Duminica a V-a TPA (A): Rupe pâinea ta… și vei fi lumină (omilie)

 

Evanghelia: Mt 5,13-16. Sarea pământului și lumina lumii. ¹³ Voi sunteți sarea pământului. Dacă sarea își pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni. ¹⁴ Voi sunteți lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate așezată pe munte. ¹⁵ Nici nu se aprinde o candelă și se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toți cei sunt în casă. ¹⁶ Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri.

 

Omilie

 

Am primit, am contemplat, l-am adorat pe Cristos Lumina neamurilor. „Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu umblă în întuneric dar va avea lumina vieții”. Evanghelia de azi ne propune cuvintele adresate ucenicilor săi, nouă discipolilor săi de astăzi: „Voi sunteți lumina lumii… Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”. „Voi sunteți sarea pământului...”

 

Cum să fii sare, cum să fii lumină?

 

Deja în prima lectură – este textul profund al lui Isaia profetul – ne sunt indicate de Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind lumina. „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l și nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău. Atunci, lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta se va arăta repede”.

 

”Dacă vei îndepărta din mijlocul tău jugul, arătatul cu degetul și vorbirea păcătoasă. Dacă îți vei da sufletul pentru cel înfometat și vei sătura inimile umilite, atunci lumina ta va răsări în întuneric și bezna ta va fi ca ziua în amiaza mare”.

 

„Atunci îl vei chema pe Domnul și el îți va răspunde, vei striga și el va zice: «Iată-mă!»”.

 

Aceasta este să fii lumină: să iubești în această manieră pe aproapele. Bunătatea, caritatea, împărtășirea realizează viața, dau bucurie inimii, sunt lucrul cel mai bun și necesar pentru aproapele, pentru cei care au nevoie, dă glorie lui Dumnezeu, ajuta să creadă în Dumnezeu. Sunt multe mărturii ale persoanelor bune, care trăiesc în împărtășire și caritate creștină: persoanele, chiar cei necredincioși sau de alte religii se întreabă: dar cine te face să faci? Aceste persoane bune într-adevăr arată că cred în Dumnezeu, mărturisesc că rugăciunea lor este adevărată și sinceră, că iubirea este cea mai mare lucru, deoarece este viaţa lui Dumnezeu şi sensul existenţei fiecărui om.

 

Sunt faptele care devin lumină, și noi devenim lumină dacă facem faptele. „Arată-mi faptele tale”, spune Sfântul Iacob.

 

Faptele trebuie să le împlinim, nu pentru o satisfacție a noastră, dar pentru frații noștrii care sunt în nevoie extremă. Măsura iubirii noastre, a slujirii, a împărtășirii sunt nevoile de nedescris al celor mai săraci.

 

Faptele trebuie să le facem  ca „să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”. Este necesar să se acorde o atenție la lucruri ca acestea, pe care le știm pe de rost, dar care greu reușesc să facă să trăiască. Trebuie să ne examinăm înainte de toate pentru a nu rămâne dezamăgit Domnul, pentru a nu se scandaliza, pentru a nu fi obstacol noi înșine față de credința în Dumnezeu. Este teribil scena dintr-un film „Perlasca” când soldatul „creștin” vrea să spună unui evreu Tatăl nostru şi în numele acelui Tatălui nostru pe care el nu-l știe îl ucide. Teribilă contra mărturie. Dar chiar şi în mica noastră localitate, uneori, se poate întâmpla ca creștinul practicant să fie primul care se judecă sau să nu adere la propunerile pozitive care vin de la alții.

 

Dacă suntem sinceri, în examenul nostru de conștiință, trebuie să spunem că suntem o mica lumina, că suntem întuneric și, probabil, noaptea profundă, gândindu-ne cât de puțin dăm pâine celui flămând, cât de puțin introducem în casa noastră pe cei mizerabili și cei fără acoperiș, la nivel individual, familial, social. Însă acesta este drumul vieții pentru toți: aceasta este opera care este înaintea noastră astăzi mai mult decât oricând și pe care vrem s-o împlinim.

 

Trebuie să eliminăm asuprirea, nedreptatea, trebuie să lucrăm pentru pace și demnitatea fiecărei persoane; trebuie să ne străduim pentru a elimina foametea, bolile, exploatarea.

 

Acestea sunt faptele care devin lumină. Și mai presus de orice, faptă bună este făcută pentru Domnul:  totul vine de la el, el susține toate, lui să-i aducem laude, recunoștință și iubire pentru toate lucrurile pe care le putem realiza astăzi. (don Roberto Rossi   [09.02.2014]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=30955).

