Corul surorilor benedictine din Avignon - muzică gregoriană

"Commovisti, Domine" - Album "In Paradisum".

http://parousie.over-blog.fr/article-les-benedictines-d-avignon-chanteuses-55...

XXVI (B): comentarul la Marcu 9,38-48

Marcu 9,38-43.45.47: ³⁸ Ioan, unul dintre cei doisprezece, i-a spus lui Isus: "Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează". ³⁹ Isus i-a răspuns: "Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. ⁴⁰ Cel care nu este împotriva noastră este cu noi. ⁴¹ Cine vă va da şi numai un pahar cu apă, pentru că îi aparţineţi lui Cristos, vă spun adevărul, nu va rămâne nerăsplătit. ⁴² Cine se face vinovat de căderea, chiar şi a unuia singur dintre aceştia mici, care cred în mine, i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare. ⁴³ Dacă mâna ta te duce la păcat, tai-o! E mai bine să intri ciung în viaţa veşnică, decât cu amândouă mâinile să fii aruncat în gheenă, acolo unde focul nu se stinge. ⁴⁵ Dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l, căci e mai bine să intri schilod în viaţa veşnică decât cu amândouă picioarele să fii aruncat în gheenă. ⁴⁷ Dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l. Căci mai bine este să intri chior în împărăţia lui Dumnezeu, decât cu amândoi ochii să fii aruncat în gheenă, unde chinul nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge".

Prezentând episodul exorcistului străin de grupul apostolilor, evanghelia ne dă o învăţătură importantă. În toate timpurile, mulţi creştini au crezut că au monopolul asupra lui Cristos şi, în consecinţă, au riscat să fie intoleranţi. Prima datorie a celor care au autoritate este aceea de a nu opri să fie făcut binele. Binele, sub orice formă, nu este monopolul celui care are putere sau a creştinilor faţă de alţii. A face binele, a alunga diavoli este un drept şi o datorie care revine oricărui om. Isus şi Duhul sfânt sunt prezenţi oriunde se face binele şi deci şi în afara comunităţilor vizibile ale Bisericii.

În spatele protestului lui Ioan se vede clar egoismul de grup, frica de concurenţă, care adesea sunt mascate de credinţă, dar în realitate sunt cele mai radicale dezminţiri ale credinţei. Mulţi, prea mulţi susţinători încăpăţânaţi ai lui Dumnezeu, în realitate, se susţin pe ei înşişi sau interesele lor de grup.

În fragmentul precedent din evanghelie (Mc 9,33-37) pe care l-am ascultat duminica trecută, ucenicii se divizau între ei în numele propriului eu: voiau să ştie care este cel mai mare dintre ei. În fragmentul evanghelic de astăzi se despart de alţii în numele grupului din care fac parte. Propriul nume, individual sau colectiv, este principiu de divizare; numai „Numele” lui Isus este factor de unitate între toţi. Egoistul este victima invidiei, care este fiica egoismului şi mama orgoliului. Ea transformă viaţa într-un infern pentru că produce o suferinţă proporţională cu binele individuat, până la o suferinţă infinită în faţa Binelui infinit, Dumnezeu. De aceea Biblia ne învaţă: „Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului” (Înţ 2,24). Iubirea este dar, invidia este contrariul, este voinţa de a poseda totul, şi deci de a distruge viaţa tuturor.

Egoismul, invidia, orgoliul pot fi în formă personală ca şi în formă colectivă. Păcatul strămoşesc al unuia singur este a pune propriul eu în locul lui Dumnezeu, păcatul strămoşesc al grupului este a ne pune pe noi înşine (grupul) în locul lui Dumnezeu. Biserica nu este formată din cei care ne urmează pe noi, dar din cei care-l urmează pe Cristos, cu noi sau fără de noi.

Motivaţia adusă de Isus: „Nu-l opriţi, pentru că nu este nimeni care să facă o minune în numele meu şi imediat după aceea să poată vorbi rău despre mine” (v. 39), nu este oportunistă, ci vrea să-i facă pe ucenici să înţeleagă cât de ne la locul ei este atitudinea lor. El dă ca directivă comunităţii toleranţa şi mărinimia, şi vrea ca ucenicii săi să aibă un spirit deschis, care să se înalţe deasupra strâmtei mentalităţi de grup. Creştinul adevărat, care este fiul lui Dumnezeu, nu vede în ceilalţi nişte duşmani de combătut, ci nişte fraţi de primit şi de iubit.

Isus Cristos este prezent oriunde se face ceva bun, înăuntrul sau în afara Bisericii vizibile. Şi un pahar de apă dat unui sărman creştin, nu va rămâne fără recompensă. Această prezenţă a lui Cristos, chiar în afara Bisericii oficiale este pentru comunitatea creştină o chemare constantă: o chemare la slujire şi la disponibilitate faţă de toţi. Cristos ne cheamă pe toţi să ieşim cu curaj din situaţiile noastre de comoditate pentru a întâlni orice om, bun sau rău.

În timpul lui Isus erau mulţi învăţători de lege care cu greutatea autorităţii lor şi cu ameninţarea excomunicărilor lor (cf. In 9,22; 12,42) căutau să împiedice oamenii simpli să-l urmeze pe Isus. Scandalul, despre care vorbeşte evanghelia, este tot ceea ce împiedică pe cineva să-l urmeze pe Dumnezeu pentru a ajunge la mântuire. Pentru un om care derutează pe alţii de la credinţa în Cristos ar fi mai bine, conform cuvintele lui Isus, să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare. Decât să facă ca unul singur să-şi piardă credinţa, ar fi mai bine să mori. Această expresie face trimitere la cuvintele pronunţate de Isus în faţa lui Iuda: „Ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut” (Mc 14,21). Fraze de acest fel nu trebuie luate ca sentinţe de condamnare directă şi imediat, ci mai degrabă ca expresii care vor să ajute la a înţelege mai bine monstruozitatea faptei. Punând în practică aceste cuvinte ale lui Isus, comunitatea creştină nu intenţionează să le limiteze doar la copii, dar la toţi credincioşii comunităţii care erau ispitiţi să renunţe la credinţă. Totdeauna este un lucru extrem de grav a pune în pericol sau a distruge credinţa în inima celor simpli.

