Moştenitor spiritual al Sfântului Francisc de Assisi, Padre Pio din Pietrelcina a fost primul preot care a purtat întipărite în trup semnele răstignirii. Deja cunoscut lumii ca „Fratele stigmatizat", Padre Pio, căruia Domnul îi dăduse carisme deosebite, s-a străduit cu toate puterile pentru mântuirea sufletelor. Numeroasele mărturii directe ale „sfinţeniei" Fratelui, ajung până în zilele noastre, însoţite de sentimente de recunoştinţă. Mijlocirea lui providenţială la Dumnezeu a fost pentru mulţi oameni cauză de vindecare a trupului şi de renaştere în Duh.
Padre Pio din Pietrelcina, numit Francisc Forgione înainte de intrarea în mănăstire, s-a născut în Pietrelcina, la 25 mai 1887. A venit pe lume în casa unor oameni săraci în care tatăl, Grazio Forgione, şi mama, Maria Giuseppa di Nunzio, primiseră deja alţi copii. Încă de la o vârstă fragedă Francisc experimenta în sine dorinţa de a se consacra total lui Dumnezeu şi această dorinţă îl deosebea de ceilalţi copii de vârsta lui. Această „diferenţă" a fost observată de părinţii săi şi de prietenii săi. Povestea mama, Peppa, - „nu făcea nici o greşeală, nu era capricios, asculta mereu de mine şi de tatăl lui, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară se ducea la biserică să îi viziteze pe Isus şi pe Sfânta Fecioară. În timpul zilei nu ieşea niciodată cu tovarăşii. Uneori îi spuneam: Franci, ieşi puţin să te joci. El refuza spunând: nu vreau să merg pentru că ei înjură".
Din jurnalul părintelui Augustin da San Marco in Lamis, care a fost unul dintre directorii spirituali ai Părintelui Pio, aflăm că Padre Pio, încă din 1892, când avea doar cinci ani, trăia deja propriile lui experienţe carismatice. Extaze şi apariţii erau atât de frecvente încât copilul le considera absolut normale.
Cu trecerea timpului s-a putut realiza ceea ce Francisc visa cel mai mult: să îşi consacre viaţa Domnului. La 6 ianuarie 1903, la şaisprezece ani, a devenit cleric în Ordinul Capucinilor şi a fost sfinţit preot în Domul din Bnevento, la 10 august 1910. Aşa a început viaţa lui preoţească pe care, din cauza stării precare a sănătăţii, o va desfăşura mai întâi în diferite convente din Benevento, unde fratele Pio a fost trimis de superiorii săi pentru a-i favoriza vindecarea. Apoi, începând din 4 septembrie 1916, în conventul San Giovanni Rotondo, pe Gargano, unde, cu excepţia unor puţine şi scurte întreruperi, a rămas până la 23 septembrie 1968, ziua naşterii lui pentru cer.
În această perioadă lungă, când evenimente de o deosebită importanţă nu modificau liniştea conventului, Padre Pio îşi începea ziua trezindu-se foarte devreme, cu mult înaintea zorilor, începând cu rugăciunea de pregătire pentru Sfânta Liturghie. Apoi cobora în biserică pentru celebrarea Euharistiei căreia îi urmau îndelungata mulţumire şi rugăciunea pe genuflexor în faţa lui Isus din Sfântul Sacrament. În sfârşit, numeroasele ore de spovezi.
Unul dintre evenimentele care au marcat profund viaţa Părintelui a fost cel din dimineaţa de 20 septembrie 1918 când, rugându-se în faţa Crucifixului din corul vechii bisericuţe, a primit darul stigmatelor, vizibile, care au rămas deschise, proaspete şi sângerânde, timp de jumatate de secol. Acest fenomen extraordinar a catalizat asupra Părintelui Pio atenţia medicilor, a cercetătorilor, a ziariştilor, dar mai ales a oamenilor obişnuiţi care, în decursul a câteva decenii au trecut prin San Giovanni Rotondo pentru a-l întâlni pe „sfântul" frate.
Într-o scrisoare adresată Părintelui Benedict, datată la 22 octombrie 1918, însuşi Padre Pio povesteşte despre „răstignirea" lui: „Ce să vă spun despre ceea ce mă întrebaţi cum s-a întâmplat răstignirea mea? Dumnezeul meu, ce confuzie şi ce umilire simt trebuind să manifest ceea ce Tu ai făcut în această meschină creatură a ta! Eram în dimineaţa zilei de 20 a lunii trecute (septembrie) în cor, după celebrarea Sfintei Liturghii, când am fost surprins de odihnă, asemenea unui dulce somn. Toate simţurile interne şi externe, precum şi facultăţile sufletului se aflau într-o linişte de nedescris. În aceasta stare s-a făcut o linişte totală în jurul meu şi în mine; a intrat imediat o mare pace şi abandon totalei lipsiri de toate. Şi în timp ce toate acestea se făceau am văzut în faţa mea un personaj misterios, asemănător cu cel pe care l-am văzut în seara zilei de 5 august, care se deosebea de acela doar prin faptul că acesta avea mâinile şi picioarele şi coasta din care ieşea sânge. Vederea lui m-a înspăimântat; ce simţeam în acel moment în mine nu aş putea să vă spun. Simţeam că mor şi aş fi murit dacă Domnul nu ar fi intervenit să îmi susţină inima, care simţeam că îmi iese din piept. Vederea personajului a dispărut şi eu am constatat că mâinile, picioarele şi coasta erau găurite şi că ieşea sânge din ele. Imaginaţi-vă sfâşierea pe care am experimentat-o atunci şi pe care continui să o experimentez aproape în fiecare zi. Rana din inimă lasă asiduu să iasă sânge, mai ales de joi seara până sâmbătă. Părinte al meu, mor de durere datorită sfâşierii şi a confuziei pe care o provoacă în adâncul sufletului meu. Mă tem că voi muri de atâta pierdere de sânge dacă Domnul nu ascultă gemetele sărmanei mele inimi şi nu îmi retrage această operaţie...".
Timp de mulţi ani, deci, din toate părţile lumii credincioşii s-au dus la acest preot stigmatizat, pentru a obţine puternica lui mijlocire la Dumnezeu. Cincizeci de ani trăiţi în rugăciune, în umilinţă, în suferinţă şi în jertfă în care, pentru a pune în practică iubirea sa, Padre Pio a realizat două iniţiative în două direcţii: una verticală, spre Dumnezeu, prin înfiinţarea „Grupurilor de rugăciune", cealaltă orizontală, spre fraţi, prin construirea unui spital modern: „Casa de Uşurare a Suferinţei".
În luna septembrie a anului 1968 mii de devoţi şi fii spirituali ai Părintelui s-au adunat în San Giovanni Rotodno pentru a comemora împreună a 50-a aniversare a stigmatelor şi a celebra a patra întâlnire internaţională a Grupurilor de Rugăciune. Nimeni nu şi-ar fi imaginat însă că la orele 2.30 din ziua de 23 septembrie 1968 se va termina viaţa pământească a Părintelui Pio din Pietrelcina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu