Despre sclavia şi libertatea omului (I)



Nikolai Berdiaev (1874 - 1948)

1. Eliberarea spirituală a omului.
Victorie împotriva spaimei şi a morţii

Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea lui. Dar omul aspiră şi spre libertate. Dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte libertatea. Şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor. Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară. Iubirea de libertate, aspiraţia spre eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat şi dovedesc că în interiorul său omul a încetat să mai fie un sclav. Există în om un principiu spiritual, independent de lume şi de determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigenţă a naturii, a raţiunii sau a societăţii, ci a spiritului. Şi totuşi, omul nu este numai spirit, compoziţia lui e complexă, pentru că e în acelaşi timp animal, un produs al lumii materiale, dar este spirit. Or, spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului. Ar fi încă o greşeală să credem că sclavia este întotdeauna o manifestare a părţii animalice şi materiale a omului. Chiar partea lui spirituală poate fi grav afectată de boli: dedublare, exteriorizare, auto-alienare, pierdere a libertăţii, aservire, în acest fapt constă complexitatea problemei libertăţii şi a sclaviei spiritului. Exteriorizându-se, lăsându-se proiectat în afară, spiritul acţionează asupra omului ca o necesitate; după care revine la sine însuşi, adică la libertate. Hegel a cunoscut o parte a acestui proces, dar nu a înţeles totul; şi nu a înţeles, probabil, un lucru esenţial. Omul liber nu trebuie să se simtă la periferia lumii obiective, ci în centrul lumii spirituale. A fi liber înseamnă tocmai a fi în centru, nu la periferie, adică în subiectivitatea reală, nu în obiectivitatea ideală. Dar con­centrarea spirituală la care ne invită toate îndemnurile vieţii spi­rituale poate avea două feluri de efecte. Ea conferă omului o forţă spirituală şi îl face independent de terifianta multiplicitate. Dar îi poate îngusta câmpul conştiinţei, lăsându-l pe om pradă obsesiei unei singure idei. Eliberarea spirituală devine atunci o nouă formă de ispită şi sclavie. Acest lucru e ştiut de toţi cei care au ales calea spiritului. Libertatea nu se cucereşte scotocind realitatea sau negând-o. Eliberarea spirituală nu se obţine decât prin luptă. Spiritul nu este o idee abstractă, un universalism. Nu numai fiecare om, ci chiar fiecare animal, mare sau mic, reprezintă o valoare mai existenţială decât o idee abstractă, decât generalul şi universalul. Eliberarea spirituală a omului semnifică trecerea nu spre abstract, ci spre concret. Aceasta este mărturia Evangheliei, o mărturie în favoarea personalismului. Eliberarea spirituală semnifică o victo­rie asupra forţei care tinde să îl alieneze pe om de el însuşi: acesta este sensul iubirii. Dar omul devine cu uşurinţă sclav, fără să îşi dea seama. El se eliberează datorită principiului spiritual care îi este imanent, prin puterea pe care o are de a se sustrage determinismului exterior. Or, natura omului este atât de complexă, iar existenţa lui atât de complicată încât el cade cu uşurinţă dintr-o sclavie în alta, în sclavia unei spiritualităţi abstracte, şi poate pieri în faţa puterii de determinare a unei idei generale. Spiritul este unul şi indivizibil, prezent în toate manifestările lui. Dar fiindcă omul ca atare nu este spirit, rezultă că din punct de vedere spiri­tual fiecare din actele sale se arată parţial, abstract, fals. Eliberarea definitivă nu este posibilă decât prin participarea spiritului omului la spiritul lui Dumnezeu, prin participarea omului la ceva mai profund decât propriul lui principiu spiritual, prin întoarcerea sa la Dumnezeu. Dar chiar această întoarcere poate fi lovită de boală transformându-se în idolatrie. Astfel, purificarea trebuie să fie permanentă. Dumnezeu nu poate acţiona decât din libertate în li­bertate şi prin libertate, niciodată din necesitate, în necesitate şi prin necesitate. Acţiunea lui nu se manifestă nici în legile naturii, nici în cele ale statului iată de ce doctrina Providenţei şi a graţiei trebuie revizuită, doctrina tradiţională fiind inacceptabilă.

