Am fost la cursuri de exerciţii spirituale



PS Florentin Crihălmeanu -

episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la Casa de Reculegere Traian (NT)
(foto: pr. Borta Stefan)



Am fost la cursuri de exerciţii spirituale (seria a III-a - 17-21 septembrie 2012) la Casa de Reculegere Traian (NT). A fost predicator: PS Florentin Crihălmeanu - ep. de Cluj-Gherla. Tema a fost Lc 24,13-35: Isus înviat apare discipolilor de la Emaus.

Cu ajutorul Sfintei Scripturi, meditând asupra modului în care Isus a procedat cu ucenicii Săi atunci când aceştia au crezut că au pierdut scopul vieţii, idealurile şi aşteptările lor. Pentru a înţelege şi interpreta corect această frază vă invit să o citim în cadrul fragmentului evanghelic de la Luca 24,13-35, cu cei doi ucenici ai lui Isus în drum spre Emmaus. Ei parcurg agale drumul de la Ierusalim spre Emmaus, discutând despre cele întâmplate în zilele precedente. Un străin se apropie pe cale şi, după ce îi ascultă, parcurge împreună cu ei un drum. E un drum spiritual care schimbă cursul vieţii lor şi le oferă o nouă speranţă ce va lumina calea întregului lor pelerinaj pământesc. După acest drum cu Isus, cei doi se întorc în grabă imediat la Ierusalim, cu suflete arzânde, pline de bucuria speranţei, pentru a regăsi bucuria comuniunii şi a mărturisi celorlalţi că l-au văzut pe Domnul înviat.

Vom parcurge şi noi acest drum cu Isus şi ucenicii săi, lăsându-ne pătrunşi de lumina Cuvântului Scripturii în trei momente:

1. să reînnoim memoria noastră,
2. să redescoperim identitatea noastră creştină
3. să înţelegem mai bine care este misiunea noastră actuală în cadrul Bisericii Catolice.

Astfel, vom putea deveni şi noi martori ai speranţei învierii în lume şi vom putea motiva şi alte persoane să descopere bucuria întoarcerii spre Ierusalimul ceresc.

 

1. Ascultarea Cuvântului reactivează memoria

"Nu trebuia, oare, ca Cristos să pătimească acestea şi să intre în slava sa?" (Lc 24,26).

A treia zi după răstignirea lui Isus, într-o zi de duminică (cf. Lc 24,1.13), doi călători se întorc de la Ierusalim şi se îndreaptă spre un sat aflat la circa două ore de mers distanţă. Cei doi făceau parte din grupul celor 70 de ucenici care au însoţit pe Domnul şi pe apostoli.

Textul precizează doar numele unuia dintre ei Cleopa. Celălalt ar putea să fie Luca (autorul textului evanghelic) sau Simon (nu Petru, ci unul dintre cei 70 - sfântul Chiril din Alexandria) sau Ammaus (după unele manuscrise - sfântul Ambrozie) sau tocmai pentru că nu poartă un nume, ar putea fi oricare dintre noi, cei care purtăm prin Botez numele de creştini, ucenici ai Domnului.

Se spune că cei doi erau în drum spre un sat numit Emaus. Localizarea acestui sat rămâne şi astăzi încă mult controversată (Amwas, El Qubeibeh, Beit Misseh, Abu Gosh). Faptul acesta ne poate oferi de asemenea o semnificaţie spirituală, căci oriunde în lume creştinii, ne aflăm şi astăzi în călătorie, în pelerinaj, iar Isus este alături de noi pentru a ne arăta calea spre Ierusalimul ceresc, astfel redescoperim prezenţa Sa spirituală, în viaţa noastră astăzi şi în comunitatea noastră creştină.

