A plecat spre Domnul Cardinalul Carlo Martini

Cardinalul Carlo Martini

31.08.2012, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a trimis un mesaj Arhiepiscopului de Milano oferind condoleanţele sale la moartea Cardinalului Carlo Martini, care a trecut astăzi la Domnul, la vârsta de 85 de ani. Prelatul suferea de boala Parkinson de mai mulţi ani, trăindu-şi boala “cu pace sufletească şi încrezător în voia Domnului”, scrie Pontiful în mesaj. Asigură apoi de participarea sa la durerea celor care îl plâng pe torinezul adormit în Domnul.



Carlo Martini a fost hirotonit preot pentru Societatea lui Isus (Ordinul Iezuit) în 1952, pe când avea 25 de ani. A fost Arhiepiscop de Milano între 1979 şi 2002, fiind creat Cardinal în 1983. Papa spune în mesaj că se gândeşte “cu afecţiune la acest prieten drag care a slujit cu generozitate Evanghelia şi Biserica. Îmi amintesc cu recunoştinţă de intensa sa lucrare apostolică, pe care a desfăşurat-o cu generozitate ca membru zelos şi fiu spiritual al Sf. Ignaţiu.” Îl descrie ca “învăţător excepţional, biblist de marcă şi rector stimat al Universităţii Gregoriene Pontificale şi al Institutului Biblic Pontifical, apoi atent şi înţelept Arhiepiscop al Arhidiecezei ambroziene. De asemenea mă gândesc la slujirea competentă şi dedicată adusă Cuvântului lui Dumnezeu, deschizând comunităţii ecleziale comorile Sfintei Scripturi, în special prin promovarea practicii lectio divina.” Papa asigură de rugăciunile sale pentru ca Dumnezeu “să îl primească pe slujitorul Său fidel şi pe păstorul nobil în Ierusalimul ceresc”.



Mulţimea alături de arhiepiscop în Domul din Milano

Cardinalul Tarcisio Bertone a fost printre liderii Bisericii care au transmis de asemenea mesaje de condoleanţe. “În nume propriu, precum şi al Secretariatului de Stat şi al întregii Curii Romane, doresc să îmi exprim sincerele condoleanţe Arhidiecezei ambroziene, Societăţii lui Isus şi familiilor şi prietenilor pentru moartea Eminenţei Sale Cardinalul Carlo Maria Martini, fiu fidel al Sf. Ignaţiu de Loyola, care a dat mărturie şi a învăţat despre primatul vieţii spirituale, fiind şi un atent ascultător al omului în diferitele lui condiţii existenţiale şi sociale”, citim în mesaj. Cardinalul Bertone aminteşte de confratele său ca de “un expert şi un iubitor al Sfintei Scripturi”. “Încredinţăm sufletul său ales lui Dumnezeu, ca să îl primească în Împărăţia Sa de lumină şi pace”, spune prelatul la finalul mesajului.

XXII (B): Dumnezeu nu se cinsteşte cu buzele dar cu inima

La început. După concedii şi vacanţe, puţin câte puţin se revine la viaţa obişnuită. Suntem aici pentru a reînnoi în faţa Domnului voinţa noastră de a face binele. Isus, în evanghelia de astăzi, ne aminteşte că fidelitatea faţă de legea lui Dumnezeu nu este doar o respectare exterioară, formată din cuvinte şi obişnuinţe, dar se naşte din inimă, dintr-o inimă sinceră şi generoasă şi se traduce într-o alegere concretă de gesturi de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri.

Nu totdeauna la baza hotărârilor noastre a fost o iubire sinceră şi generoasă. De aceea să-i cerem Domnului iertare şi darul convertirii inimii.

La Kyrie.

         

Doamne Isuse, tu nu priveşti la aparenţe, dar la intenţiile inimii noastre. Doamne, miluieşte-ne.

Isuse Cristoase, tu ierţi mult celui care iubeşte mult. Cristoase, miluieşte-ne.

Doamne Isuse, tu ai venit să faci din noi poporul tău sfânt. Doamne, miluieşte-ne.

