Recenzie – Tettamanzi Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina

Pontificia Universita Lateranense – Istituto Superiore di Teologia Morale,

Accademia Alfonsiana, Roma, 29 marzo 1993.

R E C E N Z I E

 TETTAMANZI Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina, edizioni Piemme 1992, 293. [student pr. Isidor Chinez].

Mons. Dionigi Tettamanzi, arcivescovo, è il Secretario della Conferenza Episcopale Italiana. Ha insegnato teologia morale e pastorale per diversi anni nel Seminario di Milano e all’Istituto regionale lombardo di pastorale. Collaboratore di riviste teologiche, è l’autore di numerose pubblicazioni su temi di morale generale e speciale che evidenziano la portata esistenziale del suo pensiero, la cui massima preoccupazione è quella di condurre l’uomo d’oggi alla concreta „bellezza” di Gesù Cristo.

La domanda capitale che comanda, insieme, l’antropologia e l’etica: chi è l’uomo? È anche la domanda dalla quale partire e alla quale tornare instancabilmente ogniqualvolta si vuole tentare una interpretazione e una valutazione nell’ambito di una vita umana. La nostra epoca – della tecnica, della crisi delle ideologie nelle sue svariate forme di nichilismo e di irrazionalismo – si trova nella ricerca di una risposta adeguata. Il „conosci te stesso” dell’antica sapienza greca si ripropone oggi con una forza del tutto singolare, come appello all’uomo a rapportarsi alla verità.

Nel libro che presentiamo, l’autore viene nell’incontro di questo indagine: attraverso gli undici capitoli, vuole „favorire una riflessione, anzi un’amorosa contemplazione sul «mistero», quanto mai luminoso e sorprendente, dell’uomo immagine di Dio in Cristo Gesù”, come si esprime lui stesso nella presentazione (p. 5).

Come è possibile?

Cristo „svela pienamente l’uomo all’uomo – sottolinea il Concilio Vaticano II – e gli fa nota la sua altissima vocazione” (GS 22). La Parola di Dio, che si comunica all’uomo, gli rivela il senso ultimo, radicale del suo essere ed esistere, e gli domanda un ethos, un atteggiamento e un comportamento corrispondenti alla sua origine e destinazione, e quindi alla sua dignità. Da questo senso, „sbocciato dall’eternità nel cuore di Dio” (p. 6), che nel suo smisurato amore ha voluto per l’uomo un simile „destino”, discende, come sviluppo necessario l’imperativo morale: l’uomo è chiamato a „seguire” Gesù Cristo, a rivivere il suo amore per il Padre e per i fratelli (cf. Ef 5,1-2).

Alla luce di queste verità fondamentali della Rivelazione, siamo aiutati a leggere e ad interpretare la vicenda storica dell’uomo, nell’itinerario che si snoda nelle fasi della creazione, dell’alleanza, della caduta, della redenzione, nelle richieste che Dio viene facendo all’uomo attraverso la legge, nella capacità che l’uomo ha di rispondere a Dio in „libertà”, nell’intimo della propria „coscienza”, in un cammino faticoso ed esaltante, che registra la possibilità del „peccato” e l’incesante chiamata alla „conversione”, destinato a sfociare nella „beatitudine”.

I primi due capitoli ci portano proprio nel mezzo del „problema dell’uomo”: il suo problema morale, cioè il problema della scoperta e del suo cammino sulla via della vita (cap. 1) che in ultimo analisi è „realizzarsi” come immagine di Dio in Cristo. Sempre in riferimento alla Parola del Signore che ci narra la storia che Dio attua nell’uomo e con l’uomo, il secondo capitolo fa la presentazione dei lineamenti essenziali dell’uomo immagine di Dio,  non come una somiglianza „naturale” ma „soprannaturale”, che consiste nel rapporto dialogico (in qunato è „persona”, il „tu” terreno di Dio), nella sovranità sull’universo (come „homo faber” e „homo orans”), nella comuniune con gli altri. Viene poi analizzato lo sviluppo della dignità personale secondo le sue caratteristiche:  la condizione corporea considerata nella unitotalità di anima e di corpo, la storicita con la tensiune tra l’essere e il divenire, e la situazione dell’individualità e unicità.