Eliberarea spirituală înseamnă realizarea persoanei, integrali­tatea omului. Ea este în acelaşi timp o luptă permanentă. Victoria împotriva determinismului materiei nu constituie decât unul dintre aspectele problemei persoanei, şi nu cel mai important, înainte de toate, este vorba despre o victorie completă asupra sclaviei. Lumea e rea nu din cauza materiei, ci pentru că omul nu este liber, pentru că omul este aservit. Dacă materia apasă asupra noastră cu toată greutatea ei e din pricina greşitei direcţii date spiritului. Opoziţia capitală nu este cea între spirit şi materie, ci între libertate şi sclavie. Victoria spiritului nu este victoria împotriva dependenţei elementare a omului în raport cu materia, căci există o victorie mult mai dificilă, însemnând înfrângerea iluziilor mincinoase care reprezintă pentru om o sursă de sclavie, a unei sclavii de care el nu îşi dă seama. Răul se poate prezenta în existenţa umană nu numai în forme uşor de descoperit, ci chiar sub falsul aspect al binelui. Anticristul poate seduce prin falsa asemănare cu Christos. Acest lucru se întâmplă în interiorul lumii creştine. Multe dintre ideile abstracte, generale şi universale sunt un rău în forme su­blime. Asupra acestui fapt am insistat de-a lungul întregii cărţi. Nu e de ajuns să spunem că trebuie să ne eliberăm de păcat, căci păcatul ispititor nu se prezintă numai sub forma lui primitivă: putem ceda chiar obsesiei exercitate de ideea păcatului şi seducţiei unei false lupte împotriva păcatului pe care îl vedem domnind pretutindeni în viaţă. Pe om îl face sclav nu numai păcatul real, ci şi obsesia ideii păcatului care îi otrăveşte toată viaţa. Este vorba aici despre una dintre deformările servile ale vieţii spirituale. Sclavia pe care omul o simte ca pe o violenţă exterioară, aţâţându-i ura, este mai puţin îngrozitor decât sclavia care îl seduce şi pe care până la urmă ajunge să o iubească. Orice relativ transformat în absolut, orice finit transformat în infinit, orice profan sacralizat, orice uman transformat în divin îmbracă un caracter demonic. Raporturile cu statul, cu civilizaţia, chiar cu biserica, pot deveni demonice. Există, într-adevăr, o biserică, în sensul existenţial al cuvântului, reprezentând o realizare a spiritului comunitar între oameni, şi sunt biserici care nu reprezintă decât obiectivări, simple instituţii sociale. Idolatria şi sclavia încep când o biserică, ca obiectivare şi instituţie socială, este proclamată sfântă şi infailibilă. Acest fapt constituie o deformare a vieţii religioase care va fi astfel invadată de un element demonic. Pradă unor pasiuni imaginare, exagerate, exaltate, unor terori religioase, naţionale şi sociale umilitoare, viaţa rătăceşte drumul. Pe acest teren se naşte aservirea omului. Omul posedă facultatea de a transforma în cea mai îngrozitoare sclavie iubirea pentru Dumnezeu şi ideea cea mai sublimă.

