Duminica Floriilor (B): În abisul tăcerii lui Dumnezeu

Mc 14,1-15-47

Putem defini Ghetsemani ca pătimirea interioară a lui Mesia: episoadele succesive povestesc ceea ce i-au făcut oamenii lui Isus, ne este descoperit ceea ce a simţit el în sufletul său. În prima parte a povestirii este dominantă o mişcare de separare: Isus se separă de ucenici, apoi de cei trei discipoli predilecţi, în sfârşit rămâne singur. Cu aceasta se scoate în evidenţă singurătatea lui Isus: în încercare el este singur în faţa Tatălui. Îl invocă, dar şi Tatăl pare să rămână în tăcere. Isus caută compania discipolilor, dar ei dorm. Isus este într-adevăr singur.

Dar punctul central al episodului este rugăciunea lui Isus către Tatăl, care exprimă un fel de sfâşiere interioară. Dincolo de toate există un punct tare: conştiinţa propriului raport filial cu Dumnezeu: „Abba”, tăticule. Este o conştiinţă care nu se micşorează niciodată, nici chiar în încercare. Şi tocmai aici se naşte implorarea: „Totul este posibil pentru tine. Îndepărtează de la mine acest potir”. Dacă Dumnezeu este Tată şi poate totul, de ce nu îl scoate din încercare? Aceasta este întrebarea spontană a omului, şi a omului-Isus. Dar după implorare, iată încrederea reînnoită, abandonarea fără rezerve: „Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”. Şi dacă la începutul episodului ne este descris un Isus plin de nelinişte şi de teamă, la sfârşit – după rugăciune – ne este descris un Isus care şi-a regăsit seninătatea şi tăria. „Ridicaţi-vă, să mergem, cel care mă trădează este aproape”. Tatăl nu l-a scutit pe Isus de cruce, dar l-a ajutat să o traverseze. Tăcerea lui Dumnezeu este un mod diferit de a vorbi.

În scena cu vorbele de ocară, lui Isus îi este negată dubla sa identitate. Negat în acea logică de dăruire care a condus toată viaţa sa: dăruire care aici este răsturnată, neînţeleasă şi se întoarce împotriva lui: „Pe alţii i-a salvat, nu se poate salva pe sine însuşi”. Şi este negat în originea sa, în mesianitatea sa şi în filiaţiunea sa, în comuniunea sa cu Dumnezeu: „Mesia să se coboare de pe cruce şi vom crede în el”. În faţa lui Isus – dacă privim scena din punctul de vedere al celor prezenţi – se observă două tipuri de credinţă, iar Isus pe cruce este cel care le separă: pe de o parte, credinţa celui care pretinde ca Mesia să renunţe la cruce şi să facă minuni (trecătorii, cărturarii şi preoţii); pe de altă parte, credinţa celui care, asemenea centurionului, surprinde divinitatea lui Isus tocmai pe cruce: „Văzându-l murind în acel fel a spus: acesta este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”. Pe cruce este cunoscut cu adevărat cine este Isus şi în ce sens el este Mesia şi Fiu. Ciudat, dar după Marcu adevăratul om credincios este un centurion păgân. (don Bruno Maggioni, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sâmbătă - V PM

Ez 37,21-28; Ier 31,10-13; In 11,45-56

Liturgia de astăzi este centrată pe tema unităţii. „Domnul adună poporul său” este refrenul psalmului responsorial; „Iată, eu îi voi scoate pe fiii lui Israel din mijlocul popoarelor la care s-au dus, îi voi aduna din toate părţile şi-i voi aduce înapoi în ţara lor. Voi face din ei un singur popor… ”, spune Ezechiel în momentul dispersării, în captivitate; „Isus trebuia să moară… pentru a reuni fiii lui Dumnezeu, care erau împrăştiaţi”, citim în evanghelie.

Pentru a ajunge la această unitate, lecturile de astăzi ne prezintă două politici posibile. Există politica umană a iudeilor care, temându-se de succesul lui Isus, vor să-l omoare, pentru că: „Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în el şi vor veni romanii şi ne vor distruge atât templul, cât şi neamul”. Scopul pare excelent, dar violenţa împotriva unui om nevinovat va fi tocmai cauza distrugerii care se voia evitată: vor veni romanii şi vor distruge templul.