Cei doi coboară de la Ierusalim abătuţi, trişti, deznădăjduiţi şi descurajaţi. Un drum pe care îl parcurg agale, întrebându-se şi discutând despre întâmplările triste ale ultimelor zile: patimile şi moartea prin răstignire a Maestrului lor, Isus. Deşi totul pare că s-a încheiat, sufletele lor nu sunt încă împăcate cu acest gând al morţii, care a rămas adânc întipărit în «ochii minţii lor». Sunt atât de pătrunşi de propriile convingeri şi de propriile probleme, încât nici nu observă cum pe drum li s-a alăturat un alt drumeţ. E chiar Maestrul lor, Isus, ne spune autorul Evangheliei, dar pentru ei, e încă un străin. Nu-l pot recunoaşte pentru că «ochii lor erau ţinuţi» (Lc 24,16).

Paradoxal, Isus este alături de ucenicii Săi chiar şi atunci când aceştia întorc spatele Ierusalimului, oraşul suferinţei şi morţii. Isus este alături de ei chiar şi acum când ei îl văd, dar nu îl recunosc. Pare că se lasă condus de ei pe acest drum dar, de fapt, El este Cel care îi conduce pe un nou itinerar spiritual. «Căci cel care acceptă să devină însoţitorul lor pe cale, s-a făcut pentru ei Calea», spune Sf. Augustin (cf. Discursuri 236A).

Străinul intră în vorbă cu ei, dorind să afle mai multe amănunte despre problema pe care o discutau. Ei se opresc uimiţi şi întristaţi şi încep să-i explice, că acela în care crezuseră, Isus Nazarineanul, proorocul cel puternic în faptă şi cuvânt, fusese osândit la moarte şi răstignit, de către arhierei şi mai-marii poporului (cf. Lc 24,19-20). Apoi, exprimă şi dorinţa, speranţa lor neîmplinită: "Nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel" (cf. Lc 24,21).

"O ucenicilor, - li se adresează retoric sfântul Augustin (cf. Discursuri 235) - aţi nădăjduit, deci acum nu mai nădăjduiţi. Iată, Cristos e viu, dar în voi a murit speranţa. Într-adevăr Cristos e viu, dar acest Cristos viu găseşte sufletele ucenicilor moarte".

Aceasta este, de fapt, problema celor doi ucenici: în sufletele lor e moartă speranţa. Lipseşte aspectul fundamental, care motiva încrederea lor în Cristos, precum şi misiunea primită de la El. De aceea, vor să fugă, să se desprindă, de un trecut pe care nu îl înţeleg şi vor să-l şteargă din memoria lor.

Sunt atât de fixaţi pe propriile opinii şi idealuri, încât rămân dominaţi de imaginea trecutului, a morţii. Nu pot accepta nici vestea şi nici semnele învierii. Nu mai contează acum nici mormântul gol, nici mărturia apostolilor sau a femeilor mironosiţe, nici vestea îngerească, toate sunt pentru ei poveşti. Pe El nimeni nu L-a mai văzut viu, ca urmare înseamnă că totul s-a încheiat. Poate dacă ei L-ar fi văzut cu ochii lor ar fi crezut.

Neîncrederea lor, provine din neglijarea şi uitarea cuvântului Scripturilor, iar lipsa credinţei, aduce moartea speranţei în sufletele lor. Ca urmare ei caută acum alte orizonturi de credinţă, pur umane: se întorc la casele lor, la familiile lor, la munca lor de mai înainte de a fi fost ucenici ai Domnului.

Gândesc şi judecă totul doar la nivel uman.

"Şi-au pierdut credinţa şi speranţa: chiar mergând alături de un om viu ei erau cei morţi. Mergeau morţi, însoţiţi de Viaţa însăşi!", explică sfântul Augustin (cf. Discursuri 235).

Cum procedează Isus? Străinul mai întâi îi ascultă cu răbdare, cu înţelegere, dar şi cu întristare. Apoi le cere să se desprindă de judecata pur umană, să-şi reamintească cuvintele Scripturii şi să creadă în ele. Să treacă dincolo de aparenţe, să aibă curajul să spere dincolo de ceea ce văd sau aud şi să creadă cuvântul Scripturilor. Pe plan spiritual, le cere să-şi deschidă inimile, să rememoreze Cuvântul şi astfel să trezească speranţa adormită din sufletele lor.