Nici să ne acuzăm, nici să ne scuzăm

Problema care mi se pune este cum să gestionez răul. Ar trebui să ne păzim de oricare din cele două tendinţe: acuzarea şi scuzarea. Acuzându-ne pe noi înşine, întreţinem în noi durerea sentimentelor de culpabilitate, pedepsindu-ne pe noi înşine. Ne dramatizăm vina. Astfel ne lipseşte distanţa prin raport cu ea. A reacţiona astfel, nu înseamnă a ne gestiona vina, ci înseamnă a ne lăsa dominaţi de ea şi traşi în jos. Această devalorizare este adesea nerealistă: ea nu corespunde realităţii (cf. Rauchfleisch). Ea ne interzice, prin urmare, sinceritatea unei auto-critici şi a unei responsabilităţi de sine. Ne condamnăm în bloc, evitând un examen autentic al conţinuturilor reale. Adesea această auto-acuzare nu este decât reversul orgoliului. În fond am vrea să fim mai buni decât ceilalţi oameni şi ne ridicăm mai sus de ei. Dar atunci se manifestă vocea propriului nostru supraeu, care ne interzice aceasta. Şi ne pedepsim pentru a fi fost tentaţi să ne înălţăm pe noi înşine.

 

Se întâmplă adesea ca asemenea oameni să se desemneze pe ei înşişi ca fiind cei mai răi păcătoşi care există. Pentru că nu pot fi cei mai buni, ei trebuie să fie cei mai răi. Ei refuză să-şi recunoască mediocritatea şi vor să-i depăşească pe ceilalţi dacă nu în bine, măcar în rău. Puţină umilitate le-ar fi benefică: curajul de a se suporta în omenescul şi în pământescul (humilitas) lor.

 

Celălalt risc rezidă în scuza de sine. Şi aceasta este o manieră de a eluda vina. Caut mii de motive pentru care nu sunt vinovat şi încerc prin toate argumentele posibile să mă justific. Totuşi, cu cât mai mult mă justific, cu atât îndoiala creşte în mine. Şi nu mai văd altă soluţie decât de a căuta motive pentru a mă justifica. Refuzul de a-mi privi vina în faţă mă aruncă într-o activitate febrilă şi nu pot tolera liniştea. Pentru că imediat ar izbucni în mine sentimente de culpabilitate şi aş simţi că tentativele mele de justificare cad în gol. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Răul

Psihologia nu ne permite să înţelegem păcatul ca pe o simplă încălcare a poruncilor. Există o strânsă legătură între greşeală şi impuls, între ratarea evoluţiei şi reacţia de eşec. Nu se poate distinge cu precizie care este măsura culpabilităţii, în ordinea unui comportament rău. Dar psihologia ţine cont şi de faptul că putem deveni vinovaţi, acceptând răul în noi, refuzând să lucrăm asupra trecutului nostru şi lăsându-ne pur şi simplu determinaţi de rău fără a-l combate. Albert Gorres a enumerat câteva interpretări ale răului, făcute de psihologie. Sigmund Freud consideră răul ca pe un „răspuns neadaptat la chemarea fericirii şi a bunăstării”. Răul este ceea ce interzice şi sancţionează societatea, pentru faptul că perturbă viaţa în comun. Răul se naşte când elementele instinctive „îmbracă forme ameninţătoare pentru viaţa comună,din cauza deficienţelor şi a cerinţelor excesive” (Gorres). Una din sursele inepuizabile ale răului este transferul. Un copil care a suferit de lipsă de iubire şi de dreptate transferă, adult fiind, ranchiuna şi setea de răzbunare faţă de părinţi împotriva altor persoane. Ele vor fi tratate de el ca şi cum ar fi părinţii lui care merită răzbunarea sa. În multe privinţe, răul la adulţi, constă în a face să plătească pe alţii pentru vechile socoteli (Gorres). Este o necontenită redistribuire a cărţilor, sau se încearcă să paseze altora cartea cea rea” (Gorres). Răul este, potrivit lui Freud, un act ratat, o ratare a evoluţiei, pe urma eşecului lucrării asupra rănilor psihologice. Răul câştigă întotdeauna când unei persoane i s-a refuzat satisfacerea adecvată a nevoilor şi dorinţelor sale. Aceste experienţe negative trăite în copilărie provoacă în cea mai mare parte a timpului cercul vicios al ravagiilor şi al torturii sentimentelor de culpabilitate.

Gorres refuză virtuoasa idee, potrivit căreia oamenii ar comite răul din pură răutate. „În cea mai mare parte a timpului, răul nu este o răutate comisă cu consimţământ deplin, nici o exuberanţă bucuroasă a unui juisor fără suflet; ci este o reacţie dureroasă - o crispare forţată, făcută din angoasă şi aviditate -, o reacţie furibundă contra suferinţei cauzate de răni insuportabile sau de privaţiuni” (Gorres). Şi, în acelaşi timp, psihologia ne arată că iertarea este, în evoluţia fiinţei omeneşti, şi un prealabil capital. Numai dacă pot ierta persoanelor care m-au ofensat sau lovit, numai atunci se va putea topi în noi blocul de gheaţă constituit prin acumularea de ură şi răul va fi transformat şi ştirbit puţin. Şi nu numai noi suntem vinovaţi, ci şi societatea. Fără iertare, răul va continua să prolifereze ca o tumoare canceroasă. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Sfânta Agata, fecioară, martiră

 

Sfânta Agata (1635) - de Andrea Vaccaro

 

Cinstirea în cadrul liturghiei a Sfintei Agata a început, probabil, nu mult după moartea ei de martiră; în secolul al V-lea, Papa Simacus i-a dedicat o bazilică în Roma, pe Calea Aurelia; un veac mai târziu, numele ei apare în Canonul Roman al liturghiei, introdus, se pare, de Papa Grigore cel Mare. Despre viaţa acestei martire, foarte populară în Italia de sud, îndeosebi în Sicilia, avem puţine elemente istorice sigure. Între altele, este sigur locul naşterii: Catania, deşi multă vreme această onoare a fost reclamată de oraşul Palermo. Aşa se face că, în amândouă provinciile, numele de Agata este mai des întâlnit în onomastica locală. Izvoarele istorice sunt de acord şi în ceea ce priveşte data naşterii. Toate celelalte amănunte provin din izvoare nu întru totul vrednice de crezare, deşi în esenţă au un sâmbure de adevăr, după cum este drept să gândim despre toate tradiţiile populare. Din aceste istorisiri aflăm că tânăra martiră din Catania făcea parte dintr-o familie nobilă şi bogată. Bogăţiile sale, precum şi extraordinara sa frumuseţe au atras atenţia consulului Quintian, care a cerut-o de soţie. Dar Agata îşi dăruise viaţa unui alt soţ: Cristos. Consulul, hotărât să-şi ducă planul la îndeplinire, nu şi-a pierdut curajul; a alergat chiar la serviciile unei renumite femei uşuratice, cu numele semnificativ de Afrodisia. Aceasta, luând cu ea toate băuturile fermecate pe care mentalitatea populară le considera sigure în aranjarea cununiilor, a încercat totul pentru a o face pe Agata să se îndrăgostească de cel care-i cerea mâna. Dar, curând, Afrodisia a trebuit să se declare învinsă de credinţa şi puritatea Agatei.

 

Quintian nu s-a resemnat în urma acestei noi înfrângeri. De la iubire a trecut la ură (pasul este mic ) şi a încercat să o înspăimânte pe tânăra fată cu ameninţări, care însă nu i-au schimbat gândurile. Dată pe mâna călăilor, Agata a fost supusă unor groaznice torturi, istorisite cu deosebit realism de tradiţiile populare. Quintian, în furia lui, a dat ordin să fie torturaţi şi sânii fragedei copile, care a răspuns cu celebra exclamaţie: „Tiran nemilos, nu te ruşinezi să torturezi la o femeie acel sân de la care ai supt viaţa, atunci când erai copil?".

 

În cele din urmă, deoarece nu a răspuns dorinţelor pretendentului, a fost aruncată pe cărbuni aprinşi. Se spune că, în acel moment, a început un cutremur; Quintian, înspăimântat, a dat ordin ca Agata să fie aruncată în închisoare, unde şi-a sfârşit viaţa în jurul anului 250. Sfânta Agata este invocată de către oraşul care i-a dat naştere, ca apărătoare împotriva lavei incandescente a vulcanului Etna, a cărui erupţie ar fi încetat la invocarea numelui Agatei, chiar în anul următor morţii sale sfinte.

I militi ignoti della fede - "La nostra fede è la nostra vita: Romania. Gli anni del terrore" (în italiană)

 

La puntata del 31 gennaio 2014 de "I militi ignoti della fede" dal titolo "La nostra fede è la nostra vita: Romania. Gli anni del terrore". Il programma va in onda ogni venerdì alle 21.20. La serie di documentari dedicati alle persecuzioni subite dai cristiani firmata da Pupi Avati. Il programma di un'ora racconta la storia degli uomini e delle donne che hanno difeso la libertà, e in essa la Chiesa, opponendosi all'ideologia totalitaria comunista anche con la vita. Questa sera, 31 gennaio alle ore 21.20, andrà in onda "Romania, gli anni del terrore". Tv2000 è visibile sul canale 28 del digitale terrestre , 18 di TvSat, 138 Sky e in streaming su www.tv2000.it. Per rivedere le puntate andate in onda basta andare nel canale ufficiale di Tv2000 su YouTube (www.youtube.com/tv2000it). (Publicat la 3 feb. 2014).

