Inălţat pe cruce, Isus ne atrage la sine

Lectura: Numerilor 21,4-9
Evanghelia: Ioan 3,13-17

Astăzi, 14 septembrie, Biserica aminteşte un fapt întâmplat chiar pe 14 septembrie cu mult timp înainte, în anul 335 al erei creştine. În acea zi împăratul Constantin a urcat la Ierusalim împreună cu o mulţime de credincioşi pe muntele Calvar, unde a făcut să se construiască cele două bazilici pentru a aduce cinstire crucii lui Cristos. În acea zi se celebra pentru prima dată în biserică sărbătoarea pe care astăzi o numim Înălţarea sfintei cruci.

 Lectura I prezintă un episod din timpul peregrinării prin deşert a Israelului, a cărei importanţă istorică ne scapă dar nu şi semnificaţia simbolică: episodul şarpelui din aramă. Într-o ţară infestată de şerpi veninoşi, evreii care au privit la şarpele de aramă înălţat de Moise pe un stâlp, obţineau vindecarea. Isus – aşa cum am auzit la evanghelie – a făcut referinţă la acest episod. Iar această referinţă pentru noi creştinii este chiar la Cristos, care înălţat pe stâlpul crucii, dăruieşte mântuirea lumii.

Aşadar, 14 septembrie a anului 335 după Cristos. Împăratul constantin construise două bazilici în Ţara sfântă: una pe Golgota pentru a aminti moartea pe cruce a Domnului, şi alta pe locul Mormântului pentru a aminti învierea sa.

 

Cu o zi înainte, pe 13 septembrie, se îngrijeşte ca cele două bazili să fie consacrate cu solemnitate, iar pe 14 septembrie organizează marea sărbătoare, cu venerarea a ceea ce a fost păstrat din lemnul sfânt al crucii. Era prima sărbătoarea a sfintei cruci, niciodată celebrată până acum în Biserică, din cauza persecuţiilor care au lovit Biserica lui Cristos timp de mai bine de 200 de ani. De atunci sărbătoarea se repetă în fiecare an.

Sărbătoarea crucii. Dar este posibil? Sărbătoare şi cruce nu sunt doi termeni antitetici, cuvinte în contradicţie? Sărbătoarea înseamnă bucurie, triumful vieţii. Crucea, dimpotrivă, înseamnă suferinţă, durere şi moarte. Era lemnul pe care erau condamnaţi ultimii oameni ai societăţii, sclavii. Un mare gânditor care a trăit câteva decenii înainte de venirea pe pământ a lui cristos, Cicero, scrisese cu un evident simţ de oroare: „Chiar şi simplul cuvânt cruce trebuie să stea departe, nu numai de buzele cetăţenilor romani, dar şi de gândurile lor, de ochii şi urechile lor”.

Ei bine, deja în aceasta vedem excepţionalitatea evenimentului creştin: în Isus elementele antitetice îşi găsesc o bază, şi tocmai din crucea Domnului izvorăşte mântuirea şi bucuria pentru noi.

Exaltare: cuvânt neobişnuit pentru numele unei sărbători. Astăzi chiar discreditat, te face să te uiţi în altă parte. Exaltaţii de obicei au „o rotiţă care nu le merge”. Isus, ne spun evangheliile, a folosit un termen analog: a fi înălţat.

Amintim evanghelia de astăzi. Acel fariseu care se numea Nicodim – un intelectual, probabil onest dar mai degrabă fricos – a mers noaptea la Isus să-i ceară explicaţii. Printre altele Isus i-a spus: „Trebuie ca Fiul omului (aşa se numea pe sine însuşi Isus) să fie înălţat, pentru a oricine crede în el să aibă viaţa veşnică”.

Evanghelistul Ioan povesteşte că deja cu altă ocazie, Domnul a spus mulţimilor: „Când voi fi înălţat de la pământ, toate le voi atrage la mine!” Era un mod de a spune, un eufemism, cu semnificaţie dublă: a fi înălţat – pentru evreii de atunci – însemna şi „a sfârşi atârnat pe o cruce”. Iar Isus pe Golgota va împlini chiar această semnificaţie.

Dar şi prima semnificaţie: pus la înălţime, pe Calvar, a început să-i atragă pe toţi la sine. Acolo, pe cruce, de pe cruce, având în preajmă pe sf. Fecioară, femeile pioase, sf. Ioan, împietriţi cu toţii de durere. Mai era acolo centurionul roman căruia nu-i scapă fascinaţia acelui ceas, şi exclamă: „Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu!”

         

Înălţarea fizică a lui Isus pe cruce coincidea cu cel mai înalt grad de înjosire a sa. Dar crucea era calea pe care Isus era dispus să o parcurgă pentru a ne ajuta să înţelegem până la ce punct ajunge iubirea lui Dumnezeu pentru omenire.

         

Noi ştim că Isus a venit să ne descopere iubirea Tatălui, şi nu ar fi fost crezut dacă s-ar fi limitat să o declare în cuvinte. Se spune că unicul loc în care cuvintele contează mai mult decât faptele este telegrama. Aşa va fi. Dar Isus nu putea să ne explice iubirea Tatălui doar trimiţându-ne din cer o telegramă: „Dumnezeu vă iubeşte, punct şi închid”. Trebuia să o demonstreze cu faptele.