† Duminica a 13-a de peste an (C): A-l urma pe Isus [26 iunie 2016]



Urmarea lui Isus - de James Tissot

Evanghelia Luca 9,51-62: În acel timp, când s-au împlinit zilele înălţării sale, Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim şi a trimis soli înaintea sa. Şi, mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el. Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim. Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer să-i consume?” Dar, întorcându-se, el i-a mustrat. Şi au mers într-un alt sat. În timp ce mergeau pe drum, cineva i-a spus: „Te voi urma oriunde te vei duce”. Dar Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”. Altuia i-a spus: „Urmează-mă!” Acela a răspuns: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu!” Dar el i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” Un altul i-a zis: „Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să mă întorc să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea!” Dar Isus i-a spus: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”.

Omilie

Lecturile biblice de această duminică ne vorbesc despre chemarea Domnului și răspunsul dat de către om. Aceste chemări ajung la sfârşitul anului şcolar şi pastoral. Majoritatea dintre noi simt mai degrabă nevoie să răsufle şi să uite responsabilităţile și grijile lor. Ei cred că acum, probabil, nu este momentul potrivit pentru a chema la construirea unei misiunii. Dar liturgia din această duminică ne invită să vedem lucrurile într-un mod diferit. Avem invitație să ne angajăm pentru drum. Dumnezeul nostru nu ia concediu. El continuă să angajeze şi apelul său este pentru toți, fără excepţie.

Domnul ne întâlnește în centrul activităţilor noastre. Elizeu este la lucru pe câmp şi aproape a terminat de arat. Discipolii lui Isus erau la pescuit sau la biroul vamal. Paul era în drumul spre Damasc pentru a lua prizonieri pe creştini; în acea zi, l-a întâlnit pe Isus şi viaţa sa a fost cu totul răvășită. Unul fiecare a părăsit totul pentru a răspunde la chemarea Domnului.

Dar acela care a fost total credincios Tatălui până la sfârşit, a fost însuși Isus. El ar fi putut evita pătimirea şi moartea ascunzându-se în Galileea. Dar Evanghelia ne spune că el luă cu hotărâre drumul spre Ierusalim. El merge ca un sărac dedat la capriciile oamenilor care pot să-l accepte sau să-l respingă. El se abandonează total la voinţa Tatălui său. Oricine vrea să-l urmeze trebuie să accepte sărăcia pe care el a ales-o.

Aceste chemări ale lui Dumnezeu sunt totdeauna actualizate, chiar şi în timpul vacanţelor. Dumnezeu nu încetează niciodată să angajeze copii, tineri și adulți. El ne invită pe toți să-l urmăm şi să-l ascultăm. Apoi ne trimite pe toți ca misionari. El are încredere asupra fiecăruia dintre noi pentru a da mărturie de iubirea sa asupra fiecăruia care nu știe acest lucru. Această lume atât de departe de Dumnezeu are nevoie de creştini convinși care nu se tem a afirma de credinţa lor. Ca și Bernadeta de la Lourdes: noi nu suntem responsabili pentru a vă face să credeți, dar să vă spunem. Principalul lucru este a aceluia care se află în inima celui care se află pe drumul nostru.

Răspunsul nostru la chemare a lui Dumnezeu presupune o mare disponibilitate. Uneori răspundem: „Nu avem timp... Am alte lucruri de făcut în acest moment... Mai târziu, când mă voi pensiona, am mai mult timp...” Dacă aşteptăm să nu facem nimic, nu vom fi niciodată disponibili la chemarea lui Dumnezeu. Lecturile biblice din această duminică ne invită pentru a auzi din nou. Şi în Evanghelie, Cristos ne recomandă de a ne elibera de toate aceste obstacole care ne abat de la el.

Sfântul Paul ne spune în felul său: dacă Cristos ne-a eliberat, suntem cu adevărat liberi. Avem ceea ce ne face sclavi: este ataşamentul faţă de bogăţiile acestei lumi. Dar Domnul este capabil să ne vină să ne caute foarte departe şi foarte jos. Vom găsi numeroase mărturii ale oamenilor pe care el i-a eliberat de iad, de droguri şi de violenţă. Această chemare la libertate este oferită la toată lumea.

Dacă Domnul ne cheamă la o renunțare, nu este ca să ne priveze, dar pentru a ne umple de un bine superior. Ceea ce vrea pentru noi este să ne elibereze pentru a iubi. Sfântul Augustin a spus: „Iubește și fă ce vrei”.  Da, desigur, cu condiţia să urmăm pe Cristos: urmându-l atunci când el refuză să-i pedepsească pe samariteni care îl resping, urmându-l atunci când se roagă Tatălui său pe cruce pentru asasinii săi, urmându-l atunci când el își dă viaţa sa pentru noi şi pentru lumea întreagă.

