Sfânta Rita din Cascia (1386-1457), văduvă, călugăriță [22 mai]

Sfânta Rita din Cascia.

„Oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,29).

Tradiţia (cf. Borrelli A., www.santiebeati.it) ne povesteşte că, înclinată spre viaţa de mănăstire, a fost logodită cu un om brutal şi violent, care, convertit de ea, a ajuns apoi să fie ucis dintr-o răzbunare. Cei doi fii au jurat să-l răzbune şi Rita, nereuşind să-i liniştească, l-a rugat pe Dumnezeu să-i facă mai degrabă să moară. Când dorinţa ei s-a împlinit, Rita s-a retras în Mănăstirea augustinienelor „Sfânta Maria Magdalena”. Aici a trăit o viaţă sfântă, cu o spiritualitate aparte, în care era privilegiată pătimirea Domnului nostru Isus Cristos. Într-un extaz, ea a primit un stigmat aparte, pe frunte, care i-a rămas până la moarte. Viaţa ei de soţie şi mamă creştină, semnată de durerea şi de necazurile umane, este şi astăzi un exemplu.

Între multele lucruri neclare ce însoţesc viaţa sfinţilor, cel mai mare după moarte este unul care o priveşte pe sfânta Rita din Cascia, una dintre sfintele cele mai venerate în Italia şi în lumea catolică. Ea a fost beatificată abia după 180 de ani de la moartea sa şi proclamată sfântă abia după 453 de ani de la moarte. Aşadar, este o sfântă care a avut o cale oficială pentru canonizare foarte lentă – să ne gândim numai că sfântul Anton de Padova a fost proclamat sfânt la mai puţin de un an de la moartea sa –, dar, cu toate acestea, sfânta Rita a fost şi este una dintre cele mai invocate figuri ale sfinţeniei.

Rita are titlul „sfânta cazurilor imposibile”, adică a cazurilor clinice sau de viaţă în care nu mai există speranţă şi, prin mijlocirea ei, sunt rezolvate în mod miraculos.

Soţie şi mamă încercată

S-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat de munte la 710 m altitudine, în comuna Cascia, provincia de Perugia. Părinţii săi, Antonio Lottius şi Amata Ferri, erau deja maturi când s-au căsătorit, şi numai după doisprezece ani s-a născut Rita, ca un dar al Providenţei. Viaţa Ritei a fost o întreţesătură de fapte minunate, pe care tradiţia, din care avem puţine informaţii, ni le-a transmis; dar, ca în toate legendele, există, fără îndoială, un fond de adevăr. Se povesteşte aşadar că mama, foarte pioasă, a avut viziunea unui înger ce îi vestea graviditatea târzie, că vor avea o fiică şi că o vor numi Rita. Sub acest aspect, este o asemănare cu Ioan Botezătorul, care şi el s-a născut din părinţi bătrâni şi numele i-a fost sugerat într-o viziune.

 

Întrucât la Roccaporena nu exista o biserică cu baptisteriu, micuţa Rita a fost botezată în biserica „Santa Maria della Plebe”, din Cascia. De copilăria ei se leagă o minune. După câteva luni de la naştere, părinţii au început să ia fetiţa cu ei la lucrările de pe câmp, punând-o într-un coş de papură, destul de aproape. Într-o zi, când micuţa se odihnea la umbra unui copac, în timp ce părinţii erau mai departe, un roi de albine i-au înconjurat capul fără să o înţepe, ba chiar unele dintre ele au intrat în leagăn, lăsând acolo miere. Între timp, un ţăran, ce se rănise la mână cu o secere, a lăsat munca pentru a alerga la Cascia ca să fie îngrijit; trecând prin faţa leagănului şi văzând scena, a încercat să alunge albinele şi a venit astfel a doua fază a minunii; în timp ce încerca să îndepărteze albinele, rana i s-a vindecat complet. A strigat că este minune şi, împreună cu el, toţi locuitorii din Roccaporena au recunoscut faptul acesta ca fiind miraculos.