Acea serie de maxime care privesc membrele trupului devenite ocazie de cădere morală, arată cât este de radicală cererea lui Isus din punct de vedere etic. Pentru el argumentul mântuirii este aşa de grav, încât trebuie făcut orice efort pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 13,24). Când este în joc mântuirea noastră veşnică, nu ne putem mulţumi cu jumătăţi de măsură.

„Focul care nu se stinge” şi „viermele care nu moare” (v. 48) sunt două moduri de a spune care fac trimitere la Vechiul Testament (Is 66,24). În textul din Isaia se vorbeşte despre oamenii judecaţi de Dumnezeu, ale căror cadavre erau aruncate claie peste grămadă în valea Hinnon, situată la sud-vest de Ierusalim, lăsate acolo fără să fie înmormântate, paradă putrezirii (imaginea viermelui) şi focului care le distruge. De la numele văii Hinnon (în ebraică ge-Hinnon) provine cuvântul Gheenă. Aceasta era groapa de gunoi a Ierusalimului.

„A nu intra în viaţă”, „a nu intra în împărăţia lui Dumnezeu” înseamnă falimentul scopului ultim al vieţii, a nu intra în viaţa veşnică a lui Dumnezeu: este falimentul total al existenţei, înseamnă a deveni „gunoi” de aruncat la groapă pentru a fi ars, întrucât este inutil, deranjant şi cu miros urât.

Aici este o invitaţie insistentă de a descoperi absoluta importanţă a urmării lui Isus pentru a nu pierde în mod iremediabil darul vieţii prezente şi viitoare. (pr. Lino Pedron; trad. pr. Isidor Chinez).

O autobiografie spirituală

L’Autre Soleil (Celălalt Soare) este una din cele mai frumoase şi personale cărţi ale lui Olivier Clément (1921 - 2009).

Retrasează, în peste optzeci de scurte capitole, experienţa intelectuală şi spirituală a autorului până în momentul convertirii la ortodoxie, la vârsta de treizeci de ani. Născut într-o familie socialist-atee, micul Olivier va fi ani de zile obsedat de un răspuns al tatălui său. La întrebarea copilului: „Ce există după moarte?” tatăl îi răspunde sec şi necruţător: „Nimic”. Obsesia acestui „Nimic” rostit de buzele tatălui îl va urmări toată viaţa, chiar şi dincolo de convertire. Volumul Sources, de pildă, consacrat recuperării marilor viziuni patristice, debutează cu tema, existenţialistă, a Nimicului care, în creştinism, primeşte răspunsul Învierii. Pentru Olivier Clément, creştinismul este religia Învierii prin excelenţă, a Învierii şi Transfigurării. Merită amintit şi faptul, destul de remarcabil, că, în timp ce majoritatea intelectualilor francezi ai vremii se converteau la comunism, în versiune Stalin sau Mao, Olivier Clément descoperă creştinismul, după numeroase tatonări adiacente: ezoterism, hinduism. De formaţie istoric (a fost profesor de liceu toată viaţa), tinereţea i-a fost ghidată de Alphonse Dupront, cel care trăise câţiva ani la Bucureşti, cel care i-a oferit o bursă de studii, ce se va dovedi salvatoare, lui Cioran şi care, peste ani, îi va oferi lui Mircea Eliade titlul de doctor honoris causa al Sorbonei. Prin Dupront, tânărul student va fi descoperit pentru prima dată, din sursă directă, ortodoxia. Nu trebuie uitat însă faptul că ortodoxia începuse a fi bine cunoscută la Paris prin valul enorm de emigranţi ruşi din interbelic, care a adus cu el şi figuri prestigioase de intelectuali-teologi: Serghei Bulgakov, Florovsky, Berdiaev, sau mai tinerii Vladimir Lossky şi Pavel Evdokimov. Celălalt soare conţine pagini excepţionale despre Berdiaev şi Lossky, cei doi Maeştri, cu majusculă, ai lui Olivier Clément. Aşa cum mărturiseşte autorul însuşi, a fost „confiscat” de ortodoxie prin două cărţi: Duh şi libertate şi Teologia mistică a Bisericii orientale.

Olivier Clément (1921 - 2009)

Olivier Clément a fost una din şansele ortodoxiei în secolul abia încheiat şi, cu siguranţă, este una din şansele ei pentru secolul abia început. Papa Ioan Paul al II-lea îl preţuia ca pe unul din teologii reprezentativi ai ortodoxiei. Actualul Papă Benedict al XVI-lea se arată nu mai puţin impresionat de anvergura intelectuală şi spirituală a acestui „simplu laic”, devenit una din cele mai autorizate Voci ale ortodoxiei în spaţiul occidental. Din nefericire, tocmai ortodocşii din Est par refractari la cărţile lui Olivier Clément, destul de puţin traduse, înţelese ori asimilate. Atâta vreme cât volume precum Sources. Les mystiques chrétiens des origines (Izvoare. Misticii creştini ai originilor), Rome autrement. Un orthodoxe face à la papauté (Roma altfel. Un ortodox despre papalitate), Croix de mort et de gloire (Crucea de moarte şi de slavă) sau acest splendid Celălalt Soare nu vor intra în circuitul ortodoxiei est-europene, aceasta va fi văduvită de una din figurile-reper al propriei sale identităţi universale.

Violenţa

Simone Weil (1909-1943)

Moartea se află între darurile cele mai pretioase făcute omului. Pentru aceasta, a o folosi rău este impietatea supremă. Să mori rău. Să ucizi rău. (Cum însă să scapi şi sinuciderii şi omorului?) După moarte, iubirea. Problemă analogă: nici plăcere pătimasă, nici privatiune dezaxată. Războiul şi Erosul sunt, între oameni, cele două surse de iluzie şi minciună. Amestecul lor - cea mai sordidă murdărie.Să te străduiesti a substitui din ce în ce mai mult în lume violenta prin non-violenta eficace.

Non-violenta nu este bună decât dacă este eficace. Astfel, la întrebarea unui tânăr cu privire la sora sa, răspunsul lui Gandhi trebuia să fie: Uzează de fortă, numai să o faci de aşa manieră, încât să o fi putut apăra - cu tot atâta probabilitate de succes - şi fără violentă. Numai să posezi o radiere a căreia energie (adică eficacitate posibilă, în sensul cel mai material al cuvântului) să fie egală celeia continută în muşchii tăi.

Să te străduieşti să devii aşa, încât să poţi fi non-violent. Asta depinde şi de adversar.