Şi există politica lui Dumnezeu, aceea pe care Caiafa o exprimă fără să-şi dea seama: „E mai bine să moară un singur om pentru popor”. Dumnezeu realizează unitatea trimiţându-l pe Fiul său să moară pentru noi şi stabileşte pentru totdeauna prezenţa sa între oameni în Isus, adevăratul templu.

Suntem dispersaţi, suntem dezbinaţi, nu numai între noi, dar chiar şi în noi, şi Dumnezeu împlineşte încontinuu opera sa creând unitatea care a fost dorinţa sa dintotdeauna. Pentru aceasta, Isus a murit şi a înviat; pentru aceasta, şi noi trebuie să acceptăm să murim pentru orice răzvrătire interioară, pentru orice infidelitate: „Îi voi elibera de orice infidelitate,… îi voi purifica,… şi ei vor împlini poruncile mele”.

Acesta este secretul unităţii: să fii cu adevărat docil faţă de Dumnezeu cu toată fiinţa. Atunci, spune Domnul, „ei vor fi poporul meu,… locuinţa mea va fi între ei… voi pune lăcaşul meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna”.

Moartea învinge moartea şi dincolo de moarte găsim perfecta unire în iubirea lui Dumnezeu.

Să-i cerem sfintei Fecioare să pună în noi această iubire care realizează unitatea în noi şi între noi. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Vineri - V PM

Ier 20,10-13; Ps 17; In 10,31-42

Prima lectură ne ajută să cunoaştem sentimentele lui Isus şi să înţelegem marea victorie pe care el a repurtat-o în patima sa. Citim un text care ne ajută să cunoaştem sentimentele lui Isaia într-o situaţie similară. Ieremia simte apăsând asupra lui greutatea ostilităţii mulţimii, când mai nimeni nu e cu el, după ce a anunţat pedeapsa lui Dumnezeu: „Chiar prietenii mei pândesc să vadă dacă mă clatin… Vom pune mâna pe el şi ne vom răzbuna pe el”. Şi el face efortul renunţării la tentaţia de a se salva singur, cu propriile mijloace: „Doamne, Dumnezeul oştirilor, care judeci cu dreptate, care pătrunzi rărunchii şi inimile… ţie ţi-am încredinţat cauza mea!” Este deja o victorie dificilă abandonarea deciziei în mâinile lui Dumnezeu. Totuşi, Ieremia nu renunţă la răzbunare, deşi o lasă lui Dumnezeu: „Doamne,… fă-mă să văd răzbunarea ta împotriva lor!” Dumnezeu este drept, şi trebuie să restabilească dreptatea, de aceea, eu îi las lui răzbunarea asupra duşmanilor mei şi îi cer să o pot vedea. Este o reacţie naturală, dar e frumos să vedem că Ieremia se încredinţează lui Dumnezeu: este primul pas. Şi este un pas pe care ar trebui şi noi să-l realizăm când avem impresia, cel puţin când aceasta corespunde adevărului, că alţii nu sunt drepţi cu noi, că ne neglijează, că nu ne dau ceea ce aşteptăm de la ei.

Însă e doar primul pas, e numai începutul convertirii inimii. Isus a mers mai departe. În patima sa, nu ascultăm niciodată cuvinte asemănătoare celor ale lui Ieremia. El ştie că Dumnezeu va restabili dreptatea, că Dumnezeu va pedepsi poporul şi o spune de multe ori în evanghelie, pentru că Dumnezeu nu poate lăsa ca răul să triumfe. Dar o spune cu o strângere de inimă, o spune plângând cu privire la distrugerea Ierusalimului, cetatea sa pe care el de atâtea ori a încercat să o convertească şi care n-a voit şi n-a cunoscut ziua venirii lui (cf. Lc 13,34).

Şi în momentul răstignirii, Isus nu-i cere lui Dumnezeu să pregătească răzbunarea asupra ucigaşilor săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34).

Iată inima lui Isus, o inimă care a obţinut victoria definitivă asupra răului, slujindu-se de toate suferinţele pentru a exprima iubirea cea mai mare. „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi pentru că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8).