Victoria spiritului asupra sclaviei este, înainte de toate, o victorie asupra spaimei, asupra spaimei de viaţă şi de moarte. Kierkegaard vede în spaima-angoasă un fenomen religios fundamental şi o manifestare semnificativă a vieţii interioare. Nu se spune în Biblie că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii? Şi totuşi spaima este o sclavie. Cum să împăcăm aceste două interpretări? Omul simte în această lume teama de viaţă şi spaima de moarte. Această teamă e mai puţin intensă şi mai tocită în viaţa cotidiană, organizată în aşa fel încât să-i procure omului un minimum de securitate, cu toate că, se înţelege de la sine, este imposibil să se elimine complet pericolele vieţii şi cele ale morţii. Dar, cufundat în viaţa cotidiană, absorbit de interese, omul se îndepărtează de adâncuri şi de teama care suie din adâncuri. Heidegger spune pe bună dreptate că omul (Das Man) toceşte dimensiunea tragică a vieţii. Dar tot ceea ce e legat de om este contradictoriu şi are un dublu aspect. Dacă, pe de o parte, cotidianul toceşte spaimele care vin din adâncurile vieţii, cele inspirate de moarte, tot el creează alte spaime care îl copleşesc pe om toată viaţa şi sunt legate de problemele acestei lumi. La drept vorbind, aceasta este spaima care inspiră majoritatea mişcărilor politice şi determină formele socializate ale religiei. Grija, care, după părerea lui Haidegger, constituie structura fiinţei, se transformă inevitabil în teamă, în frică obişnuită, pe care trebuie să o distingem de spaima de trans­cendent. Există o spaimă dirijată în jos, şi una dirijată în sus. Spaima de viaţă şi spaima de moarte se tocesc când sunt orientate spre cotidian, dar pot fi învinse prin orientarea spre transcendent. Spaima poate fi o stare de o calitate superioară stării naturilor superficiale, absorbite în întregime de cotidian. Nu e mai puţin adevărat că omul obsedat de spaimă este sclavul acesteia. Iubirea perfectă alungă spaima. Cutezanţa este starea cea mai înaltă dintre toate. Teama care aserveşte îl împiedică pe om să descopere adevărul. Ea este generatoare de minciună. Prin minciună omul crede că se poate feri de primejdie, iar domnia cotidianului se edifică pe minciună, nu pe adevăr. Lumea obiectivă este pătrunsă de minciună de la un capăt la celălalt. Adevărul nu se dezvăluie decât celor care nu se tem. Cunoaşterea adevărului impune victo­ria asupra spaimei, virtutea cutezanţei, curaj în faţa primejdiei. Spaima cea mai mare, trăită şi depăşită, poate deveni o sursă de cunoaştere; dar cunoaşterea adevărului se obţine nu prin spaimă, ci prin victoria asupra spaimei. Spaima de moarte constituie pa­roxismul spaimei. S-ar putea să fie o spaimă banală, o spaimă de joasă calitate, dar poate fi şi de înaltă calitate, o spaimă transcen­dentă. Or, spaima de moarte semnifică sclavia omului, sclavie familiară tuturor. Omul este sclavul morţii; victoria împotriva acestei spaime echivalează cu o victorie împotriva spaimei în general. Astfel, ne aflăm în prezenţa unei atitudini contradictorii a omului în privinţa spaimei de moarte. Omul se teme nu numai de propria lui moarte, dar şi de moartea celorlalţi. Şi, în acelaşi timp, acceptă cu uşurinţă moartea prin violenţă şi moartea de care se teme cel mai puţin este moartea al cărei autor şi cauză este el însuşi, moartea care este opera mâinilor sale. în aceasta constă problema crimei care este întotdeauna o moarte virtuală, dacă nu actuală. Crima este inseparabilă de ucidere, după cum uciderea este inseparabilă de moarte. Omorurile nu sunt comise numai de bandiţi: există omoruri organizate pe scară largă de către state, de către oamenii aflaţi la putere sau care au reuşit să pună mâna pe putere. Şi în faţa acestor ucideri, oroarea de moarte se arată tocită sau chiar absentă, când ea ar trebui să fie de două ori mai intensă, pentru că e vorba de moarte şi de o moarte cauzată de ucidere. Pedeapsa cu moartea nu este considerată un omor; nici moartea în război. Mai rău chiar: ea încetează să mai fie considerată o sursă de oroare. Trebuie să vedem aici o consecinţă a obiectivării existenţei umane, căci în lumea obiectivată toate valorile sunt răsturnate, în loc să fie învingătorul morţii, omul a devenit un ucigaş care seamănă moartea. Şi ucide pentru a crea o viaţă în care să existe mai puţine temeiuri de spaimă. El ucide de frică, fiindcă orice omor comis de un particular sau de un stat este dictat de frică şi este un efect al sclaviei. Spaima şi sclavia au avut întot­deauna consecinţe fatale. Dacă omul şi-ar putea învinge spaimele lui de sclav, el nu ar mai ucide. De frica morţii, omul seamănă moartea, el vrea să domine tocmai pentru că se simte sclav. Cel care vrea să domine trebuie întotdeauna să ucidă, şi, cum statul trăieşte într-o permanentă spaimă, el nu poate face altceva decât să ucidă. El nu vrea să lupte împotriva morţii. Oamenii care dispun de putere seamănă uimitor de mult cu nişte gangsteri.