 

Cauză a războaielor: fiecare om, fiecare grup uman se simte - şi pe bună dreptate - stăpân şi posesor legitim al universului. Însă această posesie este prost înteleasă, în lipsa cunoaşterii faptului că accesul - atât cât este posibil omului pe pământ - trece, pentru fiecare, prin propriul său trup.

Pentru un ţăran proprietar, Alexandru este ceea ce este Don Juan pentru un sot fericit.

Război. Să menţii intactă în tine iubirea vieţii; să nu dai niciodată pe cineva morţii fără să o fi acceptat pentru tine însuti.

În cazul în care viaţa lui X ar fi legată de a ta până într-asa măsură încât cele două morţi să trebuiască a fi simultane, s-ar putea totuşi voi ca acela să moară? Dacă trupul si sufletul întreg aspiră la viaţă, şi dacă cu toate acestea si fără a minţi, se poate răspunde da, atunci ai dreptul să ucizi. (Sursa: Simone Weil,  La pesanteur et la grâce, Plon 1988; text apărut în Renasterea, nr. 9, septembrie 1996; trad. Iulian Nistea).

Bărbatul şi femeia – de Victor Hugo

Bărbatul este cea mai elevata dintre creaturi.
Femeia este cel mai sublim ideal.

Dumnezeu a facut pentru bărbat un tron,
pentru femeie un altar.
Tronul exalta, altarul sfinţeste.

... Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumina, inima primeşte iubire.
Lumina fecundeaza, iubirea reînvie.

Bărbatul este puternic prin ratiune,
femeia este invincibila prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.

Bărbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul înnobileaza, sacrificiul aduce sublimul.

Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Suprematia semnifica forţa, intuiţia reprezinta dreptatea.

Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.

Aspiraţia bărbatului este către gloria suprema,
aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desăvârşită.
Gloria face totul măret, virtutea face totul divin.

Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijeaza, evanghelia ne face perfecţi.

Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamna a avea creier superior.
A intui, simţind înseamna a avea în frunte o aureola.

Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte,
lacul, poezia care-l lumineaza.

Bărbatul este un vultur care zboara,
femeia – o privighetoare ce cânta.
A zbura înseamna a domina spatiul,
a cânta înseamna a cuceri sufletul.

Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim,
în faţa sanctuarului îngenunchem.

Bărbatul este aşezat acolo unde se sfârşeşte pământul,
femeia acolo unde începe cerul.

Gândul zilei

...„sărăcia le părea un blestem, bogăţia o binecuvântare...
Dacă Evanghelia a reluat formula,
a făcut-o inversând termenii.
Pentru un creştin, fericirea sau nefericirea
nu au de altfel semnificaţie supranaturală,
este voinţa lui Dumnezeu asupra noastră că le dă una”
(G. Bernanos, „Combinazione” (juillet 1941)
în G. Bernanos Le Chemin de la Croix-des-Âmes,
EEC II, 335).

Gândul zilei

În interviul pe care l-a luat unui mare artist
– Rober Hossein – artistul
povesteşte cum a început în glumă să creadă:
„când eram copil, spuneam «Îmi este prea teamă
de diavol ca să fiu înţelept».
...îmi spuneam: am credinţă, dar: mi-e frică!
Atunci mi s-a răspuns:
frica este începutul credinţei.
Ea înseamnă că ai recunoscut existenţa
a ceva sau a lui cineva.
Şi eu am avut mereu sentimentul
în tot ce făceam rău,
de a nu fi mereu fericit,
chiar dacă trişam,
totul apărea într-o claritate totală
cuiva care îmi scăpa.
Ştiam că nu puteam să trişez cu el,
şi este un lucru care m-a obsedat timp de ani de zile”.
(Cf. Christian CHABANIS, Dieu existe? Oui,
Stock, Paris 1979, 444-445; trad. I.Chinez).

Sf. Padre Pio (filme)

Sf. Pius din Pietrelcina (Padre Pio), preot

Moştenitor spiritual al Sfântului Francisc de Assisi, Padre Pio din Pietrelcina a fost primul preot care a purtat întipărite în trup semnele răstignirii. Deja cunoscut lumii ca „Fratele stigmatizat", Padre Pio, căruia Domnul îi dăduse carisme deosebite, s-a străduit cu toate puterile pentru mântuirea sufletelor. Numeroasele mărturii directe ale „sfinţeniei" Fratelui, ajung până în zilele noastre, însoţite de sentimente de recunoştinţă. Mijlocirea lui providenţială la Dumnezeu a fost pentru mulţi oameni cauză de vindecare a trupului şi de renaştere în Duh.

Padre Pio din Pietrelcina, numit Francisc Forgione înainte de intrarea în mănăstire, s-a născut în Pietrelcina, la 25 mai 1887. A venit pe lume în casa unor oameni săraci în care tatăl, Grazio Forgione, şi mama, Maria Giuseppa di Nunzio, primiseră deja alţi copii. Încă de la o vârstă fragedă Francisc experimenta în sine dorinţa de a se consacra total lui Dumnezeu şi această dorinţă îl deosebea de ceilalţi copii de vârsta lui. Această „diferenţă" a fost observată de părinţii săi şi de prietenii săi. Povestea mama, Peppa, - „nu făcea nici o greşeală, nu era capricios, asculta mereu de mine şi de tatăl lui, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară se ducea la biserică să îi viziteze pe Isus şi pe Sfânta Fecioară. În timpul zilei nu ieşea niciodată cu tovarăşii. Uneori îi spuneam: Franci, ieşi puţin să te joci. El refuza spunând: nu vreau să merg pentru că ei înjură".

Din jurnalul părintelui Augustin da San Marco in Lamis, care a fost unul dintre directorii spirituali ai Părintelui Pio, aflăm că Padre Pio, încă din 1892, când avea doar cinci ani, trăia deja propriile lui experienţe carismatice. Extaze şi apariţii erau atât de frecvente încât copilul le considera absolut normale.