În evanghelie există un alt lucru foarte important. „Dacă nu săvârşesc faptele Tatălui meu – spune Isus – să nu mă credeţi; dar dacă le săvârşesc, chiar dacă nu mă credeţi pe mine, credeţi în aceste fapte ca să ajungeţi să cunoaşteţi că Tatăl este în mine şi eu sunt în Tatăl”. Este o revelaţie nu numai prin intermediul cuvintelor, ci şi prin fapte. Cât de frumos ar fi ca şi noi să putem spune acelaşi lucru, şi să o spunem cu viaţa noastră! Ar trebui să arătăm unirea noastră cu Dumnezeu în activităţile noastre, în modul nostru de a acţiona în toate circumstanţele dificile, în toată viaţa noastră. Ar trebui, deci, asemenea lui Isus, şi în Isus, să prezentăm lumii faptele noastre ca o lumină care arată iubirea lui Cristos care vrea să se difuzeze în tot universul. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Joi - V PM

Gen 17,3-9; Ps 104; In 8,51-59

„Abraham, tatăl vostru, a tresăltat de bucurie în speranţa că va vedea ziua mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. Şi noi suntem chemaţi, în acest timp al patimii şi al Paştelui, să vedem ziua lui Isus şi să ne bucurăm. Ce înseamnă acest lucru: „Abraham, tatăl vostru, a tresăltat în speranţa că va vedea ziua mea?”

Ziua lui Cristos este ziua învierii şi Abraham a văzut-o, evident, ca prefigurare, adică participând la evenimentele care făceau să se întrevadă planul divin de înviere al lui Cristos.

Sunt două evenimente în care Abraham a văzut, în special, învierea lui Cristos: naşterea lui Isaac şi sacrificiul lui Isaac.

Deja naşterea lui Isaac este prezentată de sfântul Paul ca o victorie asupra morţii. „(Abraham) nu a profeţit prin credinţă – scrie sfântul Paul – văzând deja ca mort trupul său şi al Sarei”. El a crezut în Dumnezeu care învie morţii, şi astfel, s-a născut Isaac, pentru credinţa lui Abraham în promisiunea lui Dumnezeu, o credinţă capabilă să învingă moartea. Este, pentru Abraham, o experienţă a învierii, şi el „s-a bucurat”.

Spunând „s-a bucurat”, Isus face aluzie la numele însuşi al lui Isaac, care în ebraică înseamnă: „El a râs”. În tradiţiile care îl privesc pe Isaac sunt frecvente aluziile la această semnificaţie.

Abraham, deci, prin credinţa sa, a participat la victoria lui Cristos asupra morţii şi s-a bucurat de aceasta.

Al doilea eveniment în care Abraham a văzut anticipat anunţul învierii este cel cunoscut ca fiind jertfa lui Isaac, care a fost încă o victorie asupra morţii. Abraham îşi oferă propriul fiu, acel fiu prin care Dumnezeu îi promisese să-l binecuvânteze pe Abraham şi toate popoarele. Dacă Isaac moare, promisiunea lui Dumnezeu este deşartă, pare anulată. Dar Abraham are credinţă că Dumnezeu va găsi modul prin care va găsi victima pentru sacrificiu, fără ca ea să aducă cu sine moartea lui Isaac. Şi Isaac coboară viu de pe munte. A fost, într-un oarecare sens, jertfit şi a rămas viu, devenind figura învierii lui Cristos.

Evident, este o prefigurare imperfectă, ca toate prefigurările, Isaac nu a învins realmente moartea, pentru că nu a fost realmente sacrificat. Dar Abraham în acest eveniment a putut vedea deja ziua sacrificiului real al lui Cristos, premisă a învierii la o viaţă mai frumoasă şi perfectă: a văzut-o şi s-a bucurat. Şi ca recompensă pentru credinţa sa, Dumnezeu îşi reînnoieşte promisiunea fecundităţii, a Ţării promise, a moştenirii veşnice.

Şi noi suntem chemaţi să trăim în credinţa în învierea lui Cristos, să învingem mereu puterea morţii şi să ne bucurăm pentru că victoria lui Cristos va deveni victoria noastră. Acesta este adevărul în ceea ce priveşte însăşi moartea noastră, anume că încă de pe acum putem fi învingători oferind-o ca o participare la moartea lui Isus. Dar mai mult, este adevărat pentru fiecare zi din viaţa noastră, în care putem să fim victorioşi asupra puterilor morţii, adică asupra a tot ceea ce ne conduce la tristeţe, la pesimism, la descurajare, cu alte cuvinte, asupra a tot ceea ce ne poate face să capitulăm în faţa dificultăţilor.

