeşte aceasta „convertire”, metanoia, schimbarea modului de a gândi, sustragerea propriilor gânduri din distragere şi îndreptarea lor spre Dumnezeu. Dumnezeu nu este un gând între atâtea alte gânduri. Iar noi nu-l putem întâlni dacă rătăcim cu gândurile în afara noastră. Trebuie să ne unim gândurile cu inima noastră, pentru că doar în inima noastră îl întâlnim pe Dumnezeu. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă a ne întoarce liniştiţi în propria noastră inimă pentru a-l asculta pe Dumnezeu. (Anselm Grun, Rugăciunea ca întâlnire, Ed. Serafica 2004; trad. pr. Ștefan Acatrinei).