Omul între păcat și har în scrierile lui Georges Bernanos [rezumat]

Georges Bernanos

(1888-1948)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos-de-isidor-chinez-rezumat.pdf

Introducere

 

Georges Bernanos (1888-1948) face parte din acea pleiadă de scriitori – Léon Bloy, Charles Péguy, Paul Claudel, François Mauriac, Julien Green – care a dat o mare strălucire literaturii secolului al XX-lea. Scriitor catolic, ne-a lăsat un întreg ansamblu de opere în care, păstrând mereu simţul echilibrului creştin, a propus cu tărie dimensiunea religioasă a existenţei umane, teatru al confruntării continue dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana. Scrierile sale sunt un apel exigent la valorile de care este în totalitate legat şi pentru care suferă şi se luptă atunci când sunt răsturnate, căci sunt valorile înrădăcinate în propria credinţă creştină. Pentru a înţelege virulenţa scrisului său, patosul cu care se exprimă, mi-am propus în capitolul I a acestei lucrări o scurtă incursiune în societatea timpului său pentru a-l vedea pe om, ca şi riscurile şi ameninţările prin care trece, teribilul pericol modern care îl determină pe Bernanos în spiritul său de credinţă trăită să se ridice şi să ia poziţie, cel puţin profetică dacă nu şi sacerdotală.

 

Reluând mesajul evanghelic, Bernanos îl actualizează: sub pana sa, el reapare ca un ecou al unei realităţi inseparabile de ordinea vieţii şi de dimensiunile sale spirituale. Având acces prin credinţă la cunoaşterea adevărului, viaţa şi activitatea sa de scriitor sunt o comuniune cu acesta şi nu poate decât să devină o mărturie plină de încredere în puterea adevărului în faţa problemelor existenţiale cu care se confruntă omul modern, pe care vrea să-l ajute să se realizeze pe calea încredinţării totale lui Dumnezeu.

 

În timpul nostru există o sensibilitate aparte la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace să discute despre ademenirea tuturor de către rău. Refuzând a pune problema în sens metafizic şi teologic, psihologia, ştiinţele sociale şi cele ale comportamentului sunt angajate la nivel empiric în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, cu speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta, conştiinţa păcatului pare că se fărâmiţează. Dispariţia conştiinţei păcatului se constată în primul rând pe planul limbajului. Cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în vorbirea de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Cu toate acestea, a afirma că omul de astăzi nu mai are un simţ al realităţii păcatului ar fi fără îndoială o judecată pripită. Păcatul a devenit un fel de ceaţă. De aceea, este dificil chiar şi pentru un teolog să vorbească despre păcat în epoca modernă. Dar pentru un scriitor, nu poate fi nepopular să vorbească despre păcat şi despre har într-un limbaj literar? Nu există riscul de a nu fi înţeles sau chiar înţeles greşit? Georges Bernanos vorbeşte şi scrie atât despre păcat cât şi despre har, asumându-şi rolul intelectualului laic care să formuleze adevăruri vechi, să le prezinte ca fiind foarte noi.

 

Momentul istoric trăit de Bernanos impunea această datorie ca exigenţă nouă şi urgentă. În acest sens, scrie pentru a face învăţătura constantă a Bisericii tot mai comprehensibilă şi mai aproape de omul contemporan şi de modul său de a se exprima; el ştie că asupra misterului păcatului inteligenţa omului nu a încetat niciodată să mediteze şi că are nevoie de o aprofundare, la care omul de litere poate să contribuie cu ajutorul limbajului şi imaginilor sale poetice. De fapt, literatura vine în întâmpinarea acestei necesităţi. Aici trebuie făcut referinţă la „romanul păcatului”. Este adevărat că în literatura modernă François Mauriac este recunoscut ca romancierul păcatului, în timp ce Bernanos este considerat romancierul sfinţeniei, cu toate că romanele sale descriu erorile inimii umane coborând până în profunzimile abjecţiei sale prevestind toată puterea păcatului. Însă numai pe fundalul sfinţeniei şi harului vorbeşte Bernanos despre păcat, ca despre o pată întunecată pe un fundal alb pe care se revarsă o lumină strălucitoare. Aceasta este tema la capitolului al II-lea al lucrării de faţă.