Altfel spus, îi învaţă să citească tocmai acele întâmplări şi fapte care îi întristează, îi tulbură, îi scandalizează, la lumina credinţei, cu perseverenţa speranţei. Această moarte la opiniile proprii este cheia învierii credinţei la un alt nivel spiritual. Aceasta însă presupune un itinerar de convertire, de schimbare a mentalităţii.

Oare nu chiar realitatea morţii lui Cristos este condiţia esenţială a învierii Lui? Oare nu chiar ceea ce părea un final, o încheiere, un faliment total, este de fapt condiţia necesară unui nou început? Oare nu aşa trebuia să se întâmple? «Nu trebuia, oare ca Cristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?» (cf. Lc 24,26).

Astfel, Isus îi ajută să înţeleagă că dincolo de priceperea şi calculele raţiunii umane, există un alt plan care este mai presus de acestea. Este Planul divin ce nu poate fi înţeles decât dacă e citit cu «ochii sufletului» larg deschişi, la lumina încrederii în Cuvântul Scripturii, cu puterea speranţei şi forţa iubirii.

Împotriva concepţiilor lumeşti care aşteaptă mereu schimbări spectaculoase ale societăţii exterioare, Isus arată că pentru a schimba lumea trebuie pornit de la schimbarea interioară a gândului (meta-noeo) nostru, schimbarea «lumii noastre» interioare, a propriei scări de valori (cf. Spe salvi, n.4).

(Aplicaţie spirituală)

Oare obstacolul credinţei nu se află adeseori chiar în noi, în sufletele noastre?

De câte ori cuvântul Scripturii pe care-l ascultăm şi cu care ne rugăm, trece pe lângă noi, nu ne atinge sufletele, nu ne schimbă viaţa de credinţă?

Criza actuală a credinţei, spunea Papa Benedict al XVI-lea, este de fapt o criză a speranţei care trebuie să motiveze credinţa noastră (cf. Spe salvi, n.17).

Să ne propunem să primim Cuvântul divin cu inimile larg deschise, pentru ca să poată pătrunde şi să poată reaprinde speranţa în sufletele noastre. Cuvântul Scripturii trebuie să ne reamintească Planul divin de mântuire pe care Domnul îl are cu fiecare dintre noi şi să ne dea un nou elan pe calea învierii speranţei în sufletele noastre.

2. Celebrarea misterului dezvăluie prezenţa, confirmă identitatea

«Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le dădea lor» (Lc 24,30).

Pe drum, inimile ucenicilor vibrează la auzul Cuvântului-Viaţă şi «focul Iubirii» se reaprinde în sufletele lor. Simt parcă o legătură nevăzută ce îi atrage spre acest Necunoscut. Străinul-Învăţător se face că merge mai departe, dar de fapt, vrea doar ca ei să conştientizeze această legătura ce s-a restabilit prin forţa cuvântului primit. Chiar dacă ochii fizici încă nu l-au recunoscut, sufletele lor l-au recunoscut şi doresc să rămână în prezenţa Lui. Dorinţa inimii se exprimă în cuvinte: «Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua» (Lc 24,29). Cuvântul a reactivat memoria, iar memoria reînvie dorinţa prezenţei în sufletele lor.

Acum, Isus îi conduce mai departe, de pe drum, înăuntrul casei. Pe plan spiritual este calea de la Cuvântul Scripturii spre Misterul revelaţiei, prezenţei Sale. Cuvântul ascultat aprinde sufletele fără a dezvălui prezenţa, acum însă a sosit ceasul în care El va celebra Misterul cuvântului care devine prezenţă reală. Isus reînnoieşte semnul prin excelenţă, gestul Cinei de taină, menit să rămână «izvor şi culme» (fons et culmen - LG 14) a harului prezenţei Sale pe pământ, chiar şi după Învierea şi Înălţarea sa la ceruri.

Textul Evangheliei spune «...luând El pâinea, a binecuvântat şi frângând, le-o dădea lor» (cf. Lc 24,30). Imperfectul «o dădea» lor, subliniază faptul că este vorba de o acţiune începută în trecut, dar care continuă şi în prezent. Este acţiunea de dăruire, de oferire a lui Isus începută la Cina cea de taină, dar care continuă şi astăzi pe masa sfintelor altare.