Rita a crescut în ascultare faţă de părinţi, care, la rândul lor, i-au transmis fiicei, atât de mult aşteptată, cele mai vii sentimente religioase. Şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în liniştitul oraş Roccaporena, unde familia sa avea o poziţie bună şi un anumit prestigiu, întrucât se pare că membrii familiei Lottius erau incluşi printre „pacieri” (pacificatori) între controversele civile şi penale ale oraşului. Deja din primii ani ai adolescenţei, Rita şi-a manifestat deschis vocaţia pentru o viaţă călugărească. Ori de câte ori era posibil, se retrăgea în micul oratoriu construit cu consimţământul părinţilor, sau alerga la Mănăstirea „Sfânta Maria Magdalena”, aproape de Cascia, unde probabil avea o soră sau o rudă.

Frecventa şi biserica „Sfântul Augustin”, alegându-i ca protectori pe sfinţii care erau veneraţi acolo, în afară de sfântul Augustin, Ioan Botezătorul şi Nicolae de Tolentino, canonizat apoi în anul 1446. Avea 13 ani când părinţii, obligaţi să o facă, au logodit-o cu Fernando Mancini, un tânăr din oraş, cunoscut pentru caracterul său puternic, impetuos, după unii studioşi, brutal şi violent. Rita nu a fost entuziasmată, întrucât altele erau aspiraţiile ei, dar în epoca aceea, căsătoria nu era stabilită de logodnici, ci de interesele familiilor. Ea a trebuit să cedeze insistenţelor părinţilor şi să se ofere ca mireasă tânărului ofiţer care comanda garnizoana din Colegiacone, căruia i-a fost „victimă şi soţie”.

A suferit din partea lui tot felul de maltratări, fără a se plânge, cerând cu umilinţă până şi permisiunea de a merge la biserică. O dată cu naşterea celor doi gemeni şi cu perseverenţa de a răspunde cu blândeţe la violenţă, a reuşit, cu timpul, să transforme caracterul soţului, să-l facă mai blând; a fost o schimbare ce a făcut să se bucure toată Roccaporena, care, timp de ani de zile, trebuise să suporte numai discordii.

Fiii, Giangiacomo Antonio şi Paolo Maria, au crescut educaţi de Rita Lottius, conform principiilor ce i-au fost transmise de părinţii ei, dar, din nefericire, şi-au însuşit idealuri şi reguli din comunitatea de la Cascia, care, printre altele, reţineau ca legitimă răzbunarea. După câţiva ani, într-o perioadă neprecizată, cei doi bătrâni părinţi ai Ritei şi apoi soţul au fost ucişi într-o ambuscadă, într-o seară, când se întorceau la casa din Cascia. Fără îndoială, a fost acţiunea unuia care nu-i iertase violenţele de mai înainte. Fiilor, de acum de 15 ani, a încercat să le ascundă moartea violentă a tatălui, dar, din acea zi dramatică, a trăit cu frica pierderii şi a fiilor, întrucât au aflat despre cei care l-au ucis pe soţ. Erau hotărâţi să-i elimine pe toţi cei care aparţineau familiei Mancini; în acelaşi timp, cumnaţii ei erau hotărâţi să se răzbune pe Fernando Mancini şi fiii ei trebuiau, în felul acesta, să fie implicaţi în lupta de răzbunare.

O legendă povesteşte că Rita, pentru a-i sustrage de la această soartă, l-a rugat pe Cristos să nu permită ca sufletele celor doi fii ai săi să se piardă, ci, mai degrabă, să-i ia din această lume. „Eu ţi-i dau. Fă cu ei ce vrei”. După un an, cei doi fraţi s-au îmbolnăvit şi au murit, spre durerea mamei lor. Sfânta Rita, cu riscul de a-şi diviza proprietatea creată, i-a cerut lui Dumnezeu să-i ia fiii, aşa încât să nu se amestece, la rândul lor, în răzbunările urmate de omucidere.