În prima lectură, Moise, legislatorul lui Israel, aminteşte alianţa încheiată de popor cu Dumnezeul său, şi frumuseţea legământului făcut cu el: Israel posedă legi înţelepte, care sunt motiv de invidie din partea altor popoare. Aceste cuvinte ale lui Moise sunt o invitaţie la bucurie şi la o mândrie sfântă.

În a doua lectură, apostolul Iacob ne aminteşte că am primit darul incomparabil al Cuvântului lui Dumnezeu, şi adaugă că nu este suficient a-l asculta, dar trebuie pus în practică.

Realitatea convertirii: colaborarea omului cu harul divin

Convertirea este cea mai concretă expresie a operii iubirii şi prezenţei Duhului în omul transformat de har. Semnificaţia adevărată şi proprie a milostivirii divine nu constă numai în privirea pătrunzătoare şi plină de compătimire îndreptată spre răul moral, fizic sau material, ci se manifestă mai ales când reevaluează, promovează şi scoate binele din toate forţele răului existente în om şi în lume. Iubirea lui Dumnezeu nu se lasă învinsă de rău (cf. Rom 12,21), dar învinge răul cu binele. Harul său îndurător este recreator, mai puternic decât orice păcat şi decât toate urmările acestuia (cf. Ioan Paul II, Dives in misericordia, n. 5-6). Împărăţia lui Dumnezeu este un dar pe care Dumnezeu îl face gratuit omenirii: „Nu te teme turmă mică, căci Tatălui i-a plăcut să vă dea vouă Împărăţia” (Lc 12,32). Omul trebuie să corespundă acestei „alegeri” cooperând cu planul mântuitor al lui Dumnezeu. Nu este suficient să fi intrat în Împărăţie, trebuie să foloseşti cum trebuie binefacerile divine (cf. Mt 7,13-27; 25,14). (cf. E. Ferenţ, Antropologia, 40-41).

Sf. Barbara - film artistic grecesc dublat in română

 

În rândul celor 14 sfinţi pe care evlavia evului mediu i-a numit "sfinţii ajutători", Sfânta Barbara, sau Varvara, ori Vîrvara, era invocată împotriva primejdiei de moarte subită şi de fulgere. Ea a fost martirizată în oraşul Nicomedia, din Bitimia, pe vremea împăratului Maximin Tracul (235-238), un om de statură herculeană, care consuma o amforă de vin pe zi şi zdrobea cu o lovitură de pumn capul unui cal şi care a voit să persecute pe creştini numai pentru că antecesorul său Alexandru Sever fusese îngăduitor fată de ei.

 

Actele Sfintei Barbara ne spun că era fiica unui om bogat din Nicomedia. Tatăl ei, Dioscor, a închis-o într-un turn înalt pentru a o pune la adăpost de vizitele unor peţitori nedoriţi, dar aici ea primea pe filozofii, oratorii şi poeţii angajaţi să o introducă în tainele ştiinţei şi artelor. Nemulţumită de ceea ce afla de la dânşii, a chemat la ea şi pe renumitul Origene; acesta l-a trimis pe ucenicul său Valentinian, care i-a expus pe larg adevărurile învăţăturii creştine şi apoi, la dorinţa ei, a botezat-o în secret. Urmînd convingerile sale noi, a distrus toate statuile zeilor din castelul său şi a făcut semnul crucii pe pereţii casei. Când tatăl a văzut acestea, cuprins de mânie a voit să o omoare cu mâna lui, dar ea a scăpat şi a fugit în pădure. El a alergat după dânsa, a prins-o şi trăgând-o de păr a dus-o direct la judecătorul Marcian, trimisul împăratului pentru condamnarea creştinilor. Deoarece a refuzat să sacrifice zeilor, a fost bătută cu vergi, zgâriată cu ghiarele de fier înroşite, strânsă între plăci metalice înfierbântate; în cele din urmă, tatăl a cerut să i se facă onoarea de a pune el însuşi capăt vieţii acestei fiinţe care a insultat pe zeii imperiului; a scos-o afară din cetate şi cu o lovitură de secure i-a tăiat capul. În aceeaşi clipă, un fulger ca din senin l-a transformat în cenuşă pe acest tată lipsit de omenie. De atunci Sfânta Barbara este invocată împotriva primejdiei de moarte neaşteptată şi de loviturile fulgerului. (Adaptare după "Vieţile Sfinţilor" Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti).

Gândul zilei

„Un creştin nu poate să-şi piardă speranţa în om.

Ce sper eu?

O mobilizare generală şi universală

a tuturor forţelor spiritului,

în scopul de a-i reda omului conştiinţa demnităţii sale.

În acest punct de vedere Biserica are un rol imens de jucat.
 Ea îl joacă imediat sau târziu, va fi forţată să-l joace.  [...]
 Omenirea în întregime este bolnavă. 

Omenirea este aceea care trebuie vindecată.

Trebuie, mai întâi şi înainte de toate, respiritualizat omul”

(G. Bernanos, La liberté, EEC II, 1321).

Gândul zilei

Referindu-se la păcat,

acesta e văzut nu drept o călcare a legii,

ori chiar a poruncii în sine,

ci înseamnă un „eşec existenţial”,

o cădere la nivelul existenţei,

o rupere, un refuz a unei relaţiei cu Dumnezeu.

E o dimensiune accentuat personală
în dinamica păcatului,
 ceea ce, de altfel, face posibilă
şi ridicarea prin pocăinţa.
Viziunea lui Yannaras – fidelă spiritualităţii ortodoxe –
 elimină zgura ideologică ce s-a cuibărit
în anumite medii teologice şi bisericeşti,
unde există o tiranie a păcatului,

o instituţionalizare, chiar substanţializare a lui.

Nu, nimic din toate acestea.

Este, spune Yannaras, eşec personal, de relaţie,

iar acest fond, al relaţiei vii, în desfăşurare,

dă şi putinţa ridicării, întoarcerii.

„Păcatul nu este o natură, una rea,

care există fundamental ca pol de existenţă

opus existenţei divine şi vieţii iubirii.

Nimic din creaţia lui Dumnezeu nu este

în mod fundamental şi natural rău,
nici măcar diavolul.
Păcatul este un eşec, existenţial şi vital,

al persoanelor neînstare să-şi atingă ţinta,

să confirme şi să păstreze

întru iubire unicitatea ipostasului lor”

(C. YANNARAS, Libertatea moralei, p. 28).

Sfântul Augustin, episcop şi învăţător al Bisericii (354-430)

Despre sfântul care a vorbit mai mult decât oricare altul despre sine însuşi - dar a făcut-o cu sinceritate şi simplitate, transformând în mărturisire, adică în laudă adusă lui Dumnezeu, tot ceea ce îi aparţine - nu este uşor de vorbit. Om şi învăţător, teolog şi filozof, moralist şi apologet, sfânt şi polemist: toate acestea, imagini care transpar ca în filigran şi toate valabile pentru cel care îl observă de aproape pe Augustin de Hippona, episcop şi învăţător al Bisericii. Om, în primul rând, cu neliniştile, slăbiciunile, anxietăţile, cu care ni se prezintă în lectura Confesiunilor sale, în care îşi deschide sufletul cu sinceritate şi candoare.

 

În pragul tinereţii (se născuse la Tagaste, în Tunisia, în anul 354 din păgânul Patriciu şi din creştina Monica), Augustin experimentează contradicţiile sufletului său, care este însetat de adevăr şi se lasă sedus de eroare. Studiul unei anumite filozofii îl duce spre erezia maniheistă. Îşi dă seama de chemarea la perfecţiunea morală, dar se simte "cufundat în întunecimea cărnii". Învaţă retorica la Cartagina, apoi predă gramatica la Tagaste până când, la 29 de ani, porneşte pe mare şi, după o scurtă etapă la Roma, ajunge la Milano, unde era episcop marele sfânt Ambrozie.

 

Convertirea sa la creştinism, dobândită prin grija plină de iubire şi lacrimile mamei, care a reuşit chiar să-l convingă să se separe de femeia cu care trăia de 14 ani şi îi dăruise un fiu, Adeodat, ajunge la maturizare printr-un episod deosebit şi misterios pentru însuşi Augustin care, acceptând misterioasa invitaţie "Ia şi citeşte", găseşte în cuvintele apostolului decisiva lovitură de bici: "Nu vă lăsaţi stăpâniţi de trup şi de poftele lui!". Augustin cere botezul de la episcopul Ambrozie, apoi se întoarce în haină de penitent în Africa, unde este consacrat preot, iar apoi episcop de Hippona, găsind în aderarea sinceră la adevărul creştin şi în multilaterala activitate pastorală pacea inimii spre care suspina sufletul său chinuit de afectele pământeşti şi de setea de adevăr: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi nefericită este inima noastră până când nu se va odihni în tine".

 

Iubit şi venerat, pentru darurile foarte umane ale inimii şi ale inteligenţei, moare la 28 august a anului 430 la Hippo Regius, un vechi oraş lângă modernul Bona din Algeria, în timp ce vandalii îl asediau. Cu 20 de ani în urmă, în Roma imperială, cunoscuse umilirea pricinuită de regele barbar Alaric şi acest eveniment nemaiauzit pentru cei care erau convinşi de invincibilitatea oraşului l-a determinat pe episcopul de Hippona să scrie o altă capodoperă a sa, Cetatea lui Dumnezeu.  (Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei).

 

 

 

Sf. Augustin -  convertirea sa

.

Sfânta Monica (332-387)

Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, şi din voinţa fiu­lui, participa la conversaţiile pe care grupul de prieteni le ţinea pe teme reli­gioase şi filozofice. Într-o zi, mama şi-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă şi Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: „Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiţi sunt admise la asemenea dezbateri şi femeile!” De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la începutul acestui articol.

Şi avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a ştiut să o imite pe Maria,

„scaunul înţelepciunii, stăpâna casei”, şi a reuşit să transmită înţelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.

Soţie şi mamă exemplară

S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.

Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele fami­liei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: „Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.

„Cine eşti tu?“

Editura elveţiană Ad Solem a publicat o ediţie bilingvă a poeziilor lui Edith Stein, sub titlul, potrivit cu vocaţia de martiră a unei istorii întunecate asumate de Sf. Tereza Benedicta a Crucii, Malgré la nuit1. Această carte reprezintă şi prima ediţie completă a poeziilor lui Edith Stein.

(Edith Stein , Malgré la nuit. Poésies complètes, Genève, Editura Ad Solem, 2009, 170 p.).

Edith Stein nu a fost o poetă „profesionistă“. Această carte ne-o prezintă mai curînd ca pe o poetă de ocazie, care compunea în grabă cîte o poezie pentru evenimentele speciale din viaţa familiei sau a comunităţii ei religioase (botezul sorei ei, Rosa, profesiunea unei călugăriţe, marile sărbători creştine sau solemnităţile cele mai importante ale ordinului ei etc.). Pentru cei obişnuiţi cu stilul ştiinţific al scrierilor filozofice ale lui Edith Stein, lectura cărţii poate fi surprinzătoare. Deşi nici stilul ei ştiinţific nu este lipsit de farmec şi de o reală profunzime, aici întîlnim o Edith Stein vie şi autentic meditativă, care versifică cu uşurinţă, într-un stil care vădeşte familiaritatea cu marea lirică germană a lui Heine, Goethe şi Schiller. Desigur, aceste poezii poartă de la un capăt la altul amprenta spiritualităţii creştine a Carmelului şi a Bisericii romano-catolice, fiind liturgice şi evanghelice prin excelenţă. La fel ca poemele Doctorului Mistic (Sf. Ioan al Crucii), ele fac parte din tezaurul literaturii religioase occidentale, depăşind  sfera estetică a literaturii. Cécile Rastoine (Sr. Cécile de Jésus-Alliance), care semnează prefaţa acestei ediţii, precizează la rîndul ei că poeziile lui Edith Stein nu invită, la fel ca lucrările ei erudite, la o meditaţie filozofică şi teologică, ci sînt concepute ca o invitaţie la experienţa mai înaltă a rugăciunii.