Este momentul culminant şi cel mai important al fragmentului. Isus ia pâinea, binecuvântează, frânge şi, în timp ce le dădea, ochii lor se deschid, îl recunosc, dar El se face nevăzut, dispare văzului lor. Cu alte cuvinte în timp ce El oferă pâinea frântă ucenicilor, gestul (oferirii) începe, dar nu se mai încheie. Pentru că acest gest va continua prin ei, cu ei şi în ei.

În momentul în care Cuvântul consacrator a fost pronunţat şi ucenicii primesc pâinea devenită Trup, Trupul fizic dispare.

Paradoxal, ochii se deschid în faţa absenţei...Este o absenţă plină de prezenţa reală, dar sub o altă formă.

Ucenicii au o revelaţie fulgerătoare, prin care înţeleg că de acum înainte, chiar dacă nu-L vor mai putea percepe fizic alături de ei, El va rămâne prezent spiritual în sufletele lor. Isus nu mai este cu ei, pentru că acum este în ei. De-acum înainte misterul prezenţei Sale a pătruns în sufletele lor, prin credinţă.

«Domnul Isus (...), după ce a fost recunoscut, nu se mai lasă văzut se îndepărtează trupeşte de aceia care deja îl ştiau alături de ei prin credinţă» (cf. Sf. Augustin, Discursuri 235).

Isus nu a plecat, nu s-a ascuns, ci a rămas prezent, dar sub o altă formă, perceptibilă doar cu ochii credinţei larg deschişi. «Absenţa Domnului nu e absenţă. Trebuie să crezi şi Cel pe care nu-L vezi, este cu tine» (Sf. Augustin, Discursuri 235).

Isus nu doreşte ca ei să se ataşeze în mod sensibil, fizic de El.

De îndată ce «ochii credinţei» s-au deschis, ei trebuie să urmeze drumul credinţei chiar în absenţa Lui fizică. «Acum ucenicii nu mai văd chipul Său de frate pentru că El a devenit chipul lor, transformându-i pe ei în fii ai Tatălui» (cf. Silvano Fausti). Astfel au redobândit identitatea lor de ucenici.

Ei conştientizează abia acum inimile lor aprinse de iubirea Celui care le vorbea pe cale. Rememorează acum trecutul şi îl recitesc într-o nouă lumină, în lumina credinţei în Cel înviat.

După ce şi-au reamintit cuvintele Scripturii, au primit o nouă speranţă, iar acum celebrarea Misterului prezenţei, vederea Celui înviat, a trezit în sufletele lor certitudinea credinţei. Pentru ei Isus nu mai este doar Cel mort, ci este Cel mort şi înviat, Cel care a biruit moartea.

Astfel, ucenicii au acum o nouă revelaţie, la lumina acestui adevăr. Dacă Maestrul e viu înseamnă că ei sunt încă ucenicii Lui. Prezenţa euharistică a reînviat credinţa şi speranţa moartă din sufletele lor şi le-a reamintit identitatea lor: au fost şi au rămas ucenicii lui Isus.

(Aplicaţie spirituală)

Momentul revelaţiei prezenţei lui Isus se petrece la frângerea pâinii. Iată şi pentru noi, cei care de-atâtea ori în pelerinajul nostru pământesc nu-L recunoaştem pe Cel care ne stă alături, cât este de important să participăm activ la întreaga Sf. Liturghie şi să ne cuminecăm cu vrednicie, pentru întărirea identităţii noastre creştine.

Să ne întrebăm cum participăm la Sf. Liturghie?

Prin ce rugăciuni sau devoţiuni încercăm să ne întărim identitatea creştină? Suntem cu adevărat «oameni euharistici» (Fer. Ioan Paul al II-lea), adică persoane care pun în centrul vieţii de credinţă Jertfa de mulţumire, Taina euharistiei?