Sfânta Rita este un model de femeie adaptat pentru timpurile grele. Zilele sale au fost acelea ale unei perioade tragice, din cauza luptelor fratricide, a ciumelor, a foametei, a armatelor care veneau să invadeze încontinuu Italia şi care semănau pretutindeni foamete. Violenţa acţiunilor locale a distrus existenţa familiei Rita Lottius. Dar ea nu s-a dat bătută, nu şi-a petrecut restul zilelor plângând, ci a avut curajul să lupte pentru a opri răzbunarea şi a alege pacea. Îndată a fost înconjurată de un nume bun, întrucât lumea din Roccaporena o căuta ca pe un judecător de pace în acel cuib de vipere ce se afla în primăriile medievale. Un exemplu strălucitor al rolului determinant şi activ al unei femei în câmp social, de pace şi de dreptate.

Văduvă şi călugăriţă

Liberă de legăturile familiale, s-a adresat surorilor augustiniene din Mănăstirea „Sfânta Maria Magdalena”, din Cascia, pentru a fi primită de ele; a fost respinsă de trei ori, în ciuda cererilor ei înfocate. Motivele nu sunt clare, dar se pare că surorile s-au temut să nu fie implicate în cearta dintre familiile locului, şi numai după o împăcare, realizată în mod public, între fraţii soţului şi cei care l-au ucis, ea ar fi putut să intre în mănăstire.

După cum spune tradiţia, intrarea ei în mănăstire a fost un fapt miraculos. Se povesteşte că, într-o noapte, Rita, ca de obicei, a mers să se roage pe un „Scoglio” (înălţime pe munte ce se ridică cu 100 m deasupra localităţii Roccaporena), şi aici a avut loc viziunea celor trei sfinţi protectori ai ei, care au dus-o la Cascia, introducând-o în mănăstire. Era probabil anul 1407; când surorile au văzut-o în rugăciune, în corul lor, deşi toate porţile erau închise, convinse de minune şi de surâsul ei, au primit-o între ele. În timpul acela, Rita avea cam 30 de ani şi, deşi nu primise nici o educaţie literară, a fost admisă printre călugăriţele din cor, adică acele surori care, ştiind să citească, puteau să recite „Oficiul divin”, dar în mod evident, pentru Rita s-a făcut o excepţie, substituindu-se „Oficiul divin” cu alte rugăciuni.

Noua soră a intrat imediat în comunitate, ducând o viaţă de sfinţenie exemplară, practicând caritatea, pietatea şi pocăinţe deosebite, încât, în scurt timp, a trezit admiraţia surorilor. Având o devoţiune aparte faţă de pătimirea lui Cristos, a dorit să fie făcută părtaşă la suferinţele Domnului, astfel că durerile lui au devenit tema principală a meditaţiilor şi rugăciunilor sale. Isus a ascultat-o şi, într-o zi, în anul 1432, în timp ce era în contemplaţie înaintea crucifixului, a simţit un spin din coroana lui Cristos că s-a înfipt în fruntea ei, producându-i o rană profundă ce a devenit apoi purulentă şi putridă, obligând-o la o separare continuă. Rana a dispărut numai cu ocazia unui pelerinaj la Roma, care a avut loc la canonizarea sfântului Nicolae de Tolentino, suspendată din secolul precedent; lucrul acesta i-a permis să treacă printre oameni.

