XXV (B): Ei însă nu înţelegeau aceste cuvinte

Evanghelia: Marcu 9,30-37:

În acel timp, ³⁰ Isus străbătea Galileea împreună cu ucenicii săi şi nu voia să afle nimeni, ³¹ căci dorea să-i instruiască pe ucenicii săi. El le spunea: "Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi ei îl vor ucide, dar la trei zile după moartea lui va învia". ³² Însă ucenicii n-au înţeles aceste cuvinte şi le era frică să-l întrebe. ³³ Ei au sosit la Cafarnaum şi, ajunşi acasă, Isus i-a întrebat: "Despre ce aţi discutat pe drum?" ³⁴ Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii, voind să ştie care dintre ei era cel mai mare. ³⁵ După ce s-a aşezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: "Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor". ³⁶ Luând atunci un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându-l în braţe, le-a spus: ³⁷ "Cine primeşte în numele meu un copil ca acesta, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe cel care m-a trimis".


„Isus străbătea Galileea împreună cu ucenicii săi”. Aceste cuvinte din evanghelia lui Marcu ne introduc în călătoria pe care Isus o face din Galileea la Ierusalim; o călătorie pe care evanghelistul o va aminti deseori în capitolele următoare. Nu este vorba despre un drum doar spaţial. Călătoria pe care o face Isus împreună cu ucenicii săi este simbolul drumului vieţii, al itinerariului propriei creşteri spirituale, ca şi al drumului pe care în fiecare an liturgic suntem chemaţi să-l facem cu Domnul, duminică de duminică.

 

Scena care ne este prezentată de evanghelie este simplă: Isus ia cu sine ucenicii şi „merge înaintea lor” – în felul păstorului care-şi conduce turma – îndreptându-se spre Ierusalim. Am putea vedea în această imagine evanghelică pe creştinii care se adună în fiecare duminică în jurul Învăţătorului şi Păstorului lor. De-a lungul străzii, ca de obicei, Isus vorbeşte cu ucenicii. Dar de această dată nu apare înainte de toate ca învăţător, cât mai ales ca prietenul care-şi deschide inima prietenilor celor mai apropiaţi. Isus, care nu este un erou rece şi solitar, simte nevoia de a destăinui ucenicilor săi gândurile cele mai secrete care agitau în acel moment inima sa. Şi le spune: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi ei îl vor ucide”. Este pentru a doua oară că le vorbeşte despre aceasta. Când le-a spus prima dată, Petru, care a încercat să-l abată pe Isus din drumul său, a fost certat cu asprime. Isus simte nevoia de a se destăinui din nou. Evident este apăsat de o mare nelinişte. Aceeaşi pe care o va simţi în grădina din Ghetsemani şi care-l va face să asude sânge. Totuşi, încă o dată, în ciuda familiarităţii care se crease între ei, nici unul din ucenici nu înţelege inima şi gândurile lui Isus. Şi totuşi nu era greu să-şi amintească unele fragmente din Scriptură în care viaţa celui drept este descrisă plină de încercări.

 

Cartea Înţelepciunii – în prima lectură – relatează exact despre o conspiraţie pe care o ţes oamenii cei răi şi puternici, cu dezinvoltură şi siguranţă, împotriva celui drept: „Să-i întindem o cursă celui drept, fiindcă ne stingereşte şi se împotriveşte faptelor noastre; ne învinuieşte că încălcăm Legea lui Dumnezeu şi ne învinovăţeşte că stricăm datinile părinteşti... Să-l osândim la o moarte ruşinoasă, căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el” (Înţelepciunii 2,17-20). Poate ucenicii şi-au amintit aceste cuvinte doar la capătul călătoriei, la Ierusalim, când aceste cuvinte s-au împlinit pe cruce aproape literă cu literă. Acum, nimeni nu înţelege. Şi totuşi, cuvintele sunt dramatic de clare.