Vina ca şansă

 

Munții Bucegi

Potrivit lui Jung, omul este vinovat, când refuză să-şi privească propriul adevăr în faţă. Dar, potrivit lui, mai există şi o vina cvasi inevitabilă, de care fiinţa umană nu poate scăpa. „Doar un om de o naivitate extremă şi de o inconştienţă totală îşi poate imagina că el poate scăpa de păcat. Psihologia nu-şi poate permite o asemenea iluzie infantilă, el trebuie să se supună adevărului şi chiar să constate că inconştienţa nu este o scuză, ci unul din păcatele cele mai rele. Un tribunal omenesc îl poate elibera de orice sancţiune, dar natura căreia nu-i pasă dacă omul este conştient sau nu de vina lui, îşi ia revanşa într-un mod şi mai implacabil” (Jacobi). Vina reprezintă o şansă pentru descoperirea propriei realităţi, în vederea privirii în adâncul inimii şi a găsirii lui Dumnezeu în intimitatea noastră cea mai adâncă.

Datoria noastră rezidă în acceptarea propriei noastre umbre şi, în toată umilitatea, a propriei noastre vine. Căci pe calea umanizării noastre, omul nu scapă niciodatã de vină. Jung nu vrea nici să scuze vina dar nici să ne incite la ea. Dar el constată pur şi simplu că mereu aşa se întâmplă. Când fiinţa omenească face faţă greselii sale ea nu este deranjată din cauza ei pe calea conştientizării. Dar relaţia cu greseala cere din partea noastră un efort moral. A deveni conştient de gresealã cere, în acelaşi timp, să schimbăm ceva în noi şi să ne corectăm. „După cum se ştie, ceea ce subzistă în inconştient nu se modifică niciodată. Transformări psihologice se petrec doar în conştientizare. De aceea conştizarea greselii poate deveni cel mai mare stimulent moral… Fără greşeală, nu există din nefericire nici o maturizare spirituală şi nici o lărgire a orizontului nostru cultural” (Hartung). Experienţa propriei greşeli poate fi deci începutul unei schimbări interioare. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Sfântul Blaziu, episcop

Minunea Sfântului Blaziu vindecând un copil cu
un os de pește în gât (XVII),
 Giovanni Domenico Cerrini (Il Cavalier Perugino)

 

Sfântul Blaziu, episcop de Sebasta în Armenia, este un personaj în parte nesigur din punct de vedere istoric. Totuşi, el se bucură de o largă popularitate pentru un miracol ce i se atribuie, miracol ce a dat loc la cunoscuta ceremonie din ziua de 3 februarie. Într-adevăr, citim în „Passio” că, pe când era condus la locul de execuţie, o femeie şi-a făcut loc prin mulţimea de curioşi şi l-a depus la picioarele sfântului episcop pe fiul ei aproape mort din pricina unui os de peşte înfipt în gât. Sfântul Blaziu a pus mâinile pe capul copilului şi s-a recules în rugăciune. O clipă după aceasta, copilul era salvat. Acest episod i-a atras faima de taumaturg, îndeosebi în cazul bolilor de gât; faima a străbătut secolele, până în zilele noastre.

 

 

Datorită acestei tradiţii foarte răspândite, noul calendar a reţinut comemorarea sfântului Blaziu pentru ziua de 3 februarie, deşi, după cum am amintit, este vorba de un personaj discutabil din punct de vedere istoric. Sfântul Blaziu a fost episcop de Sebaste (Armenia), la începutul secolului al IV-lea, şi a avut de suferit în timpul persecuţiei lui Liciniu, colegul împăratului Constantin; poate fi considerat unul dintre ultimii martiri creştini din acea perioadă. Era prin anul 316. Sfântul Blaziu, urmând avertismentul evanghelic, a căutat să fugă din faţa prigonitorului, ascunzându-se într-o peşteră.

 

 

Legenda, ca de obicei, e plină de amănunte încântătoare, şi ni-l prezintă pe bătrânul episcop înconjurat de animalele pădurii, care îl vizitează, îi aduc mâncare şi aşteaptă să fie binecuvântate înainte de a se întoarce la culcuşurile lor. Dar nu rareori, în urma sălbăticiunilor umblă şi vânătorii. Aşa a fost descoperit şi sfântul Blaziu.

 

Trimişii lui Liciniu, căutând să adune fiare sălbatice pentru circul roman, dau de episcopul fugar; îl leagă ca pe un făcător de rele şi-l duc la închisoarea din oraş. Cu toate minunile pe care le săvârşeşte în mijlocul celor din închisoare, este adus în faţa judecăţii. Refuză cu hotărâre să-l tăgăduiască pe Cristos aducând jertfă idolilor şi, drept pedeapsă, trupul îi este brăzdat cu dinţii pieptenelui de scărmănat lână.

 

Cu trupul strivit, dar nu cu sufletul, neînfricatul martir a avut tăria să suporte şi alte chinuri, până când i s-a tăiat capul cu spada. (Sursa: http://www.arcb.ro).

Canto gregoriano