Nu cunosc atitudine mai morală în faţa morţii decât aceea a lui N. Fedorov. El se întristează faţă de moartea fiecăruia şi ar vrea ca omul să devină cel care îi învie pe ceilalţi din morţi. Dar sentimentul de deznădejde în faţa morţii, mai ales dacă acest sentiment este activ, nu are nimic de a face cu spaima de moarte. Cel care îi reînvie pe oameni a depăşit această spaimă. Personalismul pune problema morţii şi a nemuririi altfel decât o face Fedorov. Acesta are dreptate să spună că lupta împotriva morţii nu este o problemă personală, ci o operă comună. Nu numai moartea mea mă aşază în faţa acestei probleme, ci moartea tuturor şi a fiecăruia. Realizarea persoanei are drept condiţie victoria nu numai împo­triva spaimei de moarte, ci şi împotriva morţii înseşi. Realizarea persoanei este imposibilă în finit, ea presupune infinitul, nu infini­tul cantitativ, ci infinitul calitativ, adică eternitatea. Individul moare pentru că este un proces al speciei, dar persoana nu moare, deoarece e străină de acest proces. Victoria asupra spaimei de moarte este o victorie a persoanei spirituale asupra individului biologic. Acest lucru nu înseamnă o separare între principiul spiritual, care este nemuritor, şi omul muritor, ci o transformare a individului total. Nu este vorba de o evoluţie, de o dezvoltare în sensul naturalist al cuvântului. Dezvoltarea nu priveşte decât partea, ceea ce este in­capabil de a atinge plenitudinea; ea este supusă acţiunii timpului, nu se efectuează decât în timp; nu este o victorie creatoare asupra timpului. Insuficienţa, nemulţumirea, starea fragmentară, aspiraţia spre complet şi spre ceea ce este măreţ pot fi semne atât ale unei stări inferioare, cât şi ale unei stări superioare a omului. Bogăţia poate fi o falsă plenitudine, o falsă eliberare de sclavie. Trecerea de la insuficienţă la plenitudine, de la sărăcie la bogăţie poate fi efectul unei evoluţii, şi apare efectiv ca atare, când este văzută din afară. Dar în spatele acestui proces se ascunde un altul, mai profund: acesta este procesul libertăţii care rupe determinismul. Victoria împotriva morţii nu poate fi consecinţa unei evoluţii, rezultatul necesităţii; ea este un act de creaţie, de activitate creatoare la care oamenii participă în cooperare cu Dumnezeu. Altfel spus, ea este un act de libertate. Viaţa încordată şi pasionată atrage moartea şi e legată de moarte, în vârtejul lumii naturii, viaţa şi moartea sunt de nedespărţit. „Lăsaţi viaţa cea tânără să se joace lângă intrarea în mormânt", a spus poetul nostru. Tensiunea vieţii pasionale atrage după sine moartea, pentru că această viaţă e închisă în finit, necunoscând accesul la infinit şi la etern. Nu înăbuşind şi suprimând partea pasională şi tensionată a vieţii ajungem la viaţa veşnică, ci aplicându-i o transfigurare spirituală, pătrunzând în ea prin activitatea creatoare a spiritului. Negarea imortalităţii este un semn de oboseală, de renunţare la activitate.