E necesar, asemenea lui Abraham, să avem credinţă în înviere. Nici o dificultate nu a fost mai mare decât crucea lui Cristos, şi el a învins: „Aveţi încredere, eu am învins lumea” (In 15,33). Să cerem să avem întotdeauna înaintea ochilor noştri această victorie a lui Cristos, să avem prezentă învierea sa, să ne bucurăm de ea acum, pentru a ne putea bucura şi atunci când vom fi părtaşi la ea. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

28 martie 1985 murea pictorul Marc Chagall



Misterul Pascal

Era născut la Vitebsk în 7 iulie 1887. Numele său adevărat era ebraic, Moishe Segal, acela rusificat Mark Zacharovič Šagalov, de unde Chagall. Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și al melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria.

Copilul este primul născut al familiei Zachar și Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiș. Părinții lui Chagall sunt oameni săraci și foarte credincioși. Viața de familie se desfășoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autoritățile țariste evreilor. Părinții sunt analfabeți, dar fiul învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Primele cunoștințe le primește la școala evreiască, apoi va urma o școală laică. Dorește să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906), dar reușește să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primește primele lecții de pictură. Înfruntând multe greutăți, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase.

În anul 1910 ia parte la expoziția colectivă organizată de Școală. Se hotărăște să plece în Franța. În acest timp se logodește cu Bella Rosenfeld, care îl va aștepta la Vitebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul 1915.



Rabin rugându-se

Ajuns la Paris, artistul își adaptează numele limbii franceze. La început locuiește în cartierul Montparnasse, unde existau aproximativ o sută de ateliere de pictură. Chagall trăiește în sărăcie. Noaptea pictează pe pânze improvizate din fețe de masă, cearșafuri sau cămăși de noapte, ziua continuă să studieze. Cu sprijinul pictorului Robert Delaunay, lucrările lui Chagall sunt primite la Salonul de Toamnă (1912).

În anii 1913 și 1914 își expune la Berlin tablourile pictate la Paris. În 1914 își vizitează familia în Vitebsk și, surprins de izbucnirea războiului, va rămâne în Rusia timp de opt ani.

În primul an de război, lucrează ca funcționar de stat în St. Petersburg. Se apropie anul 1917, care aduce cu sine revoluția și războiul civil. În Rusia sovietică, evreii vor deveni în sfârșit cetățeni cu drepturi depline. Când în anul 1914 se întoarce în orașul natal, Chagall își regăsește cu emoție rădăcinile în folclorul și cultura evreiască, care cunoștea în acea vreme o adevărată renaștere. Etnografii evrei adună povești și legende care fuseseră până atunci păstrate numai prin viu grai. Această tradiție națională neobișnuit de bogată reprezintă o completare a textelor cărților sfinte Tora și Talmudul.



Crucificarea în alb

 În anul 1918, Chagall primește funcția de comisar al artelor frumoase în Vitebsk. În ianuarie 1919, inaugurează școala de arte frumoase din Vitebsk și muzeul municipal. Această euforie este totuși de scurtă durată. În "Atelierul Liber" înființat de el, Chagall ajunge în conflict cu pictorul Kazimir Malevici, leader al artei avangardiste. Forțat să-și dea demisia, părăsește orașul Vitebsk în mai 1920 și se mută la Moscova. Aici pictează decoruri teatrale și realizează totodată decorațiile pereților Teatrului Evreiesc. Totuși, picturile sale nu încap în tiparele esteticii impuse de revoluție. În anul 1922, fără să mai aștepte ca situația să devină disperată, Chagall se hotărăște să emigreze.