Dar de ce ucenicii nu le înţeleg? Răspunsul este simplu: pentru că inima lor şi mintea lor sunt departe de inima şi mintea Învăţătorului; neliniştile lor sunt altele decât cele ale lui Isus. Cum pot să înţeleagă stând atât de departe? Isus este neliniştit din cauza morţii sale, în timp ce ei sunt preocupaţi de locul pe care să-l ocupe primul dintre ei.

Ceea ce urmează în relatarea evanghelică este într-adevăr dezarmant. Evanghelistul ne face să presupunem că Isus, în timpul călătoriei, a mers mereu înaintea grupului de ucenici, care, rămaşi în urmă, fără să ţină cont de cuvintele dramatice ale Învăţătorului, au început să discute cine dintre ei avea să ocupe primul loc. Ajunşi în casă la Cafarnaum, Isus îi întreabă ce-au discutat pe drum. Dar „ei tăceau”, notează evanghelistul. La urma urmei arătau măcar un pic de ruşine faţă de ceea ce discutaseră. Era bine. Ruşinea este primul pas pe calea convertirii; ea se naşte atunci când se recunoaşte distanţa de Isus şi de evanghelie. Păcatul este distanţă de Isus, înainte de a fi un gest rău în sine. Şi dacă ruşinea din cauza acestei distanţe nu există, trebuie să ne îngrijorăm. Când nu mai există ruşine faţă de propriul păcat, când se toceşte conştiinţa răului făcut, când păcatul nu mai cântăreşte deloc, ne excludem de fapt din sfera iertării. Adevărata dramă a vieţii noastre este atunci când nu este nimeni care să ne întrebe, care să ne interpeleze, aşa cum a făcut Isus cu ucenicii: „Despre ce aţi discutat pe drum?” Vom rămâne prizonieri în noi înşine şi în certitudinile noastre miserabile.

Duminica este ziua iertării, pentru că putem să ne apropiem de Domnul care ne vorbeşte, care ne interpelează, care ne permite să devenim conştienţi de sărăcia şi de păcatul nostru. Scrie evanghelistul: „După ce s-a aşezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece” şi începe să le explice încă o dată evanghelia şi să corecteze suceala inimii lor şi a atitudinilor lor. Este o scenă emblematică pentru comunitatea creştină; am putea spune că este ca o icoană a ei. Fiecare dintre noi, fiecare comunitate creştină trebuie să se adune frecvent în jurul evangheliei pentru a asculta învăţătura Domnului, pentru a se hrăni din pâinea coborâtă din cer, pentru a corecta propriul comportament, pentru a umple inima şi mintea de sentimentele şi de gândurile Domnului.

Isus, privind cu speranţă acel mic grup de ucenici, a început să vorbească dărâmând complet concepţiile lor: „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor”. Şi lui Iacob şi lui Ioan le va răspunde în acelaşi fel: „Cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie slujitorul tuturor” (Mc 10,43-44).

Isus pare că nu contestă căutarea primului loc din partea ucenicilor. Însă răstoarnă concepţia: este primul cel care serveşte, nu cel care comandă. Şi pentru ca să înţeleagă bine ceea ce vrea să spună, ia un copil, îl îmbrăţişează şi îl pune în mijlocul grupului ucenicilor; este un centru nu numai fizic, dar şi de atenţie, de preocupare, de inimă. Acel copil – vrea să le spună Domnul – trebuie să stea în centrul preocupărilor comunităţii creştine. Şi explică motivul: „Cine primeşte în numele meu un copil ca acesta pe mine mă primeşte”. Afirmaţia este răvăşitoare: în cei mici, în cei lipsiţi de apărare, în cei slabi, în cei sărmani, în cei bolnavi, în cei pe care societatea îi refuză sau îi îndepărtează, este prezent Isus, ba chiar Tatăl. (Mons. Vincenzo Paglia; trad. pr. Isidor Chinez).