Un ultim punct: această chemare pentru a părăsi totul pentru a merge acolo unde Dumnezeu ne cheamă nu este rezervată preoților sau super-activiştilor. Acesta se adresează tuturor celor botezații, oricare ar fi situaţia lor. Biserica are nevoie de toți pentru a anunţa vestea cea bună în lume, mai ales pentru cei care sunt fără speranţă. Este necesară oricând, în acest context al violenţei repetate. Dumnezeu iubește această lume aşa cum este. El contează pe noi pentru a o spune celor care nu o ştiu. Este urgent ca vestea buna a Evangheliei să întâlnească pe unul fiecare în situația sa.

În fiecare duminică, Cristos se alătură comunităţilor noastre reunite în numele său. El vine să hrănească credinţa, speranța şi dragostea noastră. Numai el are cuvintele vieţii veşnice. Să ne rugăm pentru ca să ne dea putere şi curaj pentru această misiunea de el încredințată. Să facă din noi martori credincioşi şi pasionați de iubirea care este în el. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6122-homelie-du-13eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Frica de libertate - de Erich Fromm



 Erich Fromm (1900-1980).

 

Frica de libertate - de Erich Fromm

 



ftp://ftp.ulim.md/Psihologie/2011-2012/Psihologie/Darii%20V/Colectie%20de%20carti%20Psihologie,%20Psihanaliza,Psihologia%20religiilor,Psihologia%20Familiei/Erich%20Fromm%20-%20Frica%20de%20libertate.pdf

 

 

Frica de libertate de Erich Fromm

de Plesca Diana

– rezumat –

 

 

Erich Fromm (1900-1980), psihanalist și scriitor, în anul 1941 scrie o lucrare de bază Frica de libertate. În acestă carte individul este privit din perspectiva societății, și anume la felul cum el se dezvoltă în cadrul modernismului, prin tendința de a fi liber și a nu fi asuprit de cineva sau ceva. Se începe desfășurarea afirmând faptul că istoria modernă se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanțurile politice, economice și spirituale care încătușau oamenii. Luptele pentru libertate au fost duse de către cei asupriți, cei care doreau noi libertați, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. În ciuda multor eșecuri, libertatea a și câștigat bătălii, mulți au murit în aceste bătălii cu convingerea că a muri în lupta împotriva asupririi era mai bine decât să trăiești lipsit de libertate. Istoria părea să dovedească faptul că omul putea să se conducă singur, să ia decizii pentru sine, să gândească și să simte așa cum credea el de cuviință. Principiile liberalismului economic, ale democrației politice, ale autonomiei religioase și ale individualismului în viața personală dădeau expresie aspirației spre libertate. Una dupa alta, legăturile erau rupte. Omul a învins dominația naturii și a devenit stăpânul ei; a înfrânt dominația bisericii și pe cea a statului absolutist. Abolirea dominației externe părea să fie o condiție necesară și una suficientă pentru a atinge țelul: libertatea.

Războiul Mondial a fost privit de mulți ca o ultimă luptă, iar sfârșitul lui ca victoria definitivă a libertății. Însă n-au trecut prea mulți ani până să se ivească noi sisteme care negau tot ceeea ce oamenii credeau că au câștigat în secole de luptă. Pentru ca esenta acestor noi sisteme care au luat efectiv comanda întregii vieți sociale și personale a omului era supunerea tuturor, cu excepția unora, foarte puțini, față de o autoritate asupra căreia nu aveau nici un control. La început, mulți s-au consolat cu gândul că victoria sistemului autoritarist se datora nebuniei câtorva indivizi și că nebunia va duce la prăbușirea lor, la momentul potrivit. Alții credeau cu înfumurare că italienilor sau germanilor le lipsea o perioadă suficientă de practica democratică. O altă iluzie comună, era că Hitler obținuseră puterea asupra giganticului apărat de stat doar prin viclenie, că întreaga populație era numai obiectul lipsit de voință al înșelăciunii și terorii. În anii care au trecut de atunci a devenit clar faptul că aceste argumente erau greșite. Am fost siliți să recunoaștem că în Germania milioane de oameni erau tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fusesera parinții lor să lupte pentru ea; ca în loc să-și dorească libertatea, ei căutau căi de a fugi de ea; alte milioane erau indiferenți și nu credeau că merită să te bați și să mori pentru apararea libertății. De asemenea, trebuie să recunoaștem că criza democrației nu este o problema specifică Italiei sau Germaniei, ci una cu care se confruntă orice stat modern. Daca vrem sa luptam împotriva fascismului, trebuie să-l înțelegem.