Prima etapă din viața lui Chagall ca exilat se desfășoară la Berlin, oraș în care și-au găsit deja refugiul mulți emigranți ruși. În anul 1923, Chagall părăsește Germania îndreptându-se spre Franța. Are câteva expoziții, printre altele la New York (1926). Ambroise Vollard, proprietarul unei galerii și editor de gravuri, îi comandă ilustrații pentru Suflete moarte de Gogol; mai ilustrează și alte cărți, Fabulele lui La Fontaine și Biblia. Situația materială a pictorului se îmbunătățește, călătorește în Palestina, Olanda, Spania și Italia. Se înmulțesc însă semnele amenințătoare ce prevestesc apropierea unui nou război mondial. În anul 1937, unele din operele sale ajung la expoziția de "artă degenerată" (Entartete Kunst), organizată la München de naziști. După izbucnirea războiului în 1939, se mută cu familia în sudul Franței. În cele din urmă, în anul 1941, familia Chagall pleacă la New York. În septembrie 1944, soția sa Bella moare în urma unei infecții. În America, pe lângă tablouri, artistul creează și scenografii pentru spectacolele de balet Aleko de Ceaikovski și Pasărea de foc de Stravinsky.



Bunul Samaritean



În 1948 se stabilește împreună cu pictorița canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului. Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o întâlnește pe Valentina Brodski, numită de el Vava. Se vor stabili la Paris în apatamentul Vavei, pe insula Saint Louis.

Din anul 1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall merge de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Knesseth-lui (Parlamentul) din Ierusalim. În ultimii ani ai vieții, Chagall continuă să lucreze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ceramică și litografie, proiectează vitralii. La solicitarea ministrului Culturii, scriitorul André Malraux, decorează între anii 1963-1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa Musée National Message Biblique Marc Chagall, a cărui colecție cuprinde opere donate de pictor statului francez.

Pe la începutul anilor optzeci, Chagall revine la formate mici. Cu arta lui atât de personală, va crea încă multe tablouri și gravuri. Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci și opt de ani. Marc Chagall a intrat în istoria picturii fără să-și fi creat propria școală. Până în ziua de azi nu se cunoaște un alt artist care să se fi raportat la creația lui. Poezia sentimentală a tablourilor sale care își are rădăcinile în folclorul evreiesc și în spiritul poporului rus, culorile strălucitoare care ar fi putut fascina pe mulți artiști nu și-au găsit adepți. Chagall nu a încercat să schimbe cursul istoriei picturii. A dorit pur și simplu ca, în felul său original, să ilustreze povești minunate, născute din propriile experiențe.

Miercuri - V PM

Dan 3,14-20.46-50.91-92.95; Dan 3; In 8,31-42

Cele două lecturi de astăzi vorbesc despre libertate, despre adevărata libertate, şi Domnul Isus ne zice că secretul libertăţii este ascultarea cuvântului său, ascultarea de Dumnezeu cu o inimă profundă.

Iudeii, duşmanii săi, nu îi sunt credincioşi lui Dumnezeu: în inima lor ei ascultă o altă voce, aceea a diavolului: tatăl lor este diavolul. Într-adevăr, ei vor să-l ucidă nu pentru că ar fi făcut vreun rău, ci pentru că spune adevărul, acel adevăr care pe ei îi dezgustă, pentru că le arată faptele lor rele, răutatea intenţiilor lor.

„Dacă aţi fi fiii lui Abraham, aţi face faptele lui Abraham!”, spune Isus. Trebuie să facem faptele Tatălui nostru dacă vrem să fim fiii săi adevăraţi: nu ajunge să fim botezaţi, dar e necesar să creştem ca fii adevăraţi ai lui Dumnezeu ascultând glasul său şi lăsând cuvântul lui Isus să prindă rădăcini în noi, să pună treptat stăpânire pe fiinţa noastră. Astfel, perseverând în fidelitate faţă de cuvântul său, devenim liberi. Fiul ne face liberi, Fiul Isus, dacă noi deschidem în faţa cuvântului său nu numai inteligenţa, ci toată viaţa noastră. Când toată viaţa noastră e condusă de cuvântul lui Isus, atunci noi suntem mereu mai liberi: liberi de păcatul care ne face sclavi, liberi de invidia care ne separă de alţii, de răutate, de orgoliul care ne paralizează, şi trăim libertatea Spiritului lui Dumnezeu. „Rodul Spiritului – spune Paul – este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoinţă, bunătate, fidelitate, blândeţe, stăpânire de sine; împotriva acestora nu există lege” (Gal 5,22): este, deci, perfecta libertate.

