† Duminica a 6-a a Paştelui (C): Începutul unei umanități noi (26 mai 2019)

Începutul unei umanități noi 

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (26 mai 2019)

Lecturi: Faptele Apostolilor 15,1-2.22-29; Apocalips 21,10-14.22-23; Evanghelia Ioan 14,23-29; lecturi

Omilie

Suntem în timpul pascal. Medităm încă la noutățile pe care Isus, mort și înviat, le-a introdus în lume. Cu Cristos s-a schimbat modul de a gândi despre Dumnezeu, prezent în viața proprie și a sta în mijlocul altora: să ne gândim la Euharistie în viața creștină… Ne apropiem de sărbătoarea Înălţării Domnului şi de Rusalii. Lecturile biblice ne îndreaptă atenţia spre Duhul Sfânt ce apare ca o continuare a Paştelui.

Sfânta Rita din Cascia (1386-1457), văduvă, călugăriță [22 mai]

Sfânta Rita din Cascia.

„Oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,29).

Tradiţia (cf. Borrelli A., www.santiebeati.it) ne povesteşte că, înclinată spre viaţa de mănăstire, a fost logodită cu un om brutal şi violent, care, convertit de ea, a ajuns apoi să fie ucis dintr-o răzbunare. Cei doi fii au jurat să-l răzbune şi Rita, nereuşind să-i liniştească, l-a rugat pe Dumnezeu să-i facă mai degrabă să moară. Când dorinţa ei s-a împlinit, Rita s-a retras în Mănăstirea augustinienelor „Sfânta Maria Magdalena”. Aici a trăit o viaţă sfântă, cu o spiritualitate aparte, în care era privilegiată pătimirea Domnului nostru Isus Cristos. Într-un extaz, ea a primit un stigmat aparte, pe frunte, care i-a rămas până la moarte. Viaţa ei de soţie şi mamă creştină, semnată de durerea şi de necazurile umane, este şi astăzi un exemplu.

Între multele lucruri neclare ce însoţesc viaţa sfinţilor, cel mai mare după moarte este unul care o priveşte pe sfânta Rita din Cascia, una dintre sfintele cele mai venerate în Italia şi în lumea catolică. Ea a fost beatificată abia după 180 de ani de la moartea sa şi proclamată sfântă abia după 453 de ani de la moarte. Aşadar, este o sfântă care a avut o cale oficială pentru canonizare foarte lentă – să ne gândim numai că sfântul Anton de Padova a fost proclamat sfânt la mai puţin de un an de la moartea sa –, dar, cu toate acestea, sfânta Rita a fost şi este una dintre cele mai invocate figuri ale sfinţeniei.

Rita are titlul „sfânta cazurilor imposibile”, adică a cazurilor clinice sau de viaţă în care nu mai există speranţă şi, prin mijlocirea ei, sunt rezolvate în mod miraculos.

Soţie şi mamă încercată

S-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat de munte la 710 m altitudine, în comuna Cascia, provincia de Perugia. Părinţii săi, Antonio Lottius şi Amata Ferri, erau deja maturi când s-au căsătorit, şi numai după doisprezece ani s-a născut Rita, ca un dar al Providenţei. Viaţa Ritei a fost o întreţesătură de fapte minunate, pe care tradiţia, din care avem puţine informaţii, ni le-a transmis; dar, ca în toate legendele, există, fără îndoială, un fond de adevăr. Se povesteşte aşadar că mama, foarte pioasă, a avut viziunea unui înger ce îi vestea graviditatea târzie, că vor avea o fiică şi că o vor numi Rita. Sub acest aspect, este o asemănare cu Ioan Botezătorul, care şi el s-a născut din părinţi bătrâni şi numele i-a fost sugerat într-o viziune.

Creștinii în lume [din Scrisoarea către Diognet]

Creștinii nu se diferențiază de ceilalți oameni nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici prin obiceiuri de viață. Într-adevăr, ei nu locuiesc în orașe proprii, nici nu folo­sesc vreun limbaj neobișnuit, nici nu duc un tip special de viață. Învățătura lor nu a fost inventată prin reflecția și cercetarea oamenilor iubitori de noutate, nici nu se bazează pe un sistem filozofic uman, așa cum fac unii.

Locuiesc în orașe atât grecești, cât și barbare, așa cum se nimerește, și, deși în ceea ce privește îmbrăcămintea, hrana și restul vieții, urmează obiceiurile locului, își propun o formă de viață, recunoscută de toți, minunată și de necrezut. Fiecare locuiește în patria sa, dar ca străin; participă la toate activitățile cetățenilor buni și acceptă toate îndatoririle ca oaspeți în trecere. Orice pământ străin este patrie pentru ei și orice patrie este pentru ei un pământ străin. Ca toți ceilalți, se căsătoresc și au copii, dar nu-și abandonează copiii. Au în comun masa, dar nu patul. 

Trăiesc în trup, dar nu conform trupului. Își petrec viața pe pământ, dar cetățenia lor este cea din cer. Ascultă de legile stabilite, dar prin modul lor de a trăi sunt supe­riori legilor. Îi iubesc pe toți și sunt persecutați de toți. Sunt necunoscuți și totuși condamnați. Sunt trimiși la moarte, dar prin aceasta ei primesc viața. Le lipsesc toate, dar găsesc toate cu îmbelșugare. Sunt disprețuiți, dar în dispreț își găsesc gloria lor. Sunt loviți în numele lor bun și între timp se dă mărturie despre dreptatea lor. Sunt insultați și binecuvântează, sunt tratați cu mâr­șăvie și răspund cu cinste. Deși fac binele, sunt pedepsiți ca răufăcători; atunci când sunt pedepsiți, se bucură, ca și cum li s-ar da viața. Iudeii luptă împotriva lor, ca împo­triva unui neam străin, iar păgânii îi persecută. Dar cei care îi urăsc nu știu să spună motivul dușmăniei lor.

Într-un cuvânt, creștinii sunt în lume ceea ce este sufletul în trup. Sufletul se află în toate mădularele trupu­lui și creștinii sunt răspândiți în orașele lumii. Sufletul locuiește în trup, dar nu provine din trup. Și creștinii locuiesc în această lume, dar nu sunt din lume. Sufletul invizibil este închis într-un trup vizibil și creștinii sunt văzuți că locuiesc în lume, dar adevăratul lor cult adus lui Dumnezeu rămâne invizibil. Trupul, deși nu a primit nici o nedreptate, se năpustește cu ură și luptă împotriva sufletului, pentru că acesta îl împiedică să se bucure de plăcerile senzuale; tot așa, și lumea îi urăște pe creștini, deși nu a primit nici o insultă, numai pentru că aceștia se opun răului.

Chiar dacă este urât, sufletul iubește trupul și mădu­larele sale, tot așa, și creștinii îi iubesc pe cei care îi urăsc pe ei. Sufletul este închis în trup, dar, la rândul său, el susține trupul. Și creștinii sunt ținuți în lume ca într-o închisoare, dar ei sunt cei care sprijină lumea. Sufletul nemuritor locuiește într-un cort muritor, tot așa, și creștinii sunt ca niște pelerini în călătorie printre lucru­rile supuse stricăciunii, dar așteaptă incoruptibilitatea ce­rească. Sufletul, privat de mâncăruri și băuturi, devine mai bun. Tot așa, și creștinii, expuși chinurilor, cresc zi de zi ca număr. Dumnezeu i-a așezat într-un loc așa de nobil, pe care nu au permisiunea să-l părăsească.

Din Scrisoarea către Diognet (nr. 5-6: Funk 1, 317-321).