Citește în continuare →

Cum mor sfinţii

„Am povestit moartea multor sfinţi, dar toţi mi-au confirmat adevărul acestei intuiţii creştine antice. Când moare un sfânt, este moartea cea care moare”: cu aceste cuvinte carmelitanul desculţ Antonio Maria Sicari începe volumul său Cum mor sfinţii (Milano, Ares, 2016, 218 pagini) revelând perspectiva vitală cu care tratează o temă aparent lugubră. De fapt, aşa cum relatează el însuşi, un prieten, văzând manuscrisul, a obiectat: „Nu va fi un pic tristă lectura acestei cărţi?”. În realitate autorul vrea să demonstreze că se poate înfrunta acest moment inevitabil în mod senin, adică se poate „merge la întâlnirea cu moartea cu certitudinea bucuroasă că se îmbrăţişează Viaţa, după ce pe pământ s-a putut omeneşte contempla Germenul Mântuirii”.

 

Sicari nu trasează o teologie spirituală sau o metafizică, un soi de tratat a priori, ci îndrăzneşte să intre în trăirea experienţială a o sută de sfinţi care ne-au precedat pentru a evidenţia „cum” au înfruntat ultimele lor momente de respiraţie umană, înainte de a se lăsa străpunşi de respiraţia Suflului şi a ajunge să contemple Faţa lui Dumnezeu. Naraţiunea se dezvoltă în opt tipologii dintre care fiecare cuprinde, în ordine cronologică, persoane ca noi, aparţinând la epoci şi secole diferite, la culturi şi locuri sociologice îndepărtate sau necunoscute pentru a ajunge apoi în concluzia mariană, versurile pe care Dante le dedică Fecioarei, cea care îi fascinează pe sfinţi: „În a rămas acolo în faţa mea / Regina cerului cântând aşa de dulce ca niciodată să nu plece preaiubitul”. Prima tipologie se intitulează A muri martiri; a optat pentru părintele Pino Puglisi, al cărui nume evocă un cartier de la periferia oraşului Palermo „unde mafia cultiva printre tineri viitoarea sa lucrare”. Cum a reacţionat când a sosit momentul fatidic? „«Mă aşteptam la asta» a spus cu un zâmbet bun de neuitat în timp ce asasinul îi trăgea un glonţ în ceafă”.

 

Rita de Cascia, pentru a doua tipologie A muri de iubire, ne dăruieşte „nu numai un miracol respectuos, ci un schimb mistic: timp de mulţi ani Rita a purtat pe fruntea sa rana dureroasă a spinului acum, la sfârşitul acelei pătimiri, Cristos îi dăruia pe bună dreptate un trandafir”. Rita îl dorise şi părea că delirează. În plină iarnă cu un strat de zăpadă în grădină, a cere un trandafir? Şi două smochine coapte? Şi totuşi chiar acesta a fost darul.

 

Katharine Mary Drexel, fiică a unor bancheri bogaţi, întrupează tipologia A muri de pasiune eclezială. De fapt, graţie „risipirii” tuturor averilor pentru promovarea indienilor şi negrilor din America, s-a ajuns la abrogarea legilor de segregare rasială. După şaptesprezece ani de cvasi-imobilitate, în 1955 „a murit cu această dulce rugăciune pe buze: «O, Duhule Sfânt, vreau să fiu o pană în aşa fel încât respiraţia ta să mă poată duce unde vrei tu»”.

