Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea de la Liturghia celebrată la Centrul Waterfront Beirut

Liturghia celebrată la Centrul Waterfront Beirut

Dragi fraţi şi surori,

“Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 1,3). Binecuvântat să fie Dumnezeu în această zi, când am bucuria de a fi aici împreună cu voi, în Liban, încredinţând Episcopilor regiunii Exortaţia mea apostolică post-sinodală “Ecclesia in Medio Oriente”! Aduc mulţumiri calde Preafericirii Sale Bechara Boutros Rai pentru salutul amabil. Îi salut şi pe ceilalţi Patriarhi ai Bisericilor Răsăritene, pe Episcopii latini ai regiunilor învecinate şi pe Cardinalii şi Episcopii care au venit din alte ţări. Vă salut pe toţi cu mare afecţiune, dragi fraţi şi surori din Liban şi din acest iubit ţinut al Orientului Mijlociu, în timp ce vă alăturaţi Succesorului lui Petru în celebrarea lui Isus Cristos răstignit, mort şi înviat. Saluturile mele respectuoase merg şi spre preşedintele Republicii, spre autorităţile libaneze şi spre liderii şi adepţii celorlalte tradiţii religioase care au ales să fie aici în această dimineaţă.

În această duminică, în care Evanghelia ne întreabă despre adevărata identitate a lui Isus, ne vedem duşi alături de discipoli pe drumul care duce spre satele din Cezareea lui Filip. Isus îi întreabă: “Voi cine spuneţi că sunt Eu?” (Marcu 8,29). Momentul pe care l-a ales ca să pună această întrebare nu este nesemnificativ. Isus se confrunta cu un moment de cotitură în viaţa Sa. Mergea spre Ierusalim, spre locul unde urmau să aibă loc evenimentele centrale ale mântuirii noastre: răstignirea şi învierea Sa. Şi tot în Ierusalim, după aceste evenimente, avea să se nască Biserica. Tocmai în acest moment decisiv, Isus îi întreabă mai întâi pe discipolii Săi: “Cine spun oamenii că sunt Eu?” (Marcu 8,27). Ei dau răspunsuri diferite: Ioan Botezătorul, Ilie, unul dintre profeţi! Astăzi, după trecerea secolelor, cei care îl întâlnesc pe Isus în drumul lor dau propriile răspunsuri. Acestea sunt abordări care pot fi de ajutor în găsirea căii spre adevăr. Dar în timp ce nu sunt neapărat false, ele rămân insuficiente, pentru că nu merg la inima identităţii lui Isus. Doar cei care sunt dispuşi să îl urmeze pe drumul Său, să trăiască în prietenie cu El şi în comuniunea discipolilor Săi, pot să cunoască cu adevărat cine este El. În cele din urmă, Petru, care a stat alături de Isus ceva vreme, dă răspunsul: “Tu eşti Cristosul!” (Marcu 8,29). Este răspunsul corect, desigur, dar tot nu este îndeajuns, din moment ce Isus simte nevoia să îl clarifice. El înţelege că oamenii ar putea folosi acest răspuns pentru a-şi promova propriile planuri, care diferă de ale Lui, pentru a trezi speranţe pământeşti false privitoare la El. Dar El nu doreşte să se lase îngrădit în atributele salvatorului uman pe care îl aşteptau mulţi.

  

Spunându-le discipolilor Săi că trebuie să sufere şi să fie omorât, după care va învia, Isus doreşte să îi facă să înţeleagă adevărata Sa identitate. El este un Mesia care suferă, un Mesia care slujeşte şi nu un salvator politic triumfător. El este Slujitorul care se supune voinţei Tatălui Său, chiar până la a-şi da viaţa. Acestea fuseseră deja prezise de profetul Isaia în prima lectură ascultată astăzi. Isus contrazice astfel aşteptările multora. Ceea ce spune este şocant şi tulburător. Putem să înţelegem astfel reacţia lui Petru care îl dojeneşte, refuzând să accepte că Învăţătorul Său va suferi şi va muri! Isus este aspru cu Petru; îl face să înţeleagă că oricine doreşte să fie discipolul Său trebuie să devină un slujitor, aşa după cum El a devenit Slujitor.

Urmarea lui Isus înseamnă a ne lua crucea şi a merge pe urmele paşilor Săi, pe calea dificilă care duce nu la puterea sau la gloria pământească ci, dacă este necesar, la abandonarea sinelui, la pierderea propriei vieţi pentru Cristos şi pentru Evanghelie, tocmai pentru a o salva. Suntem asiguraţi că aceasta este calea spre înviere, spre viaţa adevărată şi definitivă cu Dumnezeu. Pentru a merge pe urmele lui Isus Cristos, care s-a făcut pe Sine Slujitorul tuturor, este nevoie să ne apropiem tot mai mult de El, să îi ascultăm cu atenţie cuvintele şi să ne inspirăm din ele în tot ceea ce facem. Proclamând Anul Credinţei, care va începe la 11 octombrie, doresc ca fiecare dintre credincioşi să îşi înnoiască angajamentul de a merge pe acest drum al convertirii sincere. De-a lungul acestui An vă încurajez deci să reflectaţi mai profund la credinţă, să v-o însuşiţi mai conştient şi să creşteţi în fidelitatea faţă de Isus Cristos şi faţă de Evanghelia Sa.

Fraţilor şi surorilor, calea pe care Isus doreşte să ne călăuzească este o cale a speranţei pentru toţi. Gloria lui Isus a fost revelată în chiar momentul în care, în umanitatea Sa, El părea mai slab, în special prin întrupare şi apoi pe Cruce. Astfel ne arată Dumnezeu iubirea Sa; El devine slujitorul nostru şi ni se dăruieşte. Nu este acesta un mister uimitor, uneori dificil de acceptat? Apostolul Petru însuşi a ajuns să îl înţeleagă abia mai târziu.

În a doua lectură de astăzi, Sfântul Iacob ne spune în ce măsură umblarea noastră pe urmele lui Isus, dacă dorim să fie autentică, necesită acţiuni concrete. “Eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele” (Iacob 2,18). Este o sarcină imperativă a Bisericii de a sluji, şi a creştinilor de a fi adevăraţi slujitori după chipul lui Isus. Slujirea este un element fundamental al identităţii urmaşilor lui Cristos (cf. Ioan 13,15-17). Vocaţia Bisericii şi a fiecărui creştin este de a-i sluji pe ceilalţi, aşa după cum a făcut însuşi Domnul, în mod liber şi imparţial. Drept urmare, într-o lume în care violenţa lasă mereu urme cumplite de moarte şi distrugere, a sluji dreptatea şi pacea este urgent şi necesar, pentru a zidi o societate fraternă, pentru a zidi comuniunea! Dragi fraţi şi surori, mă rog în particular ca Domnul să dea acestei regiuni a Orientului Mijlociu slujitori ai păcii şi ai reconcilierii, pentru ca toţi oamenii să poată să trăiască în pace şi în demnitate. Aceasta este o mărturie esenţială pe care creştinii trebuie să o aducă aici, în cooperare cu toţi oamenii de bunăvoinţă. Apelez la voi toţi să fiţi făcători de pace, oriunde v-aţi afla.

Slujirea trebuie să fie şi în centrul vieţii comunităţii creştine. Fiecare îndatorire, fiecare poziţie cu responsabilitate din Biserică este înainte de toate şi în primul rând o slujire adusă lui Dumnezeu şi fraţilor şi surorilor noastre. Acesta este spiritul care trebuie să îi caracterizeze pe botezaţi între ei şi să îşi găsească o exprimare specială în angajamentul efectiv de slujire a săracilor, a marginalizaţilor şi a celor care suferă, pentru păzirea demnităţii inalienabile a fiecărei persoane.

Dragi fraţi şi surori care suferiţi fizic sau spiritual, suferinţele voastre nu sunt în zadar! Cristos Slujitorul doreşte să fie aproape de cei care suferă. El este mereu aproape de voi. Fie ca pe drumul vostru să găsiţi mereu fraţi şi surori care să fie semne concrete ale prezenţei Sale de iubire care nu uită niciodată de voi! Rămâneţi mereu în speranţă datorită lui Cristos! Şi fie ca voi toţi, fraţii şi surorile mele care aţi venit să luaţi parte la această celebrare, să vă străduiţi să vă conformaţi mai mult după Domnul Isus, care a devenit Slujitorul tuturor pentru viaţa lumii. Dumnezeu să binecuvânteze Libanul; să binecuvânteze toţi oamenii acestei iubite regiuni a Orientului Mijlociu şi să vă dea darul păcii Sale. Amin. (Traducător: Oana şi Radu Capan; http://www.magisteriu.ro).