 

Această carte își propune să analizeze acei factori dinamici din structura de caracter a omului modern care în țările fasciste l-au determinat să dorească să renunțe la libertate.

 

Când fascismul a ajuns la putere era incapabil să se creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinații spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere. Doar câțiva au fost conștienți de clocotul vulcanului care precede izbucnirea sa: Nietzsche, Marx și Freud.

Freud și-a îndreptat atenția către observarea și analiza forțelor iraționale și inconștiente care determina parțial comportamentul uman. El a arătat că aceste fenomene iraționale urmau anumite legi și de aceea puteau fi ințelese rațional. A descoperit că aceste manifestări erau reacții la influențele exercitate de lumea exterioară și, în mod special, de cele ce se petrecuseră în prima copilarie. Dar Freud din cauza spiritului culturii sale nu a putut trece peste anumite limite. Aceste limite i-au stânjenit înțelegerea individului normal și a fenomenelor iraționale prezente în viața socială. Freud a acceptat dihotonomia fundamentală dintre oameni și societate, precum și faptul că natura umană este rea. Pentru el omul este antisocial. Societatea trebuie să-l civilizeze, trebuie sa-i permită o anumita satisfacere directă a instinctelor biologice, trebuie să rafineze și să respingă impulsurile de bază ale omului. Ca urmare a acestei reprimări de către societate a impulsurilor naturale se întâmpla ceva miraculos: instinctele reprimate se trasformă în aspirații valoroase din punct de vedere cultural și devin astfel baza umană a culturii. Freud a ales cuvântul „sublimare” pentru aceasta trecere ciudată de la represie la comportament civilizat. În teoria lui Freud relația individului cu societatea este în mod esențial una statică: individul ramâne același, schimbându-se numai în măsura în care societatea exercită o presiune mai mare asupra instinctelor lui naturale sau îi permite o mai mare satisfacție. Freud întotdeauna consideră individul în relațiile sale cu alții. În accepția lui Freud, domeniul relațiilor umane este un schimb de satisfaceri ale nevoilor date biologic, în care relația cu celalalt este întotdeauna un mijloc de atingere a unui scop, dar niciodată un scop în sine.

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul”...

 

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul” (Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961 în Bernanos G., Sous le soleil de Satan, p. 308).

 

„Sfinţenia – cea mai sublimă realitate pe care poate să o cunoască omul ajutat de har” (Bernanos G., „Interviste”, în NVCR, p. 46).

 

„Sfinţenia este o aventură, ea este chiar singura aventură. Cine a înţeles-o o dată a intrat în inima credinţei catolice, a simţit tresărind în trupul său muritor o altă spaimă decât cea a morţii, o experienţă supraumană” (Bernanos G., Essais et ecrits de combat, I, p. 40).

 

 

Georges Bernanos – Sous le soleil de Satan (1926)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/georges-bernanos-sous-le-soleil-de-satan-1926.pdf

Viaţă unui sfânt este o nouă înflorire spre o simplitate minunată...

San Domenico di Guzman

 

 

„Sfinţenia nu are formule, sau, mai bine zis, ea le are pe toate. Ea adună şi exaltă toate puterile, ea realizează concentraţia orizontală a celor mai înalte facultăţi ale omului. Doar pentru a o cunoaşte, ea cere de la noi un efort şi ca noi să participăm, într-o oarecare măsură, la ritmul său, la imensul său elan”. În această unitate, sfântul fondator luminează într-un fel el însuşi, ca soarele său propriu, elementele succesive ale fundaţiei sale răspândite în timp: „Dacă ar sta în puterea noastră de a ridica o privire unică şi pură spre lucrările lui Dumnezeu, Ordinul Predicatorilor ne-ar apare drept însăşi caritatea sfântului Dominic realizată în spaţiu şi timp, ca rugăciunea sa vizibilă”. Este exact ceea ce scapă în mod natural „metodelor moderne ale criticii istorice”, care nu poate descrie decât o viaţă supusă patimilor de jos, căci acolo se găseşte un „numitor comun” al tuturor oamenilor. Dar în cele din urmă nimic nu este „mai monoton decât patima”. Ea „ia tot ceea ce i se cedează şi nu dă nimic. În schimb caritatea dăruieşte totul, dar i se mai dă încă. Ce compatibilitate supraomenească şi-ar da seama de acest schimb magnific? Dacă istoricul ar rămâne la o exactitate riguroasă, ne-ar învăţa puţin despre existenţa unui sfânt. Vechile legende vorbesc despre el mult mai mult, pentru că ele transcriu în simbol realităţi profunde. Ele au acest caracter de simplitate care pare să deruteze expres logica şi experienţa noastră. Cum să nu aibă ele acest caracter? Fiecare viaţă de sfânt este ca o nouă înflorire, revărsare unei lumi devenite, prin moştenirea păcatului, sclavă a morţilor săi – spre o simplitate minunată, edenică” (Saint Dominique, p. 11-12).