3. Trăirea prezenţei care transformă în martori ai speranţei învierii şi reînnoieşte misiunea

«Şi în acea oră înviind s-au întors la Ierusalim şi i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece» (cf. Lc 24,33).

Cu inimile aprinse de Cuvântul Scripturii, cu sufletele pline de prezenţa vie a Celui Înviat, ucenicii îşi redescoperă identitatea, iar în suflete lor renaşte legătura iubirii (In 13,35) şi a carităţii fraterne, care îi leagă de comunitatea pe care o părăsiseră.

Urmează acum a treia revelaţie. După ce mai întâi Isus le-a reamintit cuvintele Scripturilor, iar apoi a celebrat Misterul prezenţei Sale, ei au înţeles în primul rând că Isus pe care îl credeau mort a înviat şi apoi, au redescoperit care este identitatea lor. De îndată ce au priceput că sunt încă ucenicii lui Isus Cel înviat, ei s-au întrebat care este misiunea lor şi, ca urmare, unde ar trebui să fie şi ce au de făcut.

Ei înţeleg că locul lor nu este acolo, la Emaus, ci este alături de ceilalţi, în comunitatea apostolică din Ierusalim. Credinţa în Cel înviat deschide un nou orizont al speranţei în sufletele lor: sunt şi ei martori ai Învierii Domnului.

Deci aceasta este noua lor misiune: trebuie să se întoarcă imediat şi să vestească şi celorlalţi bucuria ce acum înflăcărează inimile lor.

Isus nu le-a cerut ucenicilor să se întoarcă la Ierusalim şi să vestească învierea Sa, ci a sădit în sufletele lor o nouă speranţă ce se bazează pe credinţa în evenimentul Învierii. Această nouă lumină a credinţei ce a regenerat identitatea lor acum, le reorientează drumul vieţii spre comunitatea din Ierusalim.

Ucenicii nu stau pe gânduri, ci «înviind» plini de speranţă se întorc «în acea oră» la Ierusalim. Drumul rapid, în fugă, al întoarcerii spre Ierusalim reprezintă simbolic şi drumul convertirii lor sufleteşti.

Ajunşi în comunitate, ei primesc mărturia celorlalţi şi le istorisesc drumul pe care l-au parcurs cu Isus, cum El i-a condus pe cale şi cum l-au recunoscut la «frângerea pâinii». Mărturisesc cu toţii într-o inimă şi-un glas, în comuniunea bucuriei credinţei şi a speranţei reînnoite: «Domnul a înviat cu adevărat!» (cf. Lc 24, 34).

Cei doi ucenici reintră în comuniune cu ceilalţi şi mărturisesc şi ei învierea lui Cristos aşa cum au trăit-o adică la Emmaus la «frângerea pâinii», când L-au recunoscut pe Cel Înviat.

După ce ascultarea cuvântului lui Isus a aprins sufletele şi a reactivat memoria lor, celebrarea cuvântului a deschis ochii credinţei şi ei au recunoscut prezenţa Lui. Recunoscând pe Domnul înviat, mintea lor se deschide, apoi la o serie de alte revelaţii: înţeleg identitatea lor de ucenici ai lui Isus, înţeleg unde este locul lor şi ca urmare înţeleg şi ce au de făcut deci care este acum misiunea lor.

(Aplicaţie spirituală)

Nucleul de forţă al întregului fragment este Cina din Emmaus şi în mod concret acel moment revelator de «la frângerea pâinii». Acesta este şi pentru noi, momentul care poate să deschidă ochii credinţei şi să reînvie speranţa vieţii noastre spirituale chiar şi astăzi, aici şi acum, în Biserică: Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Astfel, putem reînnoi identitatea noastră spirituală şi ne putem reaminti cine suntem la lumina Misterului Învierii lui Cristos, noi ce care nu doar asistăm la Masa euharistică, la «frângerea pâinii», ci suntem participanţi activi la acest mare Mister.

Apoi, să ne întrebăm care este locul nostru în Biserică şi în societatea de astăzi? Unde ar dori Isus să fim? Ca urmare, ce avem de făcut la nivel concret pentru a ne reorienta drumul vieţii de credinţă aşa cum este el rânduit în Planul înţelepciunii divine.