 

A muri de caritate maternă este un dar mare, în acelaşi timp neaşteptat şi cultivat, cum scria Annalena Tonelli, misionară laică printre cei din urmă din Kenya şi din Somalia. „Aş vrea ca toţi cei pe care-i iubesc să înveţe să vadă moartea cu simplitate. A muri este ca şi cum s-ar trăi. Viaţa mea este pentru ei, pentru aceşti mici bolnavi, pentru cei mutilaţi în trup şi în spirit, pentru nenorociţii care n-au meritat asta. Dacă eu aş putea trăi şi muri de iubire! Oare mi se va da asta?”. În seara zilei de 5 octombrie 2003, în timp ce „mergea singură în compania Euharistiei” în micul spital încă neterminat, a fost lovită de două gloanţe de puşcă trase în ceafă. Dar acordat.

 

Pictor promiţător şi iubitor al Frumuseţii, polonezul Adam Chmielowski, profund implicat de acel Ecce Homo pe care încerca să-l picteze, a dedicat viaţa sa celor lipsiţi îmbrăcat într-o tunică săracă, spunând să fie numit Albert „care s-a făcut tatăl săracilor”. Torturat de un cancer la stomac a refuzat patul şi a voit să moară pe o rogojină şi o pernă de paie printre săracii săi. A muri de caritate paternă deci „pentru a marca diferenţa dintre caritate şi orice altă filantropie”.

 

Leopold Mandić, care petrecea de la zece la cincisprezece ore pe zi în confesional, cu caracter focos se simţea aproape de cel care era fragil, mereu cu spiritul senin şi „decis să moară de trude apostolice”. Asupra lui „apăsau neliniştile celor pe care el i-a întărit şi cărora le-a spus: «Voi face pocăinţă eu!»”. O tumoare la esofag îl distrugea; la cuvintele „«O, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie» cântate de confraţi a adormit, ca un bătrân copil în braţele celei pe care a numit-o mereu cu duioşie (în limbajul vechilor veneţieni) Paróna benedeta”.

 

O tânără de optsprezece ani, Chiara Badano, lovită de un osteosarcom de gradul patru şi de aceea condamnată să moară, a ştiut să facă „jocul Domnului” şi cu noul său nume, ales de Chiara Lubich, „Chiara Luce pentru că este Lumina care învinge lumea”, a ştiut „să transforme pătimirea sa în cântare nupţială”. A spus mamei: „Ciao, fii fericit pentru că eu sunt fericită”. Martoră a lui A muri nevinovaţi.

 

Distrus de dezordinea din viaţa sa, Jacques Fesch este condamnat la moarte pentru asasinarea agentului care urma să-l aresteze. Nimic nu părea să prevestească posibilitatea de A muri sfinţi. În închisoare ajunge la el harul lui Dumnezeu, se converteşte şi „transformă închisoarea sa într-o chilie de călugăr şi reglementează viaţa sa, ducând o intensă viaţă de rugăciune”. Se pregăteşte să trăiască execuţia ca un martir. „La 30 septembrie 1957, al şaizecea aniversare a morţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, în Jurnal scria: «ultima zi de luptă. Mâine la ora asta voi fi în cer. Complet mizerabil cum sunt, îmi este făcută marea onoare de a-l putea imita pe Domnul nostru Isus Cristos»”.

 

Rămâne deschisă, pentru oricine citeşte aceste relatări, întrebarea de fond: eu cum voi muri? Care va fi darul meu oferit lui Dumnezeu, Bisericii şi omenirii? Răspunsul lui Georges Bernanos ne aminteşte că „nu se moare fiecare pentru sine, ci unii pentru alţii, sau eventual în locul altora, cine ştie!”.

 

(Dobner Cristiana, „Într-o carte de Antonio Maria Sicari”; după L'Osservatore Romano, 1 mai 2016; traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro/).

 

„Fața nevăzută a homosexualității” - de Virgiliu Gheorghe, Andrei Dîrlău

 

Volumul de faţă constituie un nou semnal de alarmă pentru lumea românească, dar şi pentru restul lumii. O excepţională monografie a fenomenului homosexualităţii şi a mişcărilor pro-homosexualitate din ultimele patru decenii, cartea Faţa nevăzută a homosexualităţii, printr-o minuţioasă documentare, scoate la iveală adevăruri ştiinţifice care aruncă în aer întregul edificiu ideologic pe care se sprijină propaganda homosexualităţii astăzi.