 

(BALTHASAR H.U. VON, Le chrétien Bernanos, Éditions du Seuil, Paris 1956, p. 276-277; trad.  pr. Isidor Chinez).

 

 

 

Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), patron al tineretului [21 iunie]

„Nu este bine să ne credem mari datorită originii noastre: chiar şi principii sunt cenuşă ca şi cei săraci” (cuvinte atribuite sfântului; citat din Bargellini P., Mille santi del giorno, Vallecchi Editore, Firenze 1977, p. 345).

Dacă unor martiri ai antichităţii le-a fost distorsionată imaginea în sensul învăluirii ei în legendă, lucru care i-a făcut, în general, mai simpatici, altor sfinţi, cum sunt Anton de Padova şi Alois de Gonzaga, tradiţia populară, alimentată de unele scrieri hagiografice, le-a rezervat surpriza de a-şi vedea alterată istoria vieţii, fără vreun avantaj pentru propria lor persoană.

 

Anton, învăţatul franciscan, luptător şi apărător al săracilor, admirat până şi de sfântul Francisc pentru sfinţenia şi înţelepciunea sa, a devenit, în fantezia populară, fratele cu chip angelic invocat pentru descoperirea lucrurilor pierdute sau făcătorul de minuni, expert în aranjarea căsătoriilor tinerilor îndrăgostiţi.

 

Gonzaga, de la caracterul hotărât şi de la inteligenţa ascuţită, cunoscător al fastului şi al marilor curţi europene, a fost zugrăvit ca fiind un tânăr cu capul în nori care, pentru a nu-şi atinge curăţia, închidea ochii de fiecare dată când întâlnea o femeie, chiar dacă aceasta ar fi fost mama sa.

 

Însă adevărul este cu totul altul.

 

Alois s-a născut în castelul din Castiglione delle Stiviere, situat între Brescia şi Mantova, la 9 martie 1568, ca fiu al marchizului don Ferrante Gonzaga şi al contesei donna Marta Tana di Santena, doi tineri soţi întorşi de puţin timp de la curtea din Madrid, unde împreună au fost în slujba regelui Filip al II-lea şi a reginei Elisabeta.

O naştere dificilă

 

În timp ce loviturile salvelor de artilerie din curtea castelului anunţau venirea pe lume a primului născut, în camera nupţială era multă preocupare pentru soarta copilului şi a mamei. Naşterea a fost dificilă şi mama, fără să vadă încă micuţul, şi-a chemat soţul aproape pentru a se informa şi, o dată cunoscută situaţia, a făcut cu el vot pentru un pelerinaj la Loreto, dacă Madona ar fi salvat viaţa fiului şi a ei.

Vremea copilăriei noastre...

Rugăciunea de seară - de Ignat Bednarik

 

„De ce oare vremea copilăriei noastre
ni se înfăţişează atât de suavă,
atât de radioasă?
Un copil are suferinţele lui ca toată lumea,
şi, în fond, el e atât de dezarmat în faţa durerii, a bolilor!
Anii copilăriei şi cei ai bătrâneţelor adânci
ar trebui să fie cele două mari încercări ale omului.
Dar din sentimentul propriei sale neputinţe
copilul scoate, cu umilinţă, principiul însuşi al bucuriei sale”.

(Bernanos G., Journal d'un curé de campagne, în Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961, p. 1045; trad. I.C.).

 

The prayer - cu Jackie Evancho

The prayer

 

I pray you'll be our eyes
And watch us where we go
And help us to be wise
In times when we don't know

 

Let this be our prayer
As we go our way
Lead us to a place
Guide us with your grace
To a place where we'll be safe

 

I pray we'll find your light
And hold it in our hearts
When stars go out each night
Remind us where you are

 

Let this be our prayer
When shadows fill our day
Lead us to a place
Guide us with your grace
Give us faith so we'll be safe.

 

We ask that life be kind
And watch us from above
We hope each soul will find
Another soul to love

 

Let this be your prayer
Just like every child
Needs to find a place,
Guide us with your grace
Give us faith so we'll be safe

 

Needs to find a place,
Guide us with your grace
Give us faith so we'll be safe.