Să-l rugăm pe Domnul Înviat cu adevărat să ne însoţească pe fiecare dintre noi pe acest drum de întoarcere la "Ierusalimul ceresc" şi să-i spunem ca şi ucenicii în drum spre Emmaus: "Rămâi cu noi Doamne că timpul este spre seară şi luminează-ne prin Cuvântul şi Prezenţa Ta la fiecare drum de întoarcere la «Ierusalimul ceresc»! Amin".

Adevărata misiune a creştinului, nu se poate opri la propria persoană, ci trebuie să se extindă şi asupra comunităţii. Existenţele noastre sunt în profundă comuniune. Nimeni nu trăieşte, nu păcătuieşte şi nu se mântuieşte singur, explică pontiful roman Benedict al XVI-lea, există o interacţiune în rău ca şi în bine, de aceea speranţa noastră trebuie să constituie motiv şi izvor de speranţă pentru ceilalţi (cf. Spe salvi, n.48). In viaţa practică, credinţa creştină ne învaţă şi trezeşte în noi capacitatea de a suferi pentru celălalt, pentru adevăr, dreptate şi iubire (cf. Spe salvi, n.39).

Am meditat asupra drumului pe care ucenicii l-au parcurs de la Ierusalim spre Emmaus şi-apoi din nou la Ierusalim. Este un drum pe care ei îl parcurg de două ori în aceeaşi zi, dar cu atitudini spirituale total diferite. Drumul de la Ierusalim la Emmaus este drumul tristeţii şi al deznădejdii, o fugă de Ierusalimul realităţii răstignirii, un drum parcurs agale cu imaginea crucii şi a morţii în suflet. Pe când, drumul de la Emmaus la Ierusalim este, dimpotrivă, un drum al bucuriei, al speranţei reînnoite, care dă aripi, o reîntoarcere la comunitate, cu suflete aprinse de iubire, un drum parcurs în grabă cu prezenţa Celui înviat în suflete şi mesajul învierii speranţei pe buze.

Acest drum reprezintă simbolic calea convertirii de la moartea păcatului la viaţa de har, drumul spiritual pe care şi noi suntem chemaţi să-l parcurgem ori de câte ori în pelerinajul nostru pământesc suntem întristaţi, deznădăjduiţi sau ni se pare că nu vedem decât patima, crucea şi moartea Sa.

Este şi drumul pe care zilnic ne conduce sfânta Liturghie: de la ascultarea Cuvântului, pentru reactivarea memoriei (ce trebuie să ştim?), prin celebrarea Misterului Cuvântului, pentru reînnoirea identităţii creştine (cine suntem?), la trăirea Cuvântului, pentru împlinirea misiunii creştine faţă de aproapele (ce trebuie să facem?).

Este drumul catehetic pe care Isus a dorit să-l facă acum împreună cu noi. Astfel, cu sufletele aprinse, cu credinţa reînnoită în speranţa învierii şi cu dorinţa de a fi de folos comunităţii din care facem parte, nu ne mai rămâne decât să răspundem la ultima întrebare pe care ucenicii şi-au pus-o: ce trebuie să facem? Iar răspunsul trebuie să-l ofere fiecare dintre noi, însă nu doar la nivel teoretic, ci la nivel practic, prin propria viaţă!

Să ne deschidem sufletele, ne invită papa Benedict al XVI-lea, şi astfel lumea se va deschide, pentru a permite intrarea lui Dumnezeu în istoria umană. Ne întrebăm cum? Eliberând mai întâi viaţa noastră de rău, de dezordine şi de mediocritate, astfel lumea va deveni mai bună cu o persoană, (noi-înşine). În acelaşi timp devenim izvor de speranţă pentru noi şi pentru ceilalţi (cf. Spe salvi, n.35).