 

Lucrarea se justifică mai ales în contextul actual, în care homosexualitatea nu mai poate fi considerată doar o problemă a unui grup de persoane, ci constituie deja unul dintre elementele dominante ale ideologiei zilei, impus legislativ în tot mai multe ţări ale lumii, într-o polemică deschisă faţă de familie şi credinţa creştină.

 

Cel mai îngrijorător ni se pare însă faptul că tot mai mulţi copii şi tineri din familiile creştine, botezaţi în numele lui Cristos, riscă azi să adopte un comportament homosexual, pătându-şi haina botezului, căzând din sistemul moral al Bisericii creştine şi riscând, de asemenea, toate bolile şi suferinţele descrise în această carte. Ei devin astfel victime ale unui context ce favorizează şi chiar cultivă tulburările identităţii de gen (atac frontal şi lipsit de scrupule la adresa antropologiei creştine), abuzurile sexuale şi homosexuale şi alte asemenea fenomene prezentate cu multă acribie ştiinţifică pe parcursul cărţii. Spunem că aceşti tineri pot ajunge victime în primul rând pentru că, sub presiunea dezinformării şi a manipulării mediatice, ei nu au nicio idee despre bolile şi suferinţele ce-i aşteaptă dacă vor urma calea homosexualităţii. În acest sens, prezenta carte putem spune că li se adresează în primul rând lor, ca şi tuturor celor care şi-au însuşit deja acest stil de viaţă, cu tot ceea ce presupune el.

 

[...]

 

Considerăm că volumul de faţă constituie una dintre cele mai importante mărturii ale iubirii faţă de om, faţă de omul aflat într-o cumpănă a vieţii, faţă de omul care a fost sedus sau a alunecat pe căile homosexualităţii.

 

Dimpotrivă, cei care se străduiesc să demonstreze faptul că homosexualii nu au un comportament patologic, ci că stilul lor de viaţă reprezintă o alternativă cât se poate de normală la heterosexualitate, credem că sunt principalii duşmani ai omului – şi mai cu seamă principalii duşmani ai homosexualilor înşişi. Credem că numai adevărul poate să-i ajute pe aceştia din urmă să depăşească uriaşa suferinţă pe care le-o provoacă stilul de viaţă homosexual la care s-au lăsat atraşi. Iar acest adevăr le vine în întâmpinare astăzi mulţumită efortului excepţional al celor doi autori, Virgiliu Gheorghe şi Andrei Dîrlău.

 

(sursa: http://www.culturavietii.ro/2015/01/08/aparitie-editoriala-fata-nevazuta-homosexualitatii-ed-christiana-2014/).

 

În mijlocul mulţimilor – Viaţa religioasă a Fraţior Părintelui de Foucauld



Charles de Foucauld

 

René Voillaume, În mijlocul mulţimilor – Viaţa religioasă a Fraţilor Părintelui de Foucauld, traducere din limba franceză: Monica Broşteanu, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009 (titlul original: Au coeur des masses. La vie religieuse des Petits Frères du Père de Foucauld, Éd. du Cerf, 1951,1969).

 

^{La 15 octombrie 1916, Charles de Foucauld, „pustnicul din Sahara” (cum a fost cunoscut la noi în ţară, după titlul ediţiei româneşti a primei lui biografii, din 1921, datorate lui René Bazin), moare împuşcat de un tânăr tuareg. După 15 ani petrecuţi în mijlocul acestei populaţii sărace din nordul Africii, era singur, fără a avea alături niciun discipol care să-i urmeze şi să-i continue idealul de viaţă, în ciuda numeroaselor lui încercări de fondare. Un aparent eşec!}

 