În prima lectură găsim exemplul a trei tineri în cuptorul cu foc, exemplu magnific de libertate. Ei refuză cu mândrie să adore puterea regelui, chiar dacă regele îi persecută aruncându-i în cuptorul cu foc încins. Spune Nabucodonosor: „Care este acel Dumnezeu care vă va scoate din mâna mea?” Şi răspunsul curajos este următorul: „Rege, nici nu-i nevoie să-ţi răspundem la această întrebare; iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi să ne elibereze din mâinile tale”. Acest gest de libertate îi condamnă la un teribil supliciu: „A poruncit să-i lege… şi să-i arunce în cuptorul cu foc”. Nu mai sunt liberi, cel puţin aparent: sunt legaţi şi aruncaţi în foc. Dar iată, Dumnezeu îi eliberează în mod miraculos din semnul însuşi al chinului. „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi la picioare?”, se întreabă regele. „Ei bine, acum văd patru oameni, umblând slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi”. Este într-adevăr îngerul lui Dumnezeu cu ei, ca semn al intervenţiei lui Dumnezeu.

Este o lecţie pentru noi. Dacă îi suntem credincioşi lui Dumnezeu, vom fi liberi în dificultăţi, în persecuţii, şi chiar în închisoare, liberi ai adevăratei libertăţi a inimii, fericiţi chiar şi în chinuri, „plini de bucurie în încercări”.

Aceşti tineri în cuptor îi cântau laude lui Dumnezeu, cântau pentru că se simţeau liberi, graţie victoriei pe care Dumnezeu o dă celor care îl iubesc şi îi sunt credincioşi. Este vocaţia noastră, pe care Dumnezeu o face posibilă prin patima lui Isus care ne face victorioşi împotriva păcatului, împotriva dificultăţilor de orice fel, chiar şi împotriva suferinţei. Să cerem acea profundă docilitate faţă de cuvântul care ne conduce la această minunată libertate. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Marţi - V PM

Num 21,4-9; Ps 101; In 8,21-30

Nu este uşor să realizezi legătura dintre prima lectură şi evanghelia de astăzi. Legătura însă există şi este dată de un singur cuvânt: „a ridica”, „a înălţa”. Şarpele de aramă a fost ridicat pe un stâlp; Isus trebuie să fie înălţat.

Acest cuvânt în Evanghelia după Ioan este foarte important şi oferă semnificaţia pozitivă a patimii. Patima lui Isus nu a fost un chin care l-a nimicit, ci un mod de a fi înălţat, de a fi pus în evidenţă, altfel spus, de a fi glorificat. Sfântul Ioan, în evanghelia sa, ne arată că intenţia lui Dumnezeu era glorificarea Fiului, şi pentru aceasta „l-a înălţat”.

A fi înălţat pe cruce nu pare o mare onoare… Dar unde cuvântul se opreşte, credinţa ne face să întrevedem că pentru Isus a fost o mare onoare, deoarece a acceptat sacrificiul din iubire faţă de Tatăl, aşa cum a fost un gest de iubire din partea Tatălui să-i ceară lui Isus acest sacrificiu de sine. Această cerere a Tatălui presupune o iubire imensă, o încredere totală, care îl face să îi încredinţeze Fiului jertfa care va salva omenirea, care va înnoi toate lucrurile, care va schimba inima omului. Şi Isus acceptă să bea paharul pe care Tatăl i-l oferă.

În Ghetsemani, când vin să-l aresteze, spune tocmai aceasta: „Oare nu trebuie să beau paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18,11). E un dar al Tatălui şi, în acelaşi timp, e un dar al lui Isus către Tatăl.

„Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci vă veţi da seama că eu sunt”, adică veţi cunoaşte că sunt Fiul lui Dumnezeu, plin de iubire pentru Tatăl, care nu ezită să se jertfească total din iubire pentru Tatăl.

„Eu nu fac nimic de la mine însumi, ci spun ceea ce m-a învăţat Tatăl”. Crucea este semnul unui dezinteres total. Isus nu caută propria satisfacţie, propria bucurie: caută bucuria Tatălui, caută împlinirea voinţei Tatălui, cu o iubire imensă. Şi chiar când el vorbeşte, crucea este semnul nu atât al gloriei sale cât al ascultării de Tatăl. Tot ceea ce Isus face, face cu încrederea cea mai mare faţă de Tatăl: fără unirea sa cu Tatăl, totul ar fi fost imposibil.