Să reînviem cât mai des prezenţa lui Cristos în memoria sufletelor noastre, prin citirea, ascultarea şi meditarea Cuvântului, pentru a ne aduce aminte că suntem creştini botezaţi, iar prin participarea activă la celebrarea liturgică a Cuvântului, împărtăşirea euharistică şi mărturisire (spovadă) să reînnoim identitatea noastră creştină şi apoi să ducem şi altora speranţa reînnoirii sufleteşti. Astfel vom deveni martori ai reînvierii speranţei în lume şi vom putem invita şi pe ceilalţi creştini să urmeze această cale a învierii speranţei, împreună cu Isus.

 «Iar Dumnezeul speranţei să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească speranţa voastră, prin puterea Spiritului Sfânt» (Rom 15,13).

Cristos în mijlocul nostru! Este şi va fi!

Câteva date despre PS Florentin Crihălmeanu - episcop greco-catolic de Cluj-Gherla

S-a născut în Iaşi, la 17 septembrie 1959, din părinţii Corneliu, de religie greco-catolică, şi Alice, de religie romano-catolică, amândoi ingineri chimişti. Bunicul din partea mamei a fost prof. dr. acad. Petru Caraman, eminent profesor de slavistică şi folclor.

A fost botezat în Catedrala romano-catolică din Iaşi, la 22 octombrie 1959, de către pr. Camil Tocănel. Prima Împărtăşanie a făcut-o la Iaşi, iar mirul l-a primit tot în Catedrala romano-catolică din Iaşi, de la PS Ioan Robu.

Şcoala primară a început-o în oraşul Turda, la Şcoala Generală nr. 1 (clasa I) şi la Şcoala Generală 14 (clasele a II-a şi a III-a), continuând cu clasa a IV-a la Liceul “Garabet Ibrăileanu” din Iaşi. Din clasa a V-a până în clasa a XII-a a studiat la Liceul nr. 15 (ulterior numit Liceul de Ştiinţe ale Naturii şi actualmente Liceul “Onisifor Ghibu”) din Cluj-Napoca, unde a luat şi examenul de bacalaureat, în anul 1978.

În acelaşi an a reuşit la examenul de admitere la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic din Cluj-Napoca, secţia Tehnologia Construcţiilor de Maşini (TCM), efectuând apoi serviciul militar în oraşul Turda (1978-1979). În anul 1984 a absolvit facultatea cu titlul de inginer TCM, şi a fost repartizat ca inginer la Intreprinderea de Utilaj Tehnologic Bistriţa şi apoi detaşat şi transferat la Întreprinderea de Utilaj Alimentar şi Frigorific “Tehnofrig” din Cluj-Napoca, cu funcţia de inginer proiectant, unde a lucrat până în 1990.

Studiile teologice le-a început cu preotul Pantilimon Aştelean (poreclit Pintea), în particular, în anul 1986. În aprilie 1990 s-a înscris la cursurile serale ale Institutului Teologic Greco-Catolic “Sf. Ioan Evanghelistul” din Cluj-Napoca, din str. Moţilor nr. 24. La 8 septembrie 1990, în capela Episcopiei de Cluj-Gherla, PS George Guţiu, Episcop de Cluj-Gherla, i-a conferit ordinele minore. A fost hirotonit preot în data de 9 septembrie 1990, în cadrul Sfintei Liturghii celebrate în aer liber în Piaţa Libertăţii din municipiul Cluj-Napoca, prin impunerea mâinilor de către PS George Guţiu.

În octombrie 1990 a fost trimis la Roma pentru completarea şi aprofundarea studiilor. A stat la Colegiul “Pio Romeno” şi a studiat la Universitatea Pontificală Urbaniana. În 1992 i-a fost conferită diploma de Bacalaureat în Teologie, iar în 1994 cea de Licenţă în Teologie Biblică. Din 1999 este doctorand la aceeaşi Universitate, cu teza “Focul Spiritului Sfânt (Fapte 2,1-4). Simbolism biblic şi liturgic”.