Activitatea creatoare este o eliberare de sclavie. Omul nu e liber decât în măsura în care e însufleţit de un elan creator. Creaţia ne cufundă în extazul clipei. Produsele creaţiei există în timp, dar creaţia în sine este în afara timpului. Se poate spune acelaşi lucru despre orice act eroic care poate să nu fie subordonat nici unui scop, ci să constituie doar extazul clipei. Dar actul eroic poate fi o sursă de ispită, de orgoliu, de afirmare de sine.   Acesta este eroismul pur, aşa cum l-a conceput Nietzsche şi cum îl concepe Malraux. Extazul eliberator poate îmbrăca la om forme foarte variate. Există extazul luptei, extazul erotic, poate există extazul mâniei, în timpul căruia omul se simte capabil să distrugă o lume întreagă. Există extazul slujirii acceptate ca sacrificiu, extazul crucii, adică extazul creştin. Extazul semnifică întotdeauna o ieşire din starea de captivitate şi de aservire, ieşirea spre clipa de libertate. Dar extazul poate aduce cu sine şi o stare iluzorie, legându-l pe om de o sclavie şi mai profundă. Există stări de extaz care suprimă frontierele persoanei, cufundând-o în impersonalul element cos­mic. Extazul spiritual este caracterizat prin faptul că el întăreşte persoana, în loc să o distrugă. Persoana în stare de extaz poate foarte bine să iasă din ea însăşi, dar rămânând ea însăşi. Omul este sclav când este închis în sine, dar şi când se dizolvă în imperso­nalul element al lumii, în primul caz, omul este victima ispitei individualismului, în al doilea este victima ispitei colectivismului cosmic şi social. Eliberarea spirituală a omului este o orientare spre libertate, spre adevăr, spre iubire. Libertatea nu poate fi lip­sită de obiect.   Aflaţi adevărul, şi el vă va reda libertatea. Or, pentru a cunoaşte adevărul, trebuie să fii deja liber; fără libertate adevărul nu va avea nici un preţ şi, de altfel, descoperirea lui nici nu va fi posibilă. Libertatea, la rândul ei, presupune existenta adevărului, a lui Dumnezeu, a unui sens. Acest lucru eliberează, iar libertatea conduce la adevăr şi la descoperirea unui sens. Li­bertatea trebuie să fie pătrunsă de iubire şi iubirea de libertate. Numai prin asocierea iubirii şi a libertăţii se realizează persoana liberă şi creatoare. Afirmarea exclusivă a unuia dintre aceste prin­cipii constituie întotdeauna o diminuare şi o mutilare a persoanei umane; fiecare dintre aceste principii, izolat de celălalt, poate deveni o sursă de ispită şi de aservire. Obiectivarea spiritului are drept efect atragerea în jos a ceea ce se află sus, adaptarea superiorului la inferior; în încarnarea creatoare a spiritului, inferiorul, adică materia lumii, este cel care se ridică; datele lumii sunt cele care suferă o transformare.

În modul de a aborda raporturile care există între această lume, faţă de care omul se simte sclav, şi cealaltă lume, care trebuie să fie aceea a eliberării lui, conştiinţa umană se lasă prinsă în tot felul de iluzii. Omul fiind punctul de intersecţie a două lumi, una dintre iluziile despre care vorbim constă în faptul că el concepe diferenţa dintre ele ca pe o diferenţă substanţială, în realitate, este vorba despre o diferenţă între două moduri de existenţă. Omul trece de la sclavie la libertate, de la starea fragmentară la integralitate, de la impersonal la persoană, de la pasivitate la activitatea creatoare, altfel spus, la spiritualitate. Lumea de aici este o lume a obiectivării, a determinismului, a ostilităţii, a alienării şi a legilor. „Cealaltă" lume este o lume a spiritualităţii, a iubirii, a libertăţii, a fraternităţii. O altă iluzie constă în faptul că raporturile între cele două lumi sunt concepute ca o transcendenţă obiectivă absolută, ceea ce îl face pe om să aştepte pasiv trecerea dintr-o lume în altă lume, fără nici cel mai mic efort activ, în realitate, lumea spiritualităţii, „cealaltă" lume, împărăţia lui Dumnezeu, nu este numai un obiect de aşteptare, ci se edifică prin activitatea creatoare a omului, fiind o transfigurare creatoare a lumii de aici care suferă de boala obiectivării. Este vorba de o revoluţie spirituală. Dacă „cealaltă" lume nu poate fi creată numai prin eforturile umane, ea nu poate fi creată nici fără această activitate creatoare a noastră. Şi ajungem astfel la problema escatologică, la problema sfîrşitului istoriei şi a eliberării omului de servitutea istoriei. (Fragmente din cartea: Nikolai Berdiaev -  Despre sclavia şi libertatea omului,  Editura Antaios, Oradea, 2000, trad. M. Ivănescu).