 

Ceea ce îl defineşte ca scriitor catolic este faptul că împlinea actele sale de pietate cu o convingere intimă şi profundă, care constituie terenul solid pe care se dă bătălia întregii sale opere. În scrierile sale se arată angajat pentru un creştinism încarnat în spaţiu şi în timp. La el nu există ruptură între spiritualitatea cărţilor sale şi aceea a vieţii sale: sunt o singură realitate care se explică în simţul supranaturalului. Cu limbajul său, face vie în imaginaţie ceea ce sfântul, preotul, creştinul, trăiesc în viaţa lor. Ca regulă şi normă pentru a judeca spiritul timpului, are un singur criteriu: persoana lui Isus Cristos. De aceea face să se vadă în mod clar contrastul dintre exigenţele evangheliei şi viaţa celor care se numesc creştini. De aceea în scrierile sale vorbeşte despre sfinţenie ca despre „singura aventură” pe care omul merită să o întreprindă, riscând totul din iubire faţă de acela care mai înainte a riscat totul până la dăruirea totală de sine din iubire faţă de Tatăl şi de oameni, semenii săi. În opera lui Bernanos găsim „tragicul mister al mântuirii” atât în domeniul spiritual cât şi în cel politic şi social, pe plan mondial dar mai ales pe planul persoanei. Este importantă „vocaţia” creştinului care implică harul din partea lui Dumnezeu precum şi misiunea impusă de el, care presupune o obligaţie, o responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Numai pe calea apropierii de „chipul” său – Cristos, Cuvântul întrupat – omul ajunge să se unească cu Dumnezeu, ajunge la sfinţenie. Iar sfântul nu poate veni decât de la izvorul limpede al sfinţeniei: Cristos. Sfinţii sunt prezentaţi de Bernanos ca modele de oameni care s-au realizat cu ajutorul harului în ciuda puterii păcatului şi a consecinţelor sale în existenţa umană, căci s-au lăsat „seduşi” de iubirea lui Cristos care i-a unit cu sine în marea aventură a iubirii sale răscumpărătoare.

 

În capitolul al III-lea al lucrării vreau să scot în evidenţă figura sfântului în opera lui Georges Bernanos. Voi pleca de la Cristos, izvorul sfinţeniei, în care omul îşi află adevărul fiinţei şi împlinirea sa. De aceea voi prezenta motivul pentru care tema sfinţeniei se află în multe dintre scrierile marelui autor francez: viziunea pe care o are despre om cere sfinţenia, impunându-se ca o necesitate pe calea respiritualizării omului de astăzi. Am urmărit care este concepţia pe care o are Bernanos despre sfinţenie: având un limbaj care nu este strict teologic, ci al omului de litere care foloseşte imaginea, metafora, vorbeşte despre sfinţenie ca fiind o „aventură” în care cel care se avântă riscă totul, dar prin aceasta el impune „măsura justă” pentru om, devenind cu oferirea de sine însuşi „instrument” în mâinile lui Dumnezeu pentru mântuirea celorlalţi oameni în spiritul comuniunii de har care-i uneşte pe toţi oamenii, buni şi răi, în marea aventură a iubirii răscumpărătoare. În ultima parte mă voi limita la prezentarea a două figuri din şirul de „sfinţi” bernanosieni, icoane vii ale lui Cristos în mijlocul lumii moderne.

 

Finalizarea acestei teze de doctorat nu ar fi fost posibilă fără atenta îndrumare a conducătorului ştiinţific, arhiepiscopul dr. Ioan Robu, profesor universitar, atât pentru încrederea pe care mi-a acordat-o în realizarea temei propuse, cât şi pentru marea sa generozitate cu care m-a călăuzit şi încurajat de a da frâu liber fluxului creator, dar şi pentru înţelegerea cu care mi-a întâmpinat ideile.

 

Exprim mulţumiri distinşilor membri ai Comisiei de doctorat pentru bunăvoinţa de a accepta şi analiza această lucrare. Mulţumesc pr. prof. univ. dr. Vladimir Petercă şi îmi exprim pe această cale gratitudinea pentru competenţa cu care m-a introdus în tainele teologie bibice şi pentru disponibilitatea arătată şi ajutorul preţios oferit în realizarea cercetărilor tezei de doctoral. Recunoştinţă pr. prof. univ. dr. Isidor Mărtincă, Decanul Facultăţii de Teologie Romano Catolică Bucureşti, pentru sprijinul şi sfaturile de care m-am bucurat în toţi aceşti ani de studiu doctoral.

 

Un distins omagiu profesoarei mele Nella Filippi (1921-2004), pe lângă care am petrecut doi ani la Roma, ascultându-i fascinat cursurile şi seminariile. Teza de licenţă (masterat): „Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos” (Roma, 1994) am elaborat-o sub stricta îndrumare a domniei sale.