Era atât de identificată cu crucea, încât a trăit în suferinţă ultimii cincisprezece ani, mângâiată de trudele, de suferinţele, dar şi de posturile şi flagelările care erau atâtea şi atât de diferite; în ultimii patru ani, se hrănea atât de puţin, încât poate Împărtăşania euharistică era singura ei hrană, şi a fost constrânsă să rămână întinsă pe patul de suferinţă. În această fază finală a vieţii ei, s-a întâmplat o altă minune; fiind nemişcată în pat, a primit vizita unei rude care, atunci când şi-a luat rămas-bun, a între-bat-o dacă doreşte ceva din casa ei de la Roccaporena şi Rita i-a răspuns că i-ar fi plăcut să aibă un trandafir din grădină, însă ruda a obiectat că suntem în plină iarnă şi că acest lucrul este imposibil. Dar Rita a insistat. Întorcându-se la Roccaporena, ruda a mers în grădiniţa casei şi a găsit acolo un trandafir îmbobocit. Plină de uimire, l-a luat şi i l-a dus Ritei, la Cascia, care i-a mulţumit şi l-a oferit surorilor uimite.

În felul acesta, sfânta văduvă, mamă, soră, a devenit „Sfânta Spinilor” şi „Sfânta Trandafirului”; în ziua sărbătorii ei, aceste flori sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor. La 22 mai 1447, Rita a trecut din această viaţă, în timp ce clopotele sunau a sărbătoare vestind „naşterea ei pentru cer”. Se povesteşte că, în ziua înmormântării, când de acum se răspândise vestea minunilor din jurul trupului ei, au apărut albine negre care şi-au făcut cuib în pereţii conventului, şi încă şi astăzi sunt acolo albine care nu au stup, nu fac miere şi de cinci secole se înmulţesc între acele ziduri.

Printr-un privilegiu special, trupul ei nu a fost niciodată înmormântat, tratat într-un mod specific tehnicilor din vremea aceea, a fost aşezat într-un sicriu de chiparos, s-a pierdut apoi într-un incendiu, apoi a fost regăsit într-un artistic sarcofag de lemn, lucrarea lui Cesco Barbari, un lemnar din Cascia, un om credincios, vindecat prin mijlocirea sfintei. Pe sarcofag sunt numeroase reprezentări ale lui Antonio de Norcia (1457), pe capac este reprezentată sfânta în haină augustiniană, întinsă în somnul morţii pe o draperie înstelată; sarcofagul este astăzi păstrat într-o bazilică nouă, construită între anii 1937-1947, iar trupul neputrezit se află într-o urnă transparentă, expus spre venerarea nenumăraţilor credincioşi în bazilica sanctuar „Sfânta Rita de Cascia”.

Alături de pernuţă se află o inscripţie lungă ce face apel la viaţa „perlei din Umbria”, la iubirea ei pentru cruce şi la viaţa ei de călugăriţă sfântă; epitaful este în antica limbă a Umbriei şi este de mare interes pentru a cunoaşte profilul spiritual al sfintei Rita. Trebuie să spunem că trupul, rămas în mod miraculos necorupt, spre deosebire de acela al altor sfinţi, apare ca o persoană moartă de curând şi nu prezintă pe frunte faimoasa plagă a spinilor, care a dispărut în mod miraculos după moarte.

Totul este documentat pe relatările medicale efectuate în timpul procesului de beatificare ce au avut loc în anul 1627, pe timpul papei Urban al VIII-lea; cultul a continuat fără încetare pentru sfânta numită „trandafirul de la Roccaporena”; pe 24 mai 1900, papa Leon al XIII-lea a canonizat-o în mod solemn. Cu numele ei au fost intitulate mai multe iniţiative de asistenţă, mănăstiri, biserici etc. A apărut şi o uniune, numită „Opera Sfintei Rita”, care are ca scop cultul sfintei, cunoaşterea ei, pelerinaje continue şi, printre nenumăratele realizări, se numără capela din casa ei, capela „Sacro Scoglio”, unde se ruga, sanctuarul de la Roccaporena, un orfelinat şi o casă a pelerinului. Inima cultului, însă, rămâne sanctuarul şi mănăstirea din Cascia, care, împreună cu Assisi, Norcia, Cortona, constituie leagănul marii sfinţenii a Umbriei.

(sursă: Enrico P., Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iași 2007, 202-206).