Prezentând episodul exorcistului străin de grupul apostolilor, evanghelia ne dă o învăţătură importantă. În toate timpurile, mulţi creştini au crezut că au monopolul asupra lui Cristos şi, în consecinţă, au riscat să fie intoleranţi. Prima datorie a celor care au autoritate este aceea de a nu opri să fie făcut binele. Binele, sub orice formă, nu este monopolul celui care are putere sau a creştinilor faţă de alţii. A face binele, a alunga diavoli este un drept şi o datorie care revine oricărui om. Isus şi Duhul sfânt sunt prezenţi oriunde se face binele şi deci şi în afara comunităţilor vizibile ale Bisericii.
În spatele protestului lui Ioan se vede clar egoismul de grup, frica de concurenţă, care adesea sunt mascate de credinţă, dar în realitate sunt cele mai radicale dezminţiri ale credinţei. Mulţi, prea mulţi susţinători încăpăţânaţi ai lui Dumnezeu, în realitate, se susţin pe ei înşişi sau interesele lor de grup.
În fragmentul precedent din evanghelie (Mc 9,33-37) pe care l-am ascultat duminica trecută, ucenicii se divizau între ei în numele propriului eu: voiau să ştie care este cel mai mare dintre ei. În fragmentul evanghelic de astăzi se despart de alţii în numele grupului din care fac parte. Propriul nume, individual sau colectiv, este principiu de divizare; numai „Numele” lui Isus este factor de unitate între toţi. Egoistul este victima invidiei, care este fiica egoismului şi mama orgoliului. Ea transformă viaţa într-un infern pentru că produce o suferinţă proporţională cu binele individuat, până la o suferinţă infinită în faţa Binelui infinit, Dumnezeu. De aceea Biblia ne învaţă: „Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului” (Înţ 2,24). Iubirea este dar, invidia este contrariul, este voinţa de a poseda totul, şi deci de a distruge viaţa tuturor.
Egoismul, invidia, orgoliul pot fi în formă personală ca şi în formă colectivă. Păcatul strămoşesc al unuia singur este a pune propriul eu în locul lui Dumnezeu, păcatul strămoşesc al grupului este a ne pune pe noi înşine (grupul) în locul lui Dumnezeu. Biserica nu este formată din cei care ne urmează pe noi, dar din cei care-l urmează pe Cristos, cu noi sau fără de noi.
Motivaţia adusă de Isus: „Nu-l opriţi, pentru că nu este nimeni care să facă o minune în numele meu şi imediat după aceea să poată vorbi rău despre mine” (v. 39), nu este oportunistă, ci vrea să-i facă pe ucenici să înţeleagă cât de ne la locul ei este atitudinea lor. El dă ca directivă comunităţii toleranţa şi mărinimia, şi vrea ca ucenicii săi să aibă un spirit deschis, care să se înalţe deasupra strâmtei mentalităţi de grup. Creştinul adevărat, care este fiul lui Dumnezeu, nu vede în ceilalţi nişte duşmani de combătut, ci nişte fraţi de primit şi de iubit.
Isus Cristos este prezent oriunde se face ceva bun, înăuntrul sau în afara Bisericii vizibile. Şi un pahar de apă dat unui sărman creştin, nu va rămâne fără recompensă. Această prezenţă a lui Cristos, chiar în afara Bisericii oficiale este pentru comunitatea creştină o chemare constantă: o chemare la slujire şi la disponibilitate faţă de toţi. Cristos ne cheamă pe toţi să ieşim cu curaj din situaţiile noastre de comoditate pentru a întâlni orice om, bun sau rău.
În timpul lui Isus erau mulţi învăţători de lege care cu greutatea autorităţii lor şi cu ameninţarea excomunicărilor lor (cf. In 9,22; 12,42) căutau să împiedice oamenii simpli să-l urmeze pe Isus. Scandalul, despre care vorbeşte evanghelia, este tot ceea ce împiedică pe cineva să-l urmeze pe Dumnezeu pentru a ajunge la mântuire. Pentru un om care derutează pe alţii de la credinţa în Cristos ar fi mai bine, conform cuvintele lui Isus, să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare. Decât să facă ca unul singur să-şi piardă credinţa, ar fi mai bine să mori. Această expresie face trimitere la cuvintele pronunţate de Isus în faţa lui Iuda: „Ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut” (Mc 14,21). Fraze de acest fel nu trebuie luate ca sentinţe de condamnare directă şi imediat, ci mai degrabă ca expresii care vor să ajute la a înţelege mai bine monstruozitatea faptei. Punând în practică aceste cuvinte ale lui Isus, comunitatea creştină nu intenţionează să le limiteze doar la copii, dar la toţi credincioşii comunităţii care erau ispitiţi să renunţe la credinţă. Totdeauna este un lucru extrem de grav a pune în pericol sau a distruge credinţa în inima celor simpli.
Acea serie de maxime care privesc membrele trupului devenite ocazie de cădere morală, arată cât este de radicală cererea lui Isus din punct de vedere etic. Pentru el argumentul mântuirii este aşa de grav, încât trebuie făcut orice efort pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 13,24). Când este în joc mântuirea noastră veşnică, nu ne putem mulţumi cu jumătăţi de măsură.
„Focul care nu se stinge” şi „viermele care nu moare” (v. 48) sunt două moduri de a spune care fac trimitere la Vechiul Testament (Is 66,24). În textul din Isaia se vorbeşte despre oamenii judecaţi de Dumnezeu, ale căror cadavre erau aruncate claie peste grămadă în valea Hinnon, situată la sud-vest de Ierusalim, lăsate acolo fără să fie înmormântate, paradă putrezirii (imaginea viermelui) şi focului care le distruge. De la numele văii Hinnon (în ebraică ge-Hinnon) provine cuvântul Gheenă. Aceasta era groapa de gunoi a Ierusalimului.
„A nu intra în viaţă”, „a nu intra în împărăţia lui Dumnezeu” înseamnă falimentul scopului ultim al vieţii, a nu intra în viaţa veşnică a lui Dumnezeu: este falimentul total al existenţei, înseamnă a deveni „gunoi” de aruncat la groapă pentru a fi ars, întrucât este inutil, deranjant şi cu miros urât.
Aici este o invitaţie insistentă de a descoperi absoluta importanţă a urmării lui Isus pentru a nu pierde în mod iremediabil darul vieţii prezente şi viitoare. (pr. Lino Pedron; trad. pr. Isidor Chinez).