^{Citind însă biografia amintită, René Voillaume, Magdeleine Hutin şi alţii au dorit să-l cunoască mai bine pe Charles de Foucauld: în scrierile rămase de la el, ei au cunoscut această spiritualitate înnoitoare în modul de a trăi Evanghelia, au rămas impresionaţi de sentimentul de autenticitate pe care îl emană şi au simţit inspiraţia Duhului de a o înscrie în trăire. Astfel s-au născut}

 

^{Les Petites Soeurs de Jésus (dintre care unele au trăit o vreme şi în România, iar amintirea iradierii, prieteniei, fraternităţii lor dăinuie), Les Petits Frères de Jésus şi alte congregaţii şi grupări spirituale, formând o mare familie.}

 

^{Cartea de faţă este o oglindă a vieţii începuturilor, cuprinzând scrisori sau conferinţe adresate de Pr. Voillaume primilor „Fraţi”; ele păstrează stilul direct, de convorbire fraternă, farmecul mărturiei directe a căutării unei mai mari iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, printr-o trăire mai efectivă a Evangheliei.}

 

^{Esenţial însă este faptul că nu e vorba aici doar de o anume carismă a unui anume fondator pentru o anume grupare călugărească. Sunt valori de care are nevoie orice om care vrea să trăiască Evanghelia în lumea noastră de astăzi, valori de care, de fapt, are nevoie societatea actuală pentru a evita primejdiile care o ameninţă – de idolatrizare a succesului şi a bogăţiei, de dezumanizare până la urmă. Sunt valori paradoxale precum însăşi Evanghelia: moartea bobului de grâu din care izvorăşte viaţa, rodul neaşteptat al aparentei nereuşite, atingerea desăvârşirii creştine într-o existenţă ce nu are nimic neobişnuit, care nu are acces la „condiţii speciale” favorabile reculegerii şi rugăciunii. Intuiţiile fundamentale ale Părintelui de Foucauld – imitarea vieţii de la Nazaret a lui Isus şi vocaţia prieteniei frăţeşti pornită din iubirea lui Dumnezeu – constituie „un har pentru lumea modernă”, aşa cum bine observă în prefaţă Mons. de Provenchères. „Biserica este un trup viu, având o viaţă al cărei mister ne scapă. Creşterea ei se efectuează atât în profunzime, în suflete, cât şi în exterior, în număr – şi poate că Biserica este mai mare în dimensiunea ei în profunzime decât în lărgime. [...] Adevărata eficacitate a unui mijloc de apostolat nu poate face obiectul niciunei statistici. Cea care ar fi voit să înregistreze rezultatele imediate ale acţiunii personale a lui Cristos ar fi fost foarte dezamăgitoare. Unele fizionomii de sfinţi vin din când în când să ne amintească această realitate” (p. 39).}

 

^{Câteva cuvinte despre traducere: încă din anii ’80, cucerită de mesajul actual şi universal al cărţii, traducătoarea a vrut să o pună la dispoziţia românilor cât mai repede: aşadar redarea pe româneşte a circulat, dactilografiată, în „regim de samizdat” încă de pe atunci: acum a fost revizuită însă după ultima ediţie, inaccesibilă pe atunci. Merită subliniate cu privire la această traducere proprietatea termenilor, coerenţa stilistică, fluenţa şi eleganţa, care fac cartea cu atât mai atrăgătoare. De asemenea, bunăvoinţa editurii Galaxia Gutenberg de a o tipări, în excelente condiţii grafice.}

 

^{Fie ca Fericitul Charles de Foucauld să inspire şi cititorilor acestor pagini dorinţa de „a striga Evanghelia prin întreaga viaţă” şi de a-şi deschide sufletul cu iubire curată şi smerită faţă de toţi oamenii. (Francisca Băltăceanu, Recenzie: René Voillaume, În mijlocul mulţimilor – Viaţa religioasă a Frăţiorilor Părintelui de Foucauld, traducere din limba franceză: Monica Broşteanu, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009; titlul original: Au coeur des masses. La vie religieuse des Petits Frères du Père de Foucauld, Éd. du Cerf, 1951,1969).}