La reîntoarcerea de la Roma a predat cursuri de Dogmatică la Institutul Teologic “Sf. Ioan Evanghelistul” din Cluj-Napoca (în anii universitari 1994-1995 şi 1995-1996), şi cursul de Introducere în Sf. Scriptură la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (în anul universitar 1994-1995). A susţinut conferinţe pe teme de iconografie şi biblice pentru tineri, zile de reculegere şi exerciţii spirituale cu laici sau persoane consacrate. A apărut în diferite emisiuni radio şi TV, la posturi locale, naţionale şi internaţionale.

În cadrul Institutului Teologic din Cluj-Napoca a îndeplinit funcţia de îndrumător spiritual, având şi funcţii secretariale în cadrul Curiei episcopale. Din decembrie 1994 a fost numit Protosincel (Vicar general) al Eparhiei de Cluj-Gherla.

La 9 noiembrie 1996 a fost numit Episcop auxiliar al Eparhiei de Cluj-Gherla, fiind hirotonit Episcop la 6 ianuarie 1997, în Bazilica San Pietro din Roma, de către Papa Ioan Paul al II-lea.

A participat la diferite cursuri internaţionale: pentru formatori (Novara, Italia, iulie-august 1995); pentru Episcopi (Notre Dame University, SUA, mai 1997; şi Universita Salesiana, Roma, martie 1998); de limba franceză (Universite de Lettres, Dijon, august 1992); şi de limba germană (Alpha-sprach Institut, Viena, noiembrie 1998).

A participat la lucrările Conferinţei Episcopale Americane (NCCB), în Kansas City, SUA, în iunie 1997; şi la cele ale Conferinţei Episcopale Franceze (CEF), în Lourdes, Franţa, în noiembrie 1999 şi noiembrie 2000.

A participat şi a susţinut conferinţe la simpozioane şi seminarii naţionale (organizate de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca; Academia de Arte Vizuale Cluj-Napoca; “Aniversarea a 300 de ani de la Unirea cu Roma”, Cluj-Napoca, Gherla şi Lugoj) şi internaţionale (“Orientale Lumen Conference”, Universitatea Catolică din Washington, iulie 1997; Ziua Mondială a Tineretului, Paris, august 1997; “Uomini e religioni”, Padova 1997, Bucureşti 1998, Genova 1999; “Eucharistie et Sacerdoce”, Ars, Franţa, februarie 2000; Întâlnirea Ierarhilor Bisericilor Catolice Orientale, Ierusalim, iulie 2000; Ziua Mondială a Tineretului, Roma, august 2000; “Aufbruch 2″, Berlin, februarie 2001 ş.a.).

A publicat articole în ziare şi reviste din ţară (“Viaţa creştină”, Cluj; “Actualitatea creştină”, Bucureşti; “Studia”, Facultatea de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca) şi din străinătate (“Urbaniana” şi “Euntes docente” a Universităţii Pontificale Urbaniană Roma; “Alma Mater”, a Colegiului Pontifical Urbanian de Propaganda Fide, Roma; “Orientale Lumen Conference 1997 Proceedings”, Washington D.C., SUA; “Eucharistie et Sacerdoce”, Ars 2000; “Arte Cristiana” nr. 797, martie-aprilie 2000, Milano).

În cadrul Conferinţei Episcopale din România este responsabil cu persoanele de viaţă consacrată. A participat la întâlnirile Conferinţa Română a Superiorilor Majori şi Conferinţa Superioare Majore din România, la diferite acţiuni ale Conferinţelor. A continuat să susţină exerciţii spirituale, în special pentru viaţa consacrată. A fost principalul organizator a ediţiilor Cursurilor de Vară pentru preoţi din 1996, 1997, 1998, 1999. În cadrul Conciliului Provincial al Bisericii Greco-Catolice, desfăşurat între anii 1997 şi 2000, a făcut parte din Secretariatul General, fiind Secretar Adjunct.

În data de 18 iulie 2002, a fost numit Episcop eparhial de Cluj-Gherla, fiind succesorul Arhiepiscopului ad personam George Guţiu. Intronizarea Episcopului Florentin Crihălmeanu va avea loc în Catedrala Schimbarea la Faţă, în data de 6 august 2002, în chiar sărbătoarea hramului Catedralei din Cluj-Napoca.