Şi Isus o ştie: „Acela care m-a trimis pe mine este cu mine”, sunt doi în împlinirea sacrificiului, şi astfel, este un sacrificiu din iubire, „şi nu m-a lăsat singur pentru că întotdeauna fac ceea ce îi place”.

Să-i cerem lui Isus să ne ajute să contemplăm marea sa iubire faţă de Tatăl şi, împreună, iubirea Tatălui şi a Fiului, pentru ca inima noastră să crească în bucurie şi în generozitate. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Buna-vestirie

Is 7,10-14;8,10, Ps 39, Evr 10,4-10, Lc 1,26-38

Lecturile de astăzi ne vorbesc nu numai despre răspunsul Mariei către înger, ci şi despre sentimentele lui Isus în momentul întrupării; putem surprinde, astfel, admirabila asemănare dintre cuvintele Mariei şi acelea pe care Isus le spune Tatălui atunci când intră în lume.

Conform Scrisorii către Evrei, Isus spune: „Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule”: el se prezintă ca Servitorul lui Dumnezeu anunţat de profeţi. Şi Maria se prezintă pe sine ca servitoarea lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”.

Este, desigur, un lucru minunat şi, desigur, motiv de bucurie veşnică pentru Maria să ştie că a răspuns în mod spontan ceea ce deja Fiul ei îi sugera. Noi ştim că identitatea de reacţii într-un lucru atât de important este un semn al unei profunde iubiri.

Evanghelia ne spune că disponibilitatea Mariei, promptitudinea ei în a accepta voinţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă. Sufletul Mariei era complet disponibil faţă de cuvântul lui Dumnezeu prin încrederea totală în atotputernicia şi bunătatea lui, încrederea că Dumnezeu îi pregăteşte lucruri mari. Cuvintele îngerului sunt, într-adevăr, cuvinte de bucurie, cuvinte care anunţă lucruri minunate: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu… El va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema”. Sunt cuvinte incredibile, sunt promisiuni extraordinare. Şi Mariei i se cere în acest moment să creadă în promisiunile extraordinare venite din partea lui Dumnezeu, să nu se îndoiască de bunătatea imensă a lui Dumnezeu.

Apoi, când Maria cere unele precizări, din cauza hotărârii sale de a nu cunoaşte bărbat, răspunsul este şi mai surprinzător: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta, şi Cel Sfânt care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

E necesar ca sufletul Mariei să fie complet disponibil faţă de Dumnezeu, faţă de iubirea lui, faţă de lucrările sale minunate: aceasta este premisa unei ascultări desăvârşite.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Nu putem să fim supuşi lui Dumnezeu, gata să facem în orice împrejurare voinţa lui, dacă nu avem credinţa în bucuria pe care el ne-o promite. Maria a crezut în imensa bucurie care i-a fost promisă ei şi întregii lumi: Dumnezeu vrea să mântuiască, Dumnezeu vrea să comunice plinătatea sa. Dacă am crede în această intenţie a lui Dumnezeu, am putea, la rândul nostru, să fim complet supuşi voinţei sale, cu încredere şi bucurie, chiar şi în suferinţe, bine ştiind că Dumnezeu este bun şi pregăteşte pentru noi şi pentru toată lumea bucuria sa veşnică.

Să-i cerem Mariei această încredere totală.  (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Baraba

Ai auzit vreodată, prietene, de mine,
pe când în largul lumii cutreerai semeţ
pe când, cu lanci şi scuturi, cohortele straine
te cautau să-ţi ceara al vieţii tale preţ?


Ai auzit vreodata, prietene, de mine,
când floarea tinereţii îşi scutura podoaba?
Ca să te scap de lanţuri, de moarte, de ruşine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…


Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Şi pe-amândoi mulţimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.


Puteam să sbor din lume, satul de-a ei urgie.
Şi-atunci mulţimea oarba te-ar fi cerut degeaba.
Dar m-am gândit la tine, privind spre veşnicie,
Şi am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…

Te chem şi astăzi: Vino şi vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini şi bolovani.
Dar vremea e târzie. Mâjesc pe dealuri zorii.
Şi ceru-ntreg te-aşteaptă de două mii de ani.


De-ai şti ce neagră noapte şi ce adânc fierbinte
va fi… când suferinta nu va cunoaşte graba…
Vei plânge totdeauna şi-ţii vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!

Costache Ioanid