XXV (B): Ei însă nu înţelegeau aceste cuvinte

Evanghelia: Marcu 9,30-37:

În acel timp, ³⁰ Isus străbătea Galileea împreună cu ucenicii săi şi nu voia să afle nimeni, ³¹ căci dorea să-i instruiască pe ucenicii săi. El le spunea: "Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi ei îl vor ucide, dar la trei zile după moartea lui va învia". ³² Însă ucenicii n-au înţeles aceste cuvinte şi le era frică să-l întrebe. ³³ Ei au sosit la Cafarnaum şi, ajunşi acasă, Isus i-a întrebat: "Despre ce aţi discutat pe drum?" ³⁴ Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii, voind să ştie care dintre ei era cel mai mare. ³⁵ După ce s-a aşezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: "Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor". ³⁶ Luând atunci un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându-l în braţe, le-a spus: ³⁷ "Cine primeşte în numele meu un copil ca acesta, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe cel care m-a trimis".


„Isus străbătea Galileea împreună cu ucenicii săi”. Aceste cuvinte din evanghelia lui Marcu ne introduc în călătoria pe care Isus o face din Galileea la Ierusalim; o călătorie pe care evanghelistul o va aminti deseori în capitolele următoare. Nu este vorba despre un drum doar spaţial. Călătoria pe care o face Isus împreună cu ucenicii săi este simbolul drumului vieţii, al itinerariului propriei creşteri spirituale, ca şi al drumului pe care în fiecare an liturgic suntem chemaţi să-l facem cu Domnul, duminică de duminică.

25a domenica del tempo ordinario - (B)

Am fost la cursuri de exerciţii spirituale



PS Florentin Crihălmeanu -

episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la Casa de Reculegere Traian (NT)
(foto: pr. Borta Stefan)



Am fost la cursuri de exerciţii spirituale (seria a III-a - 17-21 septembrie 2012) la Casa de Reculegere Traian (NT). A fost predicator: PS Florentin Crihălmeanu - ep. de Cluj-Gherla. Tema a fost Lc 24,13-35: Isus înviat apare discipolilor de la Emaus.

Cu ajutorul Sfintei Scripturi, meditând asupra modului în care Isus a procedat cu ucenicii Săi atunci când aceştia au crezut că au pierdut scopul vieţii, idealurile şi aşteptările lor. Pentru a înţelege şi interpreta corect această frază vă invit să o citim în cadrul fragmentului evanghelic de la Luca 24,13-35, cu cei doi ucenici ai lui Isus în drum spre Emmaus. Ei parcurg agale drumul de la Ierusalim spre Emmaus, discutând despre cele întâmplate în zilele precedente. Un străin se apropie pe cale şi, după ce îi ascultă, parcurge împreună cu ei un drum. E un drum spiritual care schimbă cursul vieţii lor şi le oferă o nouă speranţă ce va lumina calea întregului lor pelerinaj pământesc. După acest drum cu Isus, cei doi se întorc în grabă imediat la Ierusalim, cu suflete arzânde, pline de bucuria speranţei, pentru a regăsi bucuria comuniunii şi a mărturisi celorlalţi că l-au văzut pe Domnul înviat.

Vom parcurge şi noi acest drum cu Isus şi ucenicii săi, lăsându-ne pătrunşi de lumina Cuvântului Scripturii în trei momente:

1. să reînnoim memoria noastră,
2. să redescoperim identitatea noastră creştină
3. să înţelegem mai bine care este misiunea noastră actuală în cadrul Bisericii Catolice.

Astfel, vom putea deveni şi noi martori ai speranţei învierii în lume şi vom putea motiva şi alte persoane să descopere bucuria întoarcerii spre Ierusalimul ceresc.

Sfântul Matei, apostol şi evanghelist




Sf. Matei cu lumina - Caravaggio



Matei, vameş, perceptor de impozite, apostol şi evanghelist: o fugă fericită de bani pentru o slujire, în desăvârşită sărăcie, faţă de mesajul creştin. În evanghelia atribuită lui, prima în ordine cronologică, el vorbeşte mai pe larg decât ceilalţi trei despre folosirea justă a banului: "Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură. Adunaţi-vă comori în cer"; "Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi banului". Iuda, totuşi, şi nu Matei a avut sarcina de casier al micii comunităţi apostolice; Matei lasă banul, pentru a-l urma pe Învăţător, în timp ce Iuda îl trădează pentru treizeci de arginţi. Când vorbesc despre episodul vameşului chemat să-l urmeze pe Cristos, alţi evanghelişti, Marcu şi Luca, vorbesc despre Levi; Matei însă preferă să se denumească prin numele mai cunoscut, Matei, şi foloseşte apelativul de vameş, care sună a cămătar şi speculant, "pentru a demonstra cititorilor - notează sfântul Ieronim - că nimeni nu trebuie să dispere în ceea ce priveşte mântuirea, dacă se converteşte la o viaţă mai bună".

Matei, bogatul perceptor, a răspuns la chemarea Învăţătorului cu entuziasm. În evanghelia sa el tace cu umilinţă în privinţa acestui amănunt fericit, dar ştirea este repropusă de sfântul Luca: "Levi a pregătit (Învăţătorului) un mare ospăţ în propria casă; o mare mulţime de vameşi şi alţi oameni stăteau la masă cu ei". Apoi, în tăcere şi cu discreţie va fi eliberat de bani, făcând bine. Într-adevăr el este cel care redă sfatul Învăţătorului: "Când dai de pomană, nu trebuie să ştie stânga ta ceea ce face dreapta ta, pentru ca pomana ta să rămână în ascuns; Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti".

Criteriile morale ale iubirii la Karol Wojtyla

Pe 1 mai a avut loc beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, la numai 6 ani de la moartea lui (este un adevărat „timp record“ şi pentru Biserică; în mod normal, procesul de beatificare nu poate începe decît la cinci ani de la moartea candidatului, dar Papa Benedict al XVI-lea a făcut o excepţie pentru Ioan Paul al II-lea, la fel cum făcuse şi predecesorul său în cazul Maicii Tereza, iniţiind procedurile la două luni după moartea Papei Ioan Paul al II-lea). Beatificarea este urmarea unui miracol săvîrşit de Papa Ioan Paul al II-lea: la două luni de la moartea acestuia, o călugăriţă, sora Marie Simon-Pierre, o asistentă de 44 de ani dintr-un spital din sudul Franţei, a susţinut că Suveranul Pontif a înfăptuit un miracol, vindecînd-o de Parkinson. Minunea a fost confirmată de Papa Benedict al XVI-lea, care l-a beatificat duminică, 1 mai, pe predecesorul său. Dacă se confirmă şi un al doilea miracol, Papa Ioan Paul al II-lea va fi sanctificat.

