vineri, 14 octombrie 2016

† Duminica a 29-a de peste an (C): Discipol și misionar [16 octombrie 2016]

Judecătorul nemilos și văduva.

Evanghelia Luca 18,1-8: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja: „Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi căruia nu-i era ruşine de oameni. Şi mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea: «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului meu!» Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi şi-a zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină şi să mă tot bată la cap»”. Iar Domnul a zis: „Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?”
 
Omilie
 
Liturgia din această duminică ne aduce aminte de importanţa rugăciunii. Cartea Exodului din prima lectură ni-l prezintă pe Moise pe vârful muntelui. Cu mâinile ridicate, îl imploră pe Domnul pentru poporului său care luptă împotriva duşmanilor săi. Datorită acestei rugăciuni stăruitoare poporul a triumfat. Citind această relatare, noi înţelegem importanţa şi forța perseveranței rugăciunii personale și comunitare.  
 
În această duminică, intrăm în săptămâna misionară mondială. Ca și Moise, noi ne rugăm pentru a-i sprijini pe toți aceea care predică vestea bună pe cinci continente. Ne gândim la toate aceste popoarele care trebuie să lupte pentru ca demnitatea umană şi libertatea religioasă să fie respectată și recunoscută. Pentru noi acum este să ridicăm mâinile spre Domnul. Contează pe noi a sprijini rugăciunea noastră fraternă și comunitară. Împreună să facem rugăciunea psalmului 120 [121]: „Îmi ridic ochii spre munți și mă întreb: «De unde-mi va veni ajutorul?». Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul și pământul. […] Domnul te va păzi la plecare și la venire, de acum și până în veac”.
 
Scrisoarea sfântului Paul către Timotei este un apel la misiune. Cuvintele lui Paul ne reamintesc că „textele sacre au puterea să ne dea înţelepciune”. Pentru noi face această recomandare: „vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură!” Prin acest îndemn, apostolul ne încurajează să avem timp pentru a descoperi Scripturile. Le putem face individual şi cu alţii. Această veste bună, noi o acceptăm, ne hrănim din ea, pentru a fi mesagerii săi, aici și acum, în locul în care trăim. Acest dar pe care l-am primit, nu putem să-l ţinem pentru noi. Este ca o lumină care trebuie să strălucească întregii lumi.
 
Evanghelia din această duminică ne aminteşte că totul începe în rugăciune. Isus ne relatează istoria unei văduve sărace care imploră dreptatea. Este o femeie lipsită de apărare, fără putere, fără relaţii bune. Ea a avut probleme cu justiţia coruptă, cu un judecător căruia nu-i păsa de săraci şi de cei slabi. Îndârjirea acestei femei va răsturna atitudinea batjocoritoare a acestui „judecător lipsit de dreptate”. Fiind hărțuit, el va sfârși să-i acorde tot ce ea cere.
 
Această văduvă simbolizează sărăcia şi neputinţa celor excluși, celor fără voce şi celor marginalizați. Sunt foarte numeroși printre noi şi în lumea întreagă. Ne gândim la toate victimele nedreptății, la conflictele, la atentate şi la persecuţiile de tot felul. Mulţi mor în fiecare zi sub bombe. Această suferinţă, noi o prezentăm Domnului. Rugăciunea este a insista ca și copiii care revin fără oprire până când reuşesc să obțină ce vor ei. Dumnezeul nostru nu este ca acest judecător de care ne vorbește Evanghelia. El este Tatăl nostru, un Tată care iubeşte pe fiecare dintre copiii săi şi care nu vrea decât fericirea lor. Iată vestea bună care ar trebui să ne umple de bucurie.
 
Cristos încheie parabola sa punându-ne o întrebare de maximă importanţă: „Fiul Omului, când va veni, va găsi credința pe pământ?” Va găsi discipoli misionari? Cel mai mare dușman al credinţei este descurajarea, este atunci când spunem că Dumnezeu nu este acolo niciodată, sau că el ne-a abandonat. Isus ne avertizează împotriva acestui pericol. A crede este a persevera în rugăciune, a striga la Dumnezeu zi şi noapte fără a cobor brațele în jos. El nu va lăsa păsările răului să semene îndoială. Dar exemplul văduvei este aici să ne înveţe încăpăţânare.
 
În această lună a Rozariului, noi facem rugăciunea prin Maria. Ea este aici pentru a reveni la Cristos şi la Evanghelie. În cuvântul „Rozariul”, este cuvântul „trandafir” [din franceză rose]. Un copil care vrea să-i facă plăcere mama sale nu-i oferă numai o floare, ci un buchet de flori. Se întâmplă și cu noi cu privire la mama noastră în cer. Nu ezitaţi să-i dăruiți un loc de cinste în viaţa noastră. Ea este acolo pentru a aranja iubirea de Dumnezeu.
 
Împreună, să ne întoarcem spre tine, Doamne. Ne rugăm în comuniune cu toate grupurile de rugăciune din dieceza noastră şi cu toţi creştinii din întreaga lume. Ajută-ne să depășim planul pământesc unde ne oprim prea uşor. Păstrează-ne în iubirea ta. În mijlocul muncii, a bucuriilor şi a durerilor noastre, fă-ne să trăim ca și copii ai lui Dumnezeu, discipoli şi misionari. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6372-6372/).

joi, 13 octombrie 2016

Rugă albă


Femeie rugându-se (1656) [Old woman praying] -
de Nicolaes Maes (1634-1693); Rijksmuseum Amsterdam


Curățe-ne, Doamne, casa și masa,
și duhul și trupul, de toate rătăcirile,
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste  și o pâine rotundă pe masă.

 
Izbăvește-ne, Doamne,
de străvechiul nostru blestem,
de a porni peste tot,
și nu a ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate,
și a nu duce nimic până la capăt.

 
Scoală-ne, Doamne, în zori,
și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.

 
Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,
așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur,
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.

 
Atât de la Domnul.
Și va fi gustoasă, și va fi sățioasă,
Pâinea ceea,
Pentru că mușcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni,
În urma plugarului,
Pășind domol pe brazde puhave,
Și calde,
După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieși la plivit,
La secerat.

 
Vom aduna spic la spic,
Snop lângă snop,
După treierat,
După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,
Și, firește, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă,
Aluatul din covată.


Astfel, tot cântând,
Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creștiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,
La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea Taină.


Pentru că acolo,
Unde este pâinea,
Acolo este și Dumnezeu.


Curăță-ne, Doamne,
Cugetul de pustietate,
De întunicime, de răutate,
Curăță-ne auzul de înjurături,
De scrânșete, de blesteme,
Curăță-ne vederile de urâțenii,
De sălbăticii, de josnicii.


Dăruiește-ne, Doamne,
Măcar o oră de liniște curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Așa ca să putem,
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conștiința,
Cu inima.


Apoi, tot sfătuindu-ne,
Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simți,
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus de tot, pe sub ceruri,
Veșnicia.


Și atunci vom tresări,
Căci suntem miruiți,
De acea mare minune.


Și atunci nu vom înfiora,
Când se va stinge de noi umbra veșniciei.


Ne vom auzi glasul,
Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat,
Haina cuvântului,
Nu și-a găsit cu cine să comunice,
Nu și-a ales unda sonoră.


Fiind mult prea firav,
Mult prea gingaș,
Mai rămâne gângurind în fașe.


Dar acel glas tainic,
Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim și sfetnic,
Este sensul suprem,
Al existenței noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.


Fără a-l căuta,
Fără a-l cinsti,
Fără a-l înțelege,
Ne vom chinui toată viața,
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim și,
Încotro ne ducem,
Rămânând în fond,
O păpușă gonită de vânt,
Și îngropată de ploi la întâmplare,
Undeva la o margine.


Luminează-ne, Doamne,
Cel puțin arareori,
Cu gânduri bune,
Înțelepte, roditoare,
Căci trecându-ne veacul,
Cu apucături,
De cele care,
Eu ție, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Și tot așa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generație,
În generație,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit,
La îndemână.


Pământurile,
Satele,
Vetrele,
Limba,
Și însuși felul nostru de a fi.


Am decăzut, Doamne,
Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
La o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
De la o speranță,
La o altă speranță,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezamăgire, la o altă dezamăgire…
Am sălbăticit, Doamne,
Tot înlocuind iubire cu patul,
Convingerile cu șiretenia,
Demnitatea cu rațiuni politice,
Fața,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.


Luminează-ne, Doamne,
Cu câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.


Așa încât,
Să ne putem aduna,
Sub acoperișul lui,
De la părinți,
De la strămoși,
Până la urmașii,
Ce vor să vină.


Pornind prin streinătăți,
Prin vremuri străbătând,
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce,
Crucea Destinului,
Cât ni s-a dat,
Până la locul hotărât,
De către tine,
Simțind,
La fiece pas,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea,
Și Binecuvântarea ta.


Întoarce-ne, Doamne,
Acea respirație,
Largă, senină,
Care să cuprindă,
În sinea sa,
Toată frumusețea,
Toată adâncimea,
Toată tristețea,
Verbului matern.


Dăruiește-ne, Doamne,
Acea Bunăvoință,
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi,
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească,
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Așa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit și noi,
Pe lumea asta. Și Dumnezeu,
A fost cu noi.
Amin.

de Ion Druța
 
 Rugă albă de Ion Druța - de Monica Pirlici

marți, 11 octombrie 2016

Sfântul Ioan al XXIII-lea (1881–1963) [Angelo Giuseppe Roncalli]

Sfântul Ioan al XXIII lea (1881–1963).

 
„Astăzi contemplăm în gloria Domnului un alt pontif, Ioan al XXIII-lea, papa care a impresionat lumea cu prietenia sa, ce iradia bunătatea remarcabilă a sufletului său”.
 
 „Cu toţii îşi amintesc faţa zâmbitoare a papei Ioan şi cele două braţe întinse pentru a îmbrăţişa lumea. Câţi oameni au fost cuceriţi de simplitatea inimii sale, combinată cu o largă experienţă cu oamenii şi cu lucrurile! Valul de prospeţime adus de el cu siguranţă nu a privit doctrina, ci mai degrabă modul de explicare a ei; stilul său de a vorbi şi de a acţiona era nou, după cum nou era şi stilul său prietenesc de a interacţiona cu oamenii simpli dar şi cu oamenii puternici ai acestei lumi. Cu acest spirit a convocat el Conciliul Vatican al II-lea, întorcând astfel o nouă pagină din istoria Bisericii: creştinii s-au auzit chemaţi să proclame Evanghelia cu un înnoit curaj şi cu o mai mare atenţie la ‘semnele’ timpurilor”.
 


 
„Conciliul a fost cu adevărat o viziune profetică a acestui bătrân pontif care, chiar şi în mijlocul numeroaselor dificultăţi, a deschis un timp al speranţei pentru creştini şi pentru omenire. […] În ultimele momente ale vieţii sale pământeşti şi-a încredinţat testamentul Bisericii: ‘Ce contează mai mult în viaţă este binecuvântatul Isus Cristos, Biserica sa sfântă, Evanghelia sa, adevărul şi bunătatea’. Şi noi dorim să primim acest testament, dându-i mărire lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit un astfel de Păstor”.
 
(Ioan Paul al II-lea, Predica din 3 septembrie 2000 când a fost beatificat papa Ioan al XXIII-lea împreună cu papa Pius al IX-lea).
 Papa Giovanni XXIII:
„Quando tornate a casa, date una carezza ai vostri bambini e dite che...”

luni, 10 octombrie 2016

Păcatul este un eşec existenţial, vital, personal


(foto:https://www.facebook.com/cristofori.ro).
 
Referindu-se la păcat,
acesta e văzut nu drept o călcare a legii,
ori chiar a poruncii în sine,
ci înseamnă un „eşec existenţial”,
o cădere la nivelul existenţei,
o rupere, un refuz, al relaţiei cu Dumnezeu.
E o dimensiune accentuat personală în dinamica păcatului,
ceea ce, de altfel, face posibilă şi ridicarea, pocăinţa.
Viziunea lui Yannaras – fidelă spiritualităţii ortodoxe –
elimină zgura ideologică ce s-a cuibărit
în anumite medii teologice şi bisericeşti,
unde există o tiranie a păcatului,
o instituţionalizare, chiar substanţializare a lui.
Nu, nimic din toate acestea.
Este, spune Yannaras, eşec personal, de relaţie,
iar acest fond, al relaţiei vii, în desfăşurare,
dă şi putinţa ridicării, întoarcerii.
 
„Păcatul nu este o natură, una rea
care există fundamental ca pol de existenţă
opus existenţei divine şi vieţii iubirii.
Nimic din creaţia lui Dumnezeu
nu este în mod fundamental şi natural rău,
nici măcar diavolul.
Păcatul este un eşec, existenţial şi vital,
al persoanelor neînstare să-şi atingă ţinta,
să confirme şi să păstreze
întru iubire unicitatea ipostasului lor”
 
(YANNARAS C., Libertatea moralei, p. 28).

duminică, 9 octombrie 2016

The Lord of sea and sky [Domnul mării și al cerului]

m




Here I Am Lord

I, the Lord of sea and sky,
I have heard My people cry.
All who dwell in dark and sin,
My hand will save.
I who made the stars of night,
I will make their darkness bright.
Who will bear My light to them?
Whom shall I send?

Here I am Lord, Is it I, Lord?
I have heard You calling in the night.
I will go Lord, if You lead me.
I will hold Your people in my heart.
 
I, the Lord of snow and rain,
I have borne my people's pain.
I have wept for love of them, They turn away.
I will break their hearts of stone,
Give them hearts for love alone.
I will speak My word to them
Whom shall I send?


Here I am Lord, Is it I, Lord?
I have heard You calling in the night.
I will go Lord, if You lead me.
I will hold Your people in my heart.

I, the Lord of wind and flame
I will tend the poor and lame.
I will set a feast for them,
My hand will save
Finest bread I will provide,
Till their hearts be satisfied.
I will give My life to them,
Whom shall I send?

Here I am Lord, Is it I, Lord?
I have heard You calling in the night.
I will go Lord, if You lead me.
I will hold Your people in my heart.

Partituri:
http://www.oes-nc.org/forms/ode_2013-2014_Music%20to%20Here%20I%20Am%20Lord0001.pdf

http://www.hopepublishing.com/media/pdf/462.pdf

http://www.singingthefaithplus.org.uk/wp-content/uploads/2011/08/663.pdf