Viaţă unui sfânt este o nouă înflorire spre o simplitate minunată...

San Domenico di Guzman

 

 

„Sfinţenia nu are formule, sau, mai bine zis, ea le are pe toate. Ea adună şi exaltă toate puterile, ea realizează concentraţia orizontală a celor mai înalte facultăţi ale omului. Doar pentru a o cunoaşte, ea cere de la noi un efort şi ca noi să participăm, într-o oarecare măsură, la ritmul său, la imensul său elan”. În această unitate, sfântul fondator luminează într-un fel el însuşi, ca soarele său propriu, elementele succesive ale fundaţiei sale răspândite în timp: „Dacă ar sta în puterea noastră de a ridica o privire unică şi pură spre lucrările lui Dumnezeu, Ordinul Predicatorilor ne-ar apare drept însăşi caritatea sfântului Dominic realizată în spaţiu şi timp, ca rugăciunea sa vizibilă”. Este exact ceea ce scapă în mod natural „metodelor moderne ale criticii istorice”, care nu poate descrie decât o viaţă supusă patimilor de jos, căci acolo se găseşte un „numitor comun” al tuturor oamenilor. Dar în cele din urmă nimic nu este „mai monoton decât patima”. Ea „ia tot ceea ce i se cedează şi nu dă nimic. În schimb caritatea dăruieşte totul, dar i se mai dă încă. Ce compatibilitate supraomenească şi-ar da seama de acest schimb magnific? Dacă istoricul ar rămâne la o exactitate riguroasă, ne-ar învăţa puţin despre existenţa unui sfânt. Vechile legende vorbesc despre el mult mai mult, pentru că ele transcriu în simbol realităţi profunde. Ele au acest caracter de simplitate care pare să deruteze expres logica şi experienţa noastră. Cum să nu aibă ele acest caracter? Fiecare viaţă de sfânt este ca o nouă înflorire, revărsare unei lumi devenite, prin moştenirea păcatului, sclavă a morţilor săi – spre o simplitate minunată, edenică” (Saint Dominique, p. 11-12).

 

(BALTHASAR H.U. VON, Le chrétien Bernanos, Éditions du Seuil, Paris 1956, p. 276-277; trad.  pr. Isidor Chinez).