La evenimentul ecleziastic din Piaţa San Pietro au participat peste două milioane de pelerini din toată lumea, 51 de şefi de stat, delegaţii internaţionale şi peste 2.500 de jurnalişti. Capitala Italiei nu a mai văzut o asemenea mulţime de la moartea papei, acum şase ani, atunci cînd trei milioane de pelerini l-au urmat pe ultimul drum pe unul dintre cei mai iubiţi papi din istorie.

Desemnarea lui Karol Wojtyla ca papă, în 1978, a uimit lumea catolică; episcopul Cracoviei, în vîrstă de 58 de ani, nu era considerat unul dintre favoriţi.

Prin opoziţia faţă de regimul comunist din Polonia, el îşi cîştigase respectul lumii. Dar nu se număra printre favoriţii de la Vatican şi, mai mult, toţi papii din ultimii 450 de ani fuseseră italieni. Şi totuşi, Karol Wojtyla a devenit cel mai tînăr papă al secolului al XX-lea.

În rîndurile următoare, colaboratoarea noastră Tereza-Brînduşa Palade prezintă cartea scrisă de Papa Ioan Paul al II-lea, pe cînd era un tînăr episcop de Cracovia, Iubire şi responsabilitate, în care vorbeşte foarte pastoral şi uman despre atracţia şi iubirea sexuală dintre bărbat şi femeie. E o carte tipică pentru personalitatea acestui papă, care, la scurtă vreme după ce a devenit pontif, a început să ţină lecţii săptămînale la Vatican despre „teologia trupului“. 

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea de la Liturghia celebrată la Centrul Waterfront Beirut

Liturghia celebrată la Centrul Waterfront Beirut

Dragi fraţi şi surori,

“Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 1,3). Binecuvântat să fie Dumnezeu în această zi, când am bucuria de a fi aici împreună cu voi, în Liban, încredinţând Episcopilor regiunii Exortaţia mea apostolică post-sinodală “Ecclesia in Medio Oriente”! Aduc mulţumiri calde Preafericirii Sale Bechara Boutros Rai pentru salutul amabil. Îi salut şi pe ceilalţi Patriarhi ai Bisericilor Răsăritene, pe Episcopii latini ai regiunilor învecinate şi pe Cardinalii şi Episcopii care au venit din alte ţări. Vă salut pe toţi cu mare afecţiune, dragi fraţi şi surori din Liban şi din acest iubit ţinut al Orientului Mijlociu, în timp ce vă alăturaţi Succesorului lui Petru în celebrarea lui Isus Cristos răstignit, mort şi înviat. Saluturile mele respectuoase merg şi spre preşedintele Republicii, spre autorităţile libaneze şi spre liderii şi adepţii celorlalte tradiţii religioase care au ales să fie aici în această dimineaţă.

Paula Seling - Ave Maria

24a domenica del tempo ordinario (B)

XXIV (B): Tentaţia de a separa credinţa în Isus de cruce

Fragmentul evanghelic din această duminică este în centrul întregii evanghelii a lui Marcu (încheie prima parte a evangheliei şi o deschide pe a doua) şi este important din mai multe motive. Isus însuşi pune în mod explicit întrebarea (Mc 8,27) pe care – conform evanghelistului – fiecare cititor este în acest punct obligat să şi-o pună: „Cine spun că sunt eu?”. Răspunsul mulţimii nu aduce o noutate despre Isus şi îl pune în rând cu alţi profeţi. Răspunsul lui Petru este precis şi recunoaşte cu claritate mesianitatea lui Isus. Un punct de sosire, deci. Şi totuşi mai este de făcut un pas. A spune că Isus este Mesia este un răspuns exact dar incomplet: există mereu pericolul de a gândi mesianitatea sa conform gândirii oamenilor. Calea crucii completează discursul, clarificându-l. Când Petru spune: „Tu eşti Cristos”, Isus simte nevoia de a face o precizare: „Sunt Fiul Omului care trebuie să sufere mult”.

         

În prima parte al fragmentului de astăzi Petru are o misiune pozitivă: este purtătorul de cuvânt al ucenicilor şi exprimă în numele acestui grup credinţa sa în Isus. În a doua parte are un rol negativ: încearcă să-l îndepărteze pe Isus de calea crucii. Ucenicul este gata să recunoască mesianitatea lui Isus, dar nu şi să-i împărtăşească direcţia.

Paula Seling - La umbra crucii Tale

Inălţat pe cruce, Isus ne atrage la sine

Lectura: Numerilor 21,4-9
Evanghelia: Ioan 3,13-17

Astăzi, 14 septembrie, Biserica aminteşte un fapt întâmplat chiar pe 14 septembrie cu mult timp înainte, în anul 335 al erei creştine. În acea zi împăratul Constantin a urcat la Ierusalim împreună cu o mulţime de credincioşi pe muntele Calvar, unde a făcut să se construiască cele două bazilici pentru a aduce cinstire crucii lui Cristos. În acea zi se celebra pentru prima dată în biserică sărbătoarea pe care astăzi o numim Înălţarea sfintei cruci.

 Lectura I prezintă un episod din timpul peregrinării prin deşert a Israelului, a cărei importanţă istorică ne scapă dar nu şi semnificaţia simbolică: episodul şarpelui din aramă. Într-o ţară infestată de şerpi veninoşi, evreii care au privit la şarpele de aramă înălţat de Moise pe un stâlp, obţineau vindecarea. Isus – aşa cum am auzit la evanghelie – a făcut referinţă la acest episod. Iar această referinţă pentru noi creştinii este chiar la Cristos, care înălţat pe stâlpul crucii, dăruieşte mântuirea lumii.

Aşadar, 14 septembrie a anului 335 după Cristos. Împăratul constantin construise două bazilici în Ţara sfântă: una pe Golgota pentru a aminti moartea pe cruce a Domnului, şi alta pe locul Mormântului pentru a aminti învierea sa.

Cîntecul deşertului

Thomas Merton
(1915-1968)

Există o critică perenă la adresa vieţii mistice, care vede în retragerea contemplativă din lume o ieşire din realitate şi un refugiu utopic într-o dimensiune spirituală inexistentă. În fapt, chiar „mistica“ şi „contemplaţia“ pot fi cuvinte derutante, mai ales cînd sînt legate de nişte aşteptări confuze, magice sau chiar „hipnotice“.

Critica la adresa misticismului îşi are temeiurile sale, atunci cînd e vorba de falsa mistică, bazată pe exaltarea unui Eu „eremitic“ şi pe dispreţul faţă de oamenii reali şi faţă de lucrurile reale. Totuşi, dacă citim mărturia unui scriitor contemplativ ca Thomas Merton, devine evident că este nedrept să generalizăm o astfel de critică. Thomas Merton (1915-1968) a fost un călugăr trapist american, care s-a convertit la creştinism în 1938 şi a intrat în 1941 în mănăstirea trapistă de la Bardstown, statul Kentucky. A fost hirotonit preot în 1949 şi a scris numeroase cărţi de spiritualitate, fiind unul dintre cei mai citiţi scriitori contemporani ai genului. Merton a fost şi un adept al dialogului între religii şi a stabilit contacte cu mai mulţi lideri religioşi asiatici. Spiritualitatea sa este profund inspirată de mistica Sf. Ioan al Crucii şi de cea a Părinţilor deşertului, ale căror mărturii au fost consemnate în Filocalie şi Pateric. Una dintre cărţile cele mai apropiate în spirit de mistica deşertului este Gînduri în solitudine (Thoughts in Solitude) – o lucrare scrisă de Merton în anii 1953-1954, într-o perioadă în care superiorii i-au îngăduit să ducă o viaţă solitară de meditaţie. Autorul mărturiseşte aici că este însetat de realitatea independentă de Eul lui şi de comuniunea cu ceilalţi şi că mistica autentică porneşte de la uimirea în faţa vieţii, şi nu de la irealitate şi „fugă de lume“. „Nu există un dezastru mai mare în viaţa spirituală – scrie el chiar la începutul cărţii – decît acela de a fi cufundat în irealitate, pentru că viaţa este susţinută şi alimentată în noi de relaţiile noastre vitale cu realitatea care este în afara noastră şi mai presus de noi. Cînd viaţa noastră se hrăneşte din irealitate, ea nu poate decît să moară de foame“1.

Gândul zilei

„Sunteţi în stare să daţi vigoare din nou lumii,

da sau nu?

Evanghelia este totdeauna tânără,

îmbătrâniţi sunteţi voi”

(G. Bernanos, I grandi cimiteri, 250).

„Există un popor al tinereţii.

Acest popor vă cheamă,

acesta este poporul care trebuie salvat”

(G. Bernanos, I grandi cimiteri, 251).

Gândul zilei

„Eu am experienţa suferinţei, eu ştiu ce este ea.

[...] Eu mai ştiu că suferinţa are limbajul său,

că nu trebuie luată după cuvânt,

condamnată pentru cuvintele sale,

că ea blestemă totul, societatea,

familia, patria, chiar pe Dumnezeu”,

spune parohul de ţară

(G. Bernanos, Journal d’un curé

de campagne, OR, 1148).

„Un preot este ca un medic,

nu trebuie să-i fie frică de răni,

de puroi, de supuraţii.

Toate rănile sufletului supurează”

observă acelaşi paroh de ţară.

„Un preot nu-i atent decât la suferinţă,

dacă ea este adevărată.

Ce importanţă au cuvintele care o exprimă?”

(G. Bernanos, Journal d’un curé

de campagne, OR, 1148).

Despre sclavia şi libertatea omului (II)

Nikolai Berdiaev (1874 - 1948)

2. Seducţia istoriei.

Istoria sursă de sclavie.

Dubla concepţie

a sfârşitului istoriei.

Escatologism activ şi creator

Istoria constituie cea mai mare ispită a omului şi cea mai bogată sursă a sclaviei sale. Caracterul masiv al istoriei şi măreţia aparentă a proceselor care o compun se impun de o manieră extraordinară omului care este literalmente zdrobit de ea, consimţind să fie unealta devenirii istorice, în serviciul vicleniei raţiunii (Hegel, List der Vernunft). Am descris deja conflictul tragic care există între persoană şi istorie, arătând că acest conflict este de nesoluţionat. Este vorba acum să examinăm această chestiune din punct de vedere escatologic. Istoria este făcută de intervenţiile active ale celor pe care îi numim personalităţi istorice, dar istoria, în fond, nu ţine seamă de persoană, de ceea ce are persoana unic, de neînlocuit, ireproductibil; istoria se interesează de „general", chiar când se ocupă de individual. Istoria se face pentru omul mediu şi pentru mase, dar omul mediu este o unitate abstractă, nu o fiinţă concretă. Pentru omul mediu, orice alt om mediu se transformă într-un mijloc. Chiar dacă e făcută pentru oameni, istoria pare să urmărească scopuri care nu sunt umane; ea stă sub semnul generalului şi al universalului, amândouă dominând particularul şi individualul. Omul este obligat să accepte greutatea istoriei. El este incapabil să iasă din ea şi să se elibereze, căci destinul lui se realizează în istorie. Nu istoria umanităţii face parte din istoria lumii naturale, ci istoria lumii naturale face parte din istoria umanităţii. Istoria, nu natura îi dezvăluie omului sensul vieţii cosmice. Există în istorie un conflict acut între libertate şi necesitate, între subiect şi obiect, în istorie libertatea însăşi se transformă în fatalitate. Creştinismul este profund istoric, el este revelaţia lui Dumnezeu în istorie. Dumnezeu intervine în istorie şi conferă un sens mişcării ei. Meta-istoria irupe în istorie şi tot ceea ce este semnificativ în istorie se leagă de această irupţie a meta-istoricului. Dar meta-istocul este inseparabil de istoric şi se revelează în el. Istoria este locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu şi teatrul luptei lor dialogale. Şi totuşi, istoria este, în cea mai mare parte a ei, neant şi nefiinţă, măreţie iluzorie şi nu lasă decât arareori să transpară o existenţă autentică. Spiritul transpare însă clar în istorie şi acţionează în ea dar în obiectivarea lui istorică se alienează de el însuşi, se epuizează şi ajunge să nu mai semene cu el însuşi. Pentru conştiinţa umană, istoria este contradictorie şi provoacă o dublă atitudine a omului faţă de ea. Omul nu numai că acceptă jugul istoriei, nu numai că luptă pentru a îşi realiza destinul în istorie, dar are şi tendinţa de a o diviniza, de a sacraliza procesele din care este alcătuită. Aici se află punctul de plecare al ispitei exercitate de istoricism şi al sclaviei pentru care acest istoricism constituie o sursă. Omul e gata să se încline în faţa necesităţii istorice şi să vadă în fatalitatea istorică acţiunea divinităţii. Necesitatea istorică devine criteriul de evaluare, iar conştiinţa acestei necesităţi este proclamată ca fiind singura libertate posibilă. Ispita exercitată de istorie este ispita obiectivării. Putem spune că Hegel a fost o în­truchipare filosofică a spiritului, a geniului istoriei. Şi, deşi cate­goria libertăţii joacă un rol important în filosofia lui, el definind spiritul ca fiind libertate, filosofia hegeliană este aceea a unui determinism radical, consecvent şi logic (determinismul logic nu îl aserveşte pe om mai puţin decât determinismul naturalist). Hegel voia să îl convingă pe om că în istorie sclavia echivalează cu libertatea. Istoriolatria lui Hegel a exercitat o influenţă enormă; ea a exercitat o influenţă considerabilă mai ales asupra marxismului, care a fost şi el sedus de necesitatea istoriei. Hegel l-a supus istoriei nu numai pe om, ci şi pe Dumnezeu, în care vedea o creaţie a istoriei. Acest lucru implică faptul că trebuie să ne în­clinăm în faţa învingătorilor de care vorbeşte istoria, să recunoaştem că orice triumf este conform cu dreptatea. Concepţia filosofică a istoricismului a dat naştere obligatoriu unui conflict cu valorile absolute, el afirmând cu necesitate relativismul binelui şi al adevăru­lui. Omul, cu toate valorile lui nepreţuite, devine simplă materie a istoriei, a necesităţii istorice care este în acelaşi timp logosul istoric. Omul este obligat să trăiască într-un Tot istoric, să îşi extragă de aici sensul existenţei, care depăşeşte cotidianul, chiar dacă acest Tot îi înăbuşă şi îi zdrobeşte existenţa. Dar adevărul suprem cere ca acest Tot să trăiască în om. Viclenia raţiunii în istorie dă naştere unei minciuni dintre cele mai flagrante: ea ucide adevărul, crucificându-l, ca să spunem aşa. Există în istorie o dimensiune criminală şi această dimensiune criminală, aflată la baza aşa-ziselor „mari" evenimente şi care aduce atâta suferinţă omu­lui, ne arată tocmai faptul că istoria trebuie să aibă un sfârşit şi numai când ea va lua sfârşit adevărul se va putea realiza în întregime. Există în istorie o dimensiune absurdă, o lipsă de sens care ne face să întrevedem un sens dincolo de hotarele istoriei. Această absurditate, această lipsă de sens este numită raţiunea istoriei, împotriva acestui spirit universal al istoriei s-au ridicat la noi Bielinski, într-o anumită etapă a carierei sale, şi Dostoievski; acest spirit a fost atacat şi de Kierkegaard şi a văzut ridicându-se împotriva lui toţi partizanii personalismului. Creştinismul însuşi a cedat seducţiei şi aservirii spiritului universal la istorie; el a încercat să se adapteze necesităţii istorice, iar această adaptare a fost luată drept adevăr universal. Acest lucru nu a făcut decât să slăbească şi să tocească escatologismul creştinismului. Adevăratul escatologism creştin era considerat o chemare „inoportună", „nedelicată", şocantă chiar pentru raţiune, cerând imposibilul. De aceea se pune atât de acut problema raporturilor între escatologic şi istorie. Dar problema filosofică a istoriei este înainte de toate problema timpului. A diviniza istoria înseamnă a diviniza timpul istoric.

Părintele Mihail Jar, Stareţul Mănăstirii Bănceni din Ucraina - Tată pentru 400 de suflete

Documentarul "Tată pentru 400 de suflete",

dedicat Părintelui Mihail Jar,

Stareţul Mănăstirii Bănceni din Ucraina,

realizat de "Reporterii Realitaţii"

şi difuzat în data de 14 aprilie 2012.

Despre sclavia şi libertatea omului (I)



Nikolai Berdiaev (1874 - 1948)

1. Eliberarea spirituală a omului.
Victorie împotriva spaimei şi a morţii

Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea lui. Dar omul aspiră şi spre libertate. Dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte libertatea. Şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor. Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară. Iubirea de libertate, aspiraţia spre eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat şi dovedesc că în interiorul său omul a încetat să mai fie un sclav. Există în om un principiu spiritual, independent de lume şi de determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigenţă a naturii, a raţiunii sau a societăţii, ci a spiritului. Şi totuşi, omul nu este numai spirit, compoziţia lui e complexă, pentru că e în acelaşi timp animal, un produs al lumii materiale, dar este spirit. Or, spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului. Ar fi încă o greşeală să credem că sclavia este întotdeauna o manifestare a părţii animalice şi materiale a omului. Chiar partea lui spirituală poate fi grav afectată de boli: dedublare, exteriorizare, auto-alienare, pierdere a libertăţii, aservire, în acest fapt constă complexitatea problemei libertăţii şi a sclaviei spiritului. Exteriorizându-se, lăsându-se proiectat în afară, spiritul acţionează asupra omului ca o necesitate; după care revine la sine însuşi, adică la libertate. Hegel a cunoscut o parte a acestui proces, dar nu a înţeles totul; şi nu a înţeles, probabil, un lucru esenţial. Omul liber nu trebuie să se simtă la periferia lumii obiective, ci în centrul lumii spirituale. A fi liber înseamnă tocmai a fi în centru, nu la periferie, adică în subiectivitatea reală, nu în obiectivitatea ideală. Dar con­centrarea spirituală la care ne invită toate îndemnurile vieţii spi­rituale poate avea două feluri de efecte. Ea conferă omului o forţă spirituală şi îl face independent de terifianta multiplicitate. Dar îi poate îngusta câmpul conştiinţei, lăsându-l pe om pradă obsesiei unei singure idei. Eliberarea spirituală devine atunci o nouă formă de ispită şi sclavie. Acest lucru e ştiut de toţi cei care au ales calea spiritului. Libertatea nu se cucereşte scotocind realitatea sau negând-o. Eliberarea spirituală nu se obţine decât prin luptă. Spiritul nu este o idee abstractă, un universalism. Nu numai fiecare om, ci chiar fiecare animal, mare sau mic, reprezintă o valoare mai existenţială decât o idee abstractă, decât generalul şi universalul. Eliberarea spirituală a omului semnifică trecerea nu spre abstract, ci spre concret. Aceasta este mărturia Evangheliei, o mărturie în favoarea personalismului. Eliberarea spirituală semnifică o victo­rie asupra forţei care tinde să îl alieneze pe om de el însuşi: acesta este sensul iubirii. Dar omul devine cu uşurinţă sclav, fără să îşi dea seama. El se eliberează datorită principiului spiritual care îi este imanent, prin puterea pe care o are de a se sustrage determinismului exterior. Or, natura omului este atât de complexă, iar existenţa lui atât de complicată încât el cade cu uşurinţă dintr-o sclavie în alta, în sclavia unei spiritualităţi abstracte, şi poate pieri în faţa puterii de determinare a unei idei generale. Spiritul este unul şi indivizibil, prezent în toate manifestările lui. Dar fiindcă omul ca atare nu este spirit, rezultă că din punct de vedere spiri­tual fiecare din actele sale se arată parţial, abstract, fals. Eliberarea definitivă nu este posibilă decât prin participarea spiritului omului la spiritul lui Dumnezeu, prin participarea omului la ceva mai profund decât propriul lui principiu spiritual, prin întoarcerea sa la Dumnezeu. Dar chiar această întoarcere poate fi lovită de boală transformându-se în idolatrie. Astfel, purificarea trebuie să fie permanentă. Dumnezeu nu poate acţiona decât din libertate în li­bertate şi prin libertate, niciodată din necesitate, în necesitate şi prin necesitate. Acţiunea lui nu se manifestă nici în legile naturii, nici în cele ale statului iată de ce doctrina Providenţei şi a graţiei trebuie revizuită, doctrina tradiţională fiind inacceptabilă.

23a domenica del tempo ordinario - anno B

Naşterea sfintei Fecioare Maria

"Celebrarea de astăzi - citim în fragmentul Discursurilor sfântului Andrei din Creta citat la Oficiul lecturilor de astăzi - cinsteşte Naşterea Maicii lui Dumnezeu. Însă adevărata semnificaţie şi scopul acestui eveniment este întruparea Cuvântului. Într-adevăr Maria se naşte, este hrănită şi crescută pentru a fi mamă a regelui veacurilor, a lui Dumnezeu". De altfel, acesta este motivul pentru care numai în cazul Mariei (în afară de cel al sfântului Ioan Botezătorul şi desigur al lui Cristos) nu se sărbătoreşte numai "naşterea pentru cer", cum se întâmplă în cazul altor sfinţi, ci şi venirea în această lume. În realitate, caracterul miraculos al acestei naşteri nu constă în ceea ce povestesc cu lux de amănunte şi cu ingenuitate apocrifele, ci mai degrabă în semnificativul pas înainte pe care Dumnezeu îl face în actualizarea planului său veşnic de iubire. De aceea, sărbătoarea de astăzi a fost celebrată de către mulţi sfinţi părinţi cu laude măreţe, pe care le-au scos din cunoaşterea Bibliei şi din sensibilitatea şi ardoarea lor poetică. Să citim câteva expresii din a doua Predică despre naşterea Mariei a sfântului Petru Damiani: "Dumnezeu atotputernicul, înainte ca omul să cadă, a prevăzut căderea sa şi a hotărât, înaintea veacurilor, răscumpărarea umană. A decis aşadar să se întrupeze în Maria.

XXIII (B): Acele semne îndreptate spre toţi

 Pentru a înţelege evanghelia din această duminică (Mc 7,31-37) este necesar înainte de toate să vedem de exemplu nota geografică ce introduce episodul: Isus se află în teritoriul Decapole, adică într-un ţinut păgân. Povestirea dobândeşte în felul acesta semnificaţia de universalitate. Minunea nu este făcută în favoarea unei persoane care, conform concepţiei timpului, ar fi trebuit să fie exclusă de la mântuire, sau cel puţin ar fi trebuit să fie atinsă într-un al doilea moment: mai întâi evreii, apoi păgânii. Evanghelistul ne face să înţelegem că „mai întâi” şi „apoi” aparţin îngustimii de minte a omului, nu iubirii lui Dumnezeu.

„Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat”. Privirea spre cer – este acelaşi gest pe care Isus l-a făcut la înmulţirea pâinilor (Mc 6,41) – indică rugăciunea. Alte ori Isus face miracole cu autoritatea Cuvântului său, adică în propriul nume, demonstrând astfel că nu este un simplu profet al lui Dumnezeu, dar Dumnezeu însuşi. Altă dată în schimb, ca şi în cazul nostru, Isus apelează la rugăciune, ca să ne înveţe că mântuira este un dar al harului lui Dumnezeu: un dar care trebuie cerut, nu pretins.

„Atunci Isus le-a porunci să nu spună aceasta nimănui”. Porunca de a nu face cunoscut faptul este în Evanghelia după Marcu o caracteristică aproape obişnuită. Cu aceasta evanghelistul ne învaţă două lucruri: primul este că timpul mesianic a sosit; al doilea este că pentru a înţelege corect adevărata natură a mesianităţii lui Cristos nu ajung minunile, trebuie să aşteptăm pătimirea şi crucea sa.

„Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult”. Dar faptele vorbesc de la sine, şi cu cât Isus voia să rămână secrete cu atât mai mult se răspândeau. Reacţia mulţimii este o imensă uimire: expresia greacă vorbeşte despre o uimire atât de intensă cum nu mai găsim în nici o altă parte din evanghelie. O uimire care nu pare să se nască doar din acest episod, dar din întreaga acţiune a lui Isus. „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”. Aceste cuvinte ale mulţimii – care sunt o adevărată judecare a întregii activităţi a lui Cristos – sunt un citat din profetul Isaia (35,3-6) din prima lectură: „Spuneţi celor descurajaţi: curaj, nu vă fie frică, iată Dumnezeul vostru, El vine să vă salveze; se vor deschide ochii celor orbi şi se vor deschide urechile surzilor; cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut va striga de bucurie”. Mulţimea vede aşadar în miracol semnul că profeţiile s-au împlinit. Isus este mântuitorul aşteptat. Dar cuvintele mulţimii fac aluzie şi la relatarea creaţiei (Gen 1,31): „Dumnezeu a văzut tot ceea ce a făcut şi iată, era foarte bun”. Minunea împlinită de Isus este semnul că începe o